ICCJ. Decizia nr. 3748/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3748/2012
Dosar nr. 6339/30/2009
Şedinţa publică din 25 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 06 octombrie 2003, pe rolul Tribunalului Timiş, reclamanţii S.S., S.J.E. şi S.D.F.F., cei doi din urmă reclamanţi preluând, în calitate de moştenitori legali, şi poziţia procesuală a celei dintâi, au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Timişoara, anularea dispoziţiei emisă la 03 septembrie 2003 şi restituirea proprietăţii imobiliare preluată de stat în mod abuziv prin deciziile administrative emise la 16 martie 1983.
Prin sentinţa civilă nr. 1021 din 16 septembrie 2004, Tribunalul Timiş a respins contestaţia, ca neîntemeiată, cu motivarea că imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil, fiind incidente prevederile art. 1.4 lit. B din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003.
Această sentinţă a fost desfiinţată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, prin decizia nr. 500 din 21 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, instanţa de apel reţinând că prima instanţă nu a avut în vedere jurisprudenţa constantă în materie, care a statuat că preluarea imobilului în temeiul Decretului nr. 223/1974 este o preluare fără titlu valabil, iar litigiul se impune a fi soluţionat în baza noilor norme metodologice, care au abandonat raţionamentul de la art. 1.4 lit. B din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul, recurs care a fost admis şi s-a dispus casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, prin decizia nr. 4502 din 03 iulie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală. Instanţa de recurs a considerat nefondată prima critică a recurentului-pârât, referitoare la caracterul preluării imobilului de către stat, însă a apreciat că în mod greşit instanţa de apel a trimis cauza spre rejudecare, întrucât trebuia să facă ea însăşi o analiză a fondului.
În rejudecarea apelului, prin decizia nr. 280 din 04 decembrie 2008, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul reclamanţilor şi a trimis din nou cauza spre rejudecare la prima instanţă, cu motivarea că nu a fost examinată pe fond situaţia terenului aferent imobilului care a fost preluat de stat fără plată, instanţa nefacând nicio referire la posibilitatea acordării în natură a terenului care excede suprafeţei vândute odată cu construcţiile în temeiul Legii nr. 112/1995 şi în echivalent pentru restul imobilului.
În rejudecarea cauzei, prin sentinţa civilă nr. 706/PI din 17 martie 2010, Tribunalul Timiş a admis acţiunea precizată, iniţiată de către reclamanţii S.S., S.J.E. şi S.D.F.F. şi continuată, urmare a decesului celei dintâi reclamante, de către ceilalţi doi, atât în nume propriu, cât şi în calitate de moştenitori legali ai decedatei, a dispus anularea dispoziţiei din 03 septembrie 2003, l-a obligat pe pârât să emită o nouă dispoziţie de restituire în natură a proprietăţii imobiliare preluată de la autorii reclamanţilor, în limita aceleia rămasă în patrimoniul statului, susceptibilă de a fi restituită în natură (respectiv parcela ce încorporează casa - corpul B în suprafaţă de 208 m.p. şi, parţial, parcela în întindere de 396 m.p., respectiv, în limita suprafeţei ce excede terenului aferent edificatului încorporat celui din urmă număr topografic, înstrăinat de stat în condiţiile Legii nr. 112/1995, teren determinat în condiţiile art. 37 din H.G. nr. 11/1997) şi, în echivalent, în limita edificatului înstrăinat şi a terenului aferent lui, cu compensarea obligaţiilor reciproce de plată.
Prima instanţă a constatat că nemişcătorul supus retrocedării a fost preluat în patrimoniul statului fără titlu valabil şi că petiţionarii legitimează vocaţia de a accede la beneficiul Legii nr. 10/2001, pentru a le fi retrocedat în proprietate corpul B de pe parcela de 208 m.p. şi de a li se constitui dreptul special de folosinţă (acela pentru a cărui dobândire au optat), conferit legislativ cetăţenilor străini de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 184/2002 asupra terenului susceptibil de restituire în natură, în limita anterior menţionată.
Împotriva sentinţei civile nr. 706/PI din 07 martie 2010 au declarat apel în termen legal reclamanţii S.J.E., S.D.F.F. şi pârâtul Primarul Municipiului Timişoara.
