ICCJ. Decizia nr. 3849/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3849/2012
Dosar nr. 2575/111/2010
Şedinţa publică din 29 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 106/C din 19 ianuarie 2011, Tribunalul Bihor a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune privind capătul de cerere de acordare a daunelor morale.
A admis în parte cererea reclamantului R.N., formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice; a constatat caracterul politic al condamnărilor şi măsurilor administrative dispuse faţă de reclamant şi tatăl acestuia prin sentinţa penală nr. 449/1949 a Tribunalului Militar Timişoara, prin sentinţa penală nr. 598/1958 a Tribunalului Arad, sentinţa penală nr. 264/1959 a Tribunalului Militar Timişoara, Decizia M.A.I. nr. 16/1950. A respins restul pretenţiilor.
Instanţa de fond a reţinut că reclamantul a fost condamnat la un an închisoare corecţională şi 2.000 RON amendă corecţională pentru uneltire contra ordinei sociale prin sentinţa penală nr. 449/1949 a Tribunalului Militar Timişoara; prin sentinţa penală nr. 598/1958 a Tribunalului Arad a fost condamnat la 6 ani închisoare corecţională pentru furt, iar prin sentinţa penală nr. 264/1959 a Tribunalului Militar Timişoara a fost condamnat la 25 de ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică pentru faptul că a fost membru într-o organizaţie legionară.
În temeiul art. 1 şi urm. din Legea nr. 221/2009, Tribunalul a constatat caracterului politic al condamnărilor şi măsurilor administrative dispuse faţă de reclamant.
Tatăl reclamantului a fost arestat pentru manifestări la adresa regimului comunist, iar prin Decizia M.A.I. nr. 16/1950 a fost internat într-o colonie de muncă pe o perioadă de 12 luni.
În temeiul art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 221/2009, Tribunalul a constatat caracterului politic al măsurilor administrative dispuse faţă de tatăl reclamantului.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor morale, s-a reţinut că prin Decizia nr. 1360/2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, a fost constatată neconstituţionalitatea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, fiind desfiinţat astfel temeiul juridic al acestor pretenţii.
Prin urmare, Tribunalul a reţinut că nu se poate susţine că reclamantul ar avea o „speranţă legitimă”, astfel cum este consacrată în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului la acordarea despăgubirilor morale, întrucât dispoziţia de lege referitoare la obţinerea compensaţiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, ci ca rezultat al unei operaţiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia.
În ceea ce priveşte acordarea daunelor morale în temeiul dispoziţiilor art. 998, 999 C. civ., instanţa de fond a reţinut că a intervenit prescripţia dreptului la acţiune, acest capăt de cerere fiind formulat cu depăşirea termenului de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958.
Referitor la daunele materiale reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, Tribunalul a reţinut că, din hotărârile penale amintite, nu rezultă că s-a dispus şi măsura confiscării averii.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs atât reclamantul, cât şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - D.G.F.P. Bihor.
Prin decizia civilă nr. 1024 din 20 aprilie 2011, Curtea de Apel Oradea a admis recursul reclamantului, a modificat în parte sentinţa şi a obligat Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să plătească reclamantului 280.000 euro daune morale, precum şi 12.000 euro daune morale pentru prejudiciul cauzat tatălui reclamantului, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.
În considerentele deciziei s-au reţinut următoarele:
Tribunalul, în mod corect, a constatat caracterul politic al condamnărilor suferite de reclamant, precum şi al măsurilor administrative dispuse faţă de tatăl reclamantului.
Cu privire însă la faptul că nu s-ar mai putea acorda în baza Legii nr. 221/2009 despăgubiri morale, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii prevederilor art. 5 alin. (1) din lege, Curtea de apel a reţinut că această decizie nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă instanţă sau căi de atac) la data pronunţării sale.
A apreciat că suma de 280.000 euro reprezintă o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul suferit de reclamant, iar pentru tatăl acestuia o sumă de 12.000 euro, fiind în concordanţă şi cu practica judiciară în materie.
S-a mai reţinut că pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a apreciat în mod eronat că instanţa încearcă să-l repună pe reclamant în termenul de prescripţie de 3 ani pentru a promova o acţiune în despăgubiri în temeiul dispoziţiilor art. 998, 999 C. civ. întrucât nu poate fi vorba în cauză de incidenţa acestor dispoziţii deoarece, astfel cum s-a arătat, despăgubirile se impun a fi acordate reclamantului în temeiul Legii nr. 221/2009, care a repus persoana în cauză în dreptul de a cere despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de măsurile abuzive luate de regimul comunist instaurat în România la 06 martie 1945.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, arătând că prezenta cale de atac este admisibilă deoarece, deşi Legea nr. 221/2009 pe care este întemeiată acţiunea reclamantului, prevede în art. 4 alin. (6) că hotărârea pronunţată conform alin. (4) este supusă recursului, care este de competenţa Curţii de apel, despăgubirile au fost acordate în temeiul dreptului comun, respectiv a dispoziţiilor art. 998-999 C. civ. şi nu a legii speciale şi, mai mult, raportat la valoarea cauzei (292.000 euro), instanţa trebuia să recalifice calea de atac în apel.