Reclamanţii-apelanţi au criticat sentinţa civilă ca nelegală, întrucât, deşi a admis contestaţia şi a anulat dispoziţia din 03 septembrie 2003 emisă de Primarul Municipiului Timişoara, l-a obligat pe pârât la emiterea unei noi dispoziţii, ceea ce presupune reluarea procedurii administrative sub aspectul restituirii în natură a imobilului nevândut, conducând la o tergiversare nejustificată a soluţionării notificării depuse în baza Legii nr. 10/2001. Prin urmare, prima instanţă trebuia să dispună restituirea în natură a părţii nevândute din imobil şi să oblige primarul la emiterea unei noi dispoziţii doar cu privire la propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, pentru partea din imobil vândută de stat, astfel încât revenirea la procedura administrativă să privească doar măsurile reparatorii în echivalent, a căror acordare efectivă are o durată care nu poate fi estimată în timp, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Pentru aceste considerente, reclamanţii-apelanţi au solicitat admiterea apelului şi, schimbând sentinţa în parte, să se admită contestaţia aşa cum a fost formulată, în sensul restituirii în natură a terenului imobilului, terenul aferent de 396 m.p. şi garajul, respectiv ceea ce se află în prezent în proprietatea Statului Român, cu obligarea reclamanţilor la restituirea părţii corespunzătoare din despăgubirile încasate conform Decretului nr. 223/1974, actualizate cu rata inflaţiei, precum şi obligarea Primarului Municipiului Timişoara la emiterea deciziei privind propunerea de acordare a despăgubirilor echivalente cu diferenţa dintre suma încasată conform aceluiaşi decret pentru corpul A de clădire, iar în subsidiar, în cazul în care instanţa va aprecia că nu li se poate restitui în natură întregul teren de 603 m.p. aferent imobilului în litigiu, au solicitat ca instanţa să dispună restituirea imobilului.
Pârâtul-apelant Primarul Municipiului Timişoara a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei civile în sensul respingerii cererii reclamanţilor şi menţinerea ca legală şi temeinică a dispoziţiei din 03 septembrie 2003.
În susţinerea apelului, pârâtul a arătat că preluarea imobilului revendicat de reclamanţi nu s-a făcut abuziv, deoarece numitul S.D.F.F. a făcut o cerere de înstrăinare către Statul Român a cotei de 2/6 din construcţiile proprietate personală, în vederea plecării definitive din ţară, aprobându-se plata sumei de 22.386 ROL, reprezentând contravaloarea construcţiilor trecute în proprietatea statului, prin decizia nr. 525 din 16 martie 1983 a Consiliului Popular al Judeţului Timiş, emisă în baza Decretului nr. 223/1974.
S-a mai arătat în susţinerea apelului că numiţii B.E., S.J.E. şi S.S. au făcut cerere de înstrăinare către Statul Român a cotei de 4/6 din construcţiile proprietatea personală, în vederea plecării definitive din ţară, aprobându-se plata sumei de 41.797 ROL, din care 10.449 ROL pentru B.E., 10.449 ROL pentru S.J.E. şi 20.999 ROL pentru S.S., reprezentând contravaloarea construcţiilor trecute în proprietatea statului, prin decizia nr. 1698 din 04 august 1989 a Consiliului Popular al Judeţului Timiş, emisă în baza Decretului nr. 223/1974.
Apelantul-pârât a invocat dispoziţiile art. 1.4. lit. B alin. ultim din Normele de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 susţinând că, în cazul persoanei care a făcut cerere de plecare definitivă din ţară şi a înstrăinat locuinţa către stat, se consideră că preluarea nu a fost abuzivă, persoana fiind îndestulată rezonabil prin preţul primit sau având vocaţia de a fi îndestulată rezonabil dacă înstrăina imobilul respectiv înainte de formalizarea intenţiei de a părăsi definitiv ţara.
Prin decizia nr. 679 din 31 martie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul reclamanţilor, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a dispus restituirea în natură, către reclamanţi, a imobilului corp B, situat în Timişoara, cu teren aferent de 280 m.p. şi terenul de 396 m.p. cu garaj, imobile aflate în proprietate Statului Român. Prin aceeaşi decizie, instanţa de apel a obligat reclamanţii la restituirea părţii corespunzătoare din despăgubirile încasate conform Decretului nr. 223/1974, actualizate cu rata inflaţiei.
S-a mai constatat, prin decizia din apel, că, pentru imobilul corp A de clădire, vândut în temeiul Legii nr. 112/1995, reclamanţii au dreptul la despăgubiri şi l-a obligat pe pârâtul Primarul Municipiului Timişoara să înainteze, în acest sens, dosarul administrativ la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform Titlului VII din Legea nr. 245/2005.
Au fost menţinute dispoziţiile sentinţei civile privind anularea dispoziţiei din 03 septembrie 2003 emisă de Primarul Municipiului Timişoara şi s-a respins apelul pârâtului, cu obligarea acestuia la plata sumei de 1.000 RON cheltuieli de judecată parţiale către reclamanţi.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte afirmaţia apelantului-pârât, referitoare la trecerea imobilului în proprietatea Statului Român, cu titlu valabil, Curtea a reţinut că prevederile decretului, referitoare la preluarea imobilelor fără plată, contraveneau dispoziţiilor art. 12 din Constituţia din 1965, în vigoare la acea dată, care instituiau principiul exproprierii terenurilor şi construcţiilor numai pentru satisfacerea unui interes obştesc şi numai cu plata unei juste despăgubiri. De asemenea, erau nesocotite prevederile art. 17 alin. (1) privitoare la egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor în toate domeniile vieţii economice, politice, juridice, sociale, culturale, indiferent de sex, rasă, naţionalitate, religie, respectiv cele ale art. 36 alin. (1) din Legea fundamentală, conform cărora dreptul de proprietate personală era ocrotit.
Dispoziţiile decretului contraveneau şi Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului din 1948, care la art. 17 alin. (1) şi (2) prevedea că orice persoană are drept la proprietate, atât singur, cât şi în asociere cu alţii şi că nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa, Pactului internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, precum şi Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, prin care li se garanta persoanelor fizice ocrotirea deplină a acestor drepturi.
Instanţa de apel a mai reţinut că trecerea în proprietatea statului, în temeiul Decretului nr. 223/1974, s-a realizat cu încălcarea art. 480 şi art. 481 C. civ., astfel că titlul statului nu poate fi considerat valabil.
În raport de prevederile art. 1.4 pct. B din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 şi art. 2 alin. (1) din aceeaşi lege, care defineşte noţiunea „imobile preluate în mod abuziv”, fără a face distincţie între imobilele preluate de stat cu sau fără titlu valabil, Curtea a reţinut că preluarea este considerată abuzivă, indiferent că ea a avut loc în fapt sau în temeiul şi cu respectarea unor acte normative, ele însele abuzive, cum a fost Decretul nr. 223/1974.
În raport de caracterul abuziv al preluării, instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) al legii reparatorii, care instituie regula restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv, excepţiile de la regula generală fiind de strictă interpretare şi aplicare.
Aceste dispoziţii legale se coroborează cu prevederile art. 7 alin. (2) ale Legii nr. 10/2001, conform cărora, dacă restituirea în natură este posibilă, persoana îndreptăţită nu poate opta pentru măsuri reparatorii prin echivalent, decât în cazurile expres prevăzute de lege.
Instanţa a constatat că reclamanţii S.J.E. şi S.D.F.F., au calitatea de persoane îndreptăţite în baza Legii nr. 10/2001 la beneficiul măsurilor reparatorii pentru imobil au formulat, în conformitate cu dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, notificarea din 13 februarie 2002, solicitând, în principal, restituirea în natură a imobilului în discuţie, construcţie şi teren, iar în subsidiar, acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.
În raport de situaţia de fapt şi de drept actuală a imobilului, s-a apreciat că, în mod corect, prima instanţă a stabilit că ei sunt îndreptăţiţi la restituirea în natură a părţii din imobil rămasă încă în proprietatea Statului Român, iar pentru partea din imobil vândută în condiţiile Legii nr. 112/1995, se impune obligarea Primarului Municipiului Timişoara la emiterea unei decizii privind propunerea de acordare de despăgubiri prin echivalent.
Sub acest aspect, însă, Curtea a reţinut că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală prin obligarea Primarului Municipiului Timişoara la emiterea unei noi dispoziţii de restituire în natură, deşi trebuia să dispună restituirea în natură şi intabularea dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra părţii din imobil proprietatea Statului Român, în cotele ce li se cuvin fiecăruia în parte.
Prin obligarea Primarului Municipiului Timişoara la emiterea unei noi dispoziţii de restituire în natură, Tribunalul Timiş a încălcat decizia nr. 20 din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, prin care s-a statuat că, în virtutea dreptului de plenitudine de jurisdicţie, acordat prin lege, instanţa de judecată cenzurând decizia/dispoziţia de respingere a cererii de restituire în natură, în măsura în care o va considera contrară legii, o va anula şi va dispune ea însăşi, în mod direct, restituirea imobilului preluat de stat.
Pentru aceste considerente, Curtea, în baza art. 296 C. proc. civ., a admis apelul reclamanţilor, a schimba în parte sentinţa şi a dispus restituirea în natură către reclamanţi a părţii din imobil (construcţie şi teren) rămasă în proprietatea Statului Român, iar pentru partea ce a fost înstrăinată în condiţiile Legii nr. 112/1995, a constatat că reclamanţii au dreptul la despăgubiri, sens în care a obligat Primarul Municipiului Timişoara să înainteze dosarul administrativ la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform Titlului VII din Legea nr. 247/ 2005.
În ceea ce priveşte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în cuantum de 7.440 RON, formulată de reclamanţi, Curtea a făcut aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că a diminuat onorariul avocaţial avansat de reclamanţi apărătorului ales, de la suma de 7.440 RON, la suma de 1.000 RON, apreciind că acest cuantum corespunde în mod rezonabil serviciilor prestate de avocat, în raport cu complexitatea cauzei (a apelului care a vizat doar aspectul obligării Primarului Municipiului Timişoara la emiterea unei noi dispoziţii de restituire în natură a imobilului revendicat, deşi instanţa de fond avea competenţa să dispună în mod direct restituirea), iar suportarea de către intimat a unor cheltuieli de judecată disproporţionate în raport cu întinderea culpei sale procesuale ar conduce, în mod evident, spre o soluţie injustă.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamantul S.D.F.F. şi pârâtul Primarul Municipiului Timişoara.
Recurentul-reclamant a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. Fără a dezvolta în mod separat motivele de recurs invocate, reclamantul a susţinut următoarele:
- În mod greşit instanţa de apel nu a dispus şi intabularea dreptului de proprietate al reclamantului asupra cotei părţi corespunzătoare din imobilele restituite în natură;
- Reducerea onorariului avocaţial este injustă, deoarece procesul durează de 8 ani, fiind în al treilea ciclu procesual, nu s-au solicitat cheltuieli de judecată în ciclurile procesuale anterioare, iar reducerea sumei este exagerată, suma de 1.000 RON acordată neacoperind nici măcar taxa pe valoarea adăugată aferentă onorariului avocaţial; mai susţine recurentul că a cerut cheltuielile de judecată la prima instanţă, în ultima rejudecare, care nu i-au fost acordate, cheltuieli pe care le-a solicitat, în consecinţă, în motivele de apel;
- În dosarul iniţial nr. 10751/C/2003 al Tribunalului Timiş s-a efectuat o expertiză construcţii al cărei cost (în valoare de 700 RON, conform chitanţei din 10 iunie 2004) nu a fost inclus în cheltuielile de judecată.
Recurentul-pârât Primarul Municipiului Timişoara, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţine că instanţa a nesocotit prevederile art. 1.4 lit. B din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, care stabileau că în cazul în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din ţară şi a înstrăinat locuinţa sa către stat, se consideră că preluarea nu a fost abuzivă, persoana fiind îndestulată rezonabil prin preţul primit sau având vocaţia de a fi îndestulată rezonabil dacă înstrăina imobilul respectiv înainte de formalizarea intenţiei de a părăsi definitiv ţara. În acest caz soluţionarea administrativă a cererii persoanei care se pretinde îndreptăţită va fi respingerea motivată a cererii.
Apreciind că imobilul a fost preluat cu titlu, recurentul-pârât consideră că cererea de acordare a măsurilor reparatorii trebuie respinsă.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:
Problema adusă în discuţie de recurentul-reclamant în cadrul primei critici, respectiv cea referitoare la pretinsa greşeală a instanţei de apel, care nu a dispus prin decizia pronunţată şi intabularea dreptului de proprietate al recurentului asupra imobilului restituit în natură, nu poate fi analizată de instanţa de recurs, în condiţiile în care această solicitare este formulată omisso medio, nefiind invocată în faza procesuală a apelului.
Art. 295 alin. (1) teza I C. proc. civ. prevede în mod expres că: „Instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă”. Textul reglementează una dintre limitele efectului devolutiv al apelului, exprimând ideea că, prin apel, litigiul poate fi transpus pe rolul instanţei superioare împreună cu toate aspectele de fapt şi de drept pe care el le implică, însă în limitele a ceea ce s-a cerut prin cererea de apel (tantum devolutum quantum appellatum).
În condiţiile în care reclamanţii nu au solicitat instanţei de apel să cenzureze sentinţa primei instanţe inclusiv sub aspectul intabulării dreptului lor de proprietate asupra imobilului restituit în natură, acest aspect nu a fost analizat de instanţa de apel şi nu poate fi examinat pentru prima oară în recurs.
Cea de-a doua critică vizează modul în care instanţa de apel a apreciat asupra cuantumului onorariului avocaţial, în raport de criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Recurentul-reclamant susţine că reducerea onorariului este injustă faţă de durata procesului, complexitatea cauzei şi munca depusă de avocat. De asemenea, arată că onorariul solicitat vizează activitatea depusă de avocat în toate ciclurile procesuale ale pricinii şi că în cuantumul cheltuielilor de judecată trebuia inclusă şi suma de 700 RON achitată cu titlu de onorariu pentru expertiza efectuată în Dosarul nr. 10751/C/2003 al Tribunalului Timiş.
Înalta Curte constată că instanţa de apel s-a pronunţat asupra cererii formulate de reclamanţi, de acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariul avocaţial pentru faza apelului declarat împotriva sentinţei civile nr. 706/PI din 17 martie 2010 a Tribunalului Timiş, în sumă de 7.440 RON, conform chitanţei din 14 martie 2011.
Nu corespunde adevărului susţinerea recurentului, în sensul că ar fi criticat în apel soluţia primei instanţe cu privire la neacordarea cheltuielilor de judecată. Din lecturarea motivelor de apel nu rezultă o astfel de critică. În acest context, instanţa de recurs nu poate cenzura omisso medio soluţia primei instanţe cu privire la neacordarea cheltuielilor de judecată solicitate.
În condiţiile în care recurentul susţine că a solicitat cheltuieli de judecată la prima instanţă, care i-au fost respinse, şi nu a criticat sentinţa sub acest aspect, nu poate pretinde ca, în aprecierea cuantumului onorariului avocaţial solicitat pentru faza apelului, să se ia în considerare întreaga activitate desfăşurată de avocat, pe parcursul mai multor cicluri procesuale. În lipsa unui motiv de apel pe aspectul cheltuielilor de judecată, instanţa de apel s-a pronunţat exclusiv pe cererea de cheltuieli de judecată aferente apelului soluţionat, pronunţând astfel hotărârea cu respectarea limitelor caracterului devolutiv al apelului.
Referirea recurentului la neincluderea în cheltuielile de judecată a onorariului pentru expertiză în sumă de 700 RON nu poate fi analizată ca o critică la adresa deciziei din apel, deoarece expertiza respectivă a fost administrată de prima instanţă, în ciclul procesual anterior, iar suma trebuia solicitată la prima instanţă. Dacă recurentul-reclamant se considera nedreptăţit prin neacordarea cheltuielilor de judecată la prima instanţă, trebuia să critice sentinţa în apel sub acest aspect, ceea ce nu a făcut.
Instanţa de apel a redus suma onorariului avocaţial solicitat pentru faza apelului de la 7.440 RON, la 1.000 RON, apreciind că acest cuantum corespunde în mod rezonabil serviciilor prestate de avocat, în raport cu complexitatea cauzei, respectiv a apelului, care a vizat doar aspectul obligării Primarului Municipiului Timişoara la emiterea unei noi dispoziţii de restituire în natură a imobilului revendicat, deşi instanţa de fond avea competenţa să dispună în mod direct restituirea. S-a apreciat de către instanţa de apel că suportarea de către intimat în faza apelului a unor cheltuieli de judecată disproporţionate în raport cu întinderea culpei sale procesuale ar conduce la o soluţie injustă.
Astfel, instanţa de apel a ţinut seama de criteriile la care se referă art. 274 alin. (3) C. proc. civ., respectiv complexitatea cauzei în faza apelului şi munca depusă de avocat, în raport de limitele în care a fost criticată soluţia primei instanţe, neputând fi reţinută vreo încălcare sau vreo aplicare greşită a textului legal menţionat. Înalta Curte nu poate face ea însăşi o apreciere a temeiniciei soluţiei instanţei de apel în evaluarea acestor criterii, deoarece recursul este o cale de atac ce se poate exercita numai pentru motive de nelegalitate.
În privinţa recursului declarat de recurentul-pârât, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 1.4 pct. B din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 şi art. 2 alin. (1) din aceeaşi lege au fost corect aplicate de instanţa de apel.
Recurentul-pârât face referire la dispoziţiile art. 1.4 pct. B din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, astfel cum acestea au fost aprobate prin H.G. nr. 498/2003, fără avea în vedere că acest act normativ a fost abrogat prin art. 3 din H.G. nr. 250/2007, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, act publicat în M. Of., Partea I nr. 227/03.04.2007.
În noua reglementare, art. 1.4 pct. B din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 are următorul conţinut:
„B. Decretul nr. 223/1974 privind reglementarea situaţiei unor bunuri: cu privire la acest act normativ urmează a se considera că preluarea a fost abuzivă atât în cazul trecerii imobilului fără plată în proprietatea statului cu titlu de sancţiune pentru cei care au plecat fraudulos din ţară sau care, fiind plecaţi în străinătate, nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit pentru înapoierea în ţară, cât şi cazul în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din ţară şi a înstrăinat în mod obligatoriu locuinţa sa către stat.
Cazuri posibile şi recomandări de soluţionare:
- În ipoteza în care locuinţa respectivă nu a fost înstrăinată de stat către o terţă persoană, se va dispune restituirea în natură, cu obligaţia respectării drepturilor chiriaşilor prevăzute de lege şi, după caz, cu obligaţia rambursării de către persoana îndreptăţită a despăgubirii primite, actualizate cu coeficientul de actualizare prevăzut la art. 1 alin. (1) al Titlului II din O.U.G. nr. 184/2002;
- În ipoteza în care locuinţa respectivă a fost înstrăinată legal către o terţă persoană, se vor acorda persoanei îndreptăţite celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege; în cazul în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din ţară şi a înstrăinat în mod obligatoriu locuinţa sa către stat, se vor acorda persoanei îndreptăţite celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege pentru diferenţa dintre suma primită, actualizată cu coeficientul de actualizare prevăzut la art. 1 alin. (1) al Titlului II din O.U.G. nr. 184/2002, şi valoarea de piaţă a locuinţei, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare”.
Noile norme renunţă la tratamentul diferit al situaţiilor rezultate din aplicarea Decretului nr. 223/1974, în raport de modalitatea de preluare, recunoscând caracterul abuziv al preluării şi în ipoteza în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din ţară şi a înstrăinat în mod obligatoriu locuinţa sa către stat.
Întrucât noile norme metodologice au fost adoptate şi publicate în M. Of. în cursul soluţionării acestui litigiu, anterior pronunţării de către prima instanţă a sentinţei civile nr. 706/PI din 17 martie 2010, acestea sunt aplicabile în speţă, fiind vorba despre o situaţie juridică în curs de constituire (fada pendentia), aflată în desfăşurare, surprinsă de legea nouă înaintea definitivării sale şi care intră sub incidenţa noului act normativ.
În speţă, instanţa a fost învestită cu solicitarea de a se stabili dreptul la restituirea imobilelor preluate de stat în mod abuziv, drept a cărui concretizare se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţele de fond şi de apel au fost chemate să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, normele metodologice în forma invocată de recurentul-pârât nu mai erau în vigoare şi nici nu puteau fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unei dispoziţii legale exprese.
În raport de considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ambele recursuri, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul S.D.F.F. şi pârâtul Primarul Municipiului Timişoara împotriva deciziei civile nr. 679 din 31 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3745/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3749/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