Recurentul apreciază că o interpretare contrară ar fi de natură să încalce dispoziţiile art. 6 Convenţiei Europene a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil, întrucât ar priva părţile de un grad de jurisdicţie, acestea neputând fi sancţionate pentru eroarea instanţei de control judiciar în calificarea căii de atac.
Referitor la fondul cauzei, pârâtul arată că declararea neconstituţionalităţii dispoziţiilor legale ce au constituit temeiul juridic al acţiunii determină ca acestea să nu mai poată fi aplicate în cauză, sens în care soluţia instanţei de recurs este nelegală, neţinând cont de efectul obligatoriu al deciziei de neconstituţionalitate arătate.
Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, acordă despăgubiri doar prin intermediul unor acte normative speciale, astfel încât acesta nu poate răspunde în temeiul art. 998-999 C. civ., acţiunea fiind inadmisibilă.
Sub aspectul invocării, de către reclamant, a dispoziţiilor art. 998-999 C. civ., acţiunea este prescrisă, termenul de prescripţie începând să curgă de la 22 decembrie 1989, dată de la care reclamantul ar fi putut promova o acţiune în despăgubire.
Ulterior pronunţării deciziei din apel a intervenit decesul reclamantului R.N., la termenul de judecată din 29 mai 2012 instanţa dispunând introducerea în cauză a moştenitorilor R.I.H. şi R.I., în calitate de intimaţi-reclamanţi.
Aceştia au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca inadmisibil, arătând că sentinţa de la fond a fost pronunţată la data de 19 ianuarie 2011, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, fiind astfel incidente dispoziţiile acestui act normativ, hotărârea Curţii de apel fiind irevocabilă.
Examinând recursul în raport de excepţia de inadmisibilitate invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară raportat la aspectele de fond ale cererii, Înalta Curte constată următoarele:
Regula privind legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. În afară de căile de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.
Părţile au la dispoziţie acele căi de atac care erau prevăzute în lege la momentul pronunţării hotărârii, dreptul la exercitarea căii de atac născându-se chiar în acel moment. Prin urmare, modificarea legislaţiei ulterior pronunţării hotărârii în materia căilor de atac nu are nicio influenţă asupra dreptului deja născut.
Dreptul de a exercita o cale de atac este unic şi se epuizează prin chiar exerciţiul lui. Partea interesată nu poate folosi de mai multe ori o cale de atac împotriva aceleiaşi hotărâri, deci nu se poate judeca de mai multe ori în aceeaşi cale de atac. În caz contrar, partea interesată sau instanţa din oficiu poate invoca excepţia puterii de lucru judecat spre a anihila calea de atac inadmisibilă.
Recursul este o cale extraordinară de atac prin intermediul căreia, în cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege, se exercită controlul conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept.
Dispoziţiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că „hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi, în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe jurisdicţionale sunt supuse recursului”, iar potrivit art. 377 alin. (2) pct. 4 din acelaşi cod „sunt hotărâri irevocabile hotărârile date în recurs chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii”.
Prin urmare, rezultă că pot fi atacate cu recurs numai hotărârile definitive date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională, în condiţiile prevăzute de lege.
Din analiza coroborată a acestor dispoziţii legale rezultă că recursul declarat împotriva unei decizii irevocabile a unei instanţe de recurs este inadmisibil, o asemenea hotărâre nefiind susceptibilă de a mai fi supusă acestei căi de atac.
Art. 13 pct. .1 din Legea nr. 202/2010 a suprimat calea de atac a apelului în litigiile întemeiate pe Legea nr. 221/2009, statuând că „hotărârea pronunţată potrivit alin. (4) este supusă recursului, care este de competenţa curţii de apel”.
Hotărârea instanţei de fond - Tribunalul Bihor - a fost pronunţată la data de 19 ianuarie 2011, devenind astfel incident în cauză art. 26 din Legea nr. 202/2010, conform căruia modificările şi completările aduse Legii nr. 221/2009 prin actul normativ arătat „(...) se aplică şi proceselor aflate în curs de soluţionare în primă instanţă dacă nu s-a pronunţat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi”.
În cauză, la data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, nu se pronunţase o hotărâre care să tranşeze litigiul dedus judecăţii şi, prin urmare, singura cale de atac ce se poate exercita împotriva hotărârii de primă instanţă, potrivit dispoziţiilor legale anterior citate, este aceea a recursului, soluţionat de Curtea de Apel Oradea prin decizia civilă nr. 1024 din 20 aprilie 2011.
În concluzie, decizia prin care a fost soluţionat recursul fiind irevocabilă, o asemenea hotărâre nu mai poate fi susceptibilă de a mai fi supusă aceleiaşi căi de atac, recursul declarat împotriva ei urmând a fi respins ca inadmisibil.
Susţinerile recurentului-pârât, conform cărora prezenta cale de atac este admisibilă, întrucât despăgubirile au fost acordate în temeiul dreptului comun, respectiv a dispoziţiilor art. 998-999 C. civ. şi nu a legii speciale şi că, raportat la valoarea cauzei (292.000 euro), instanţa trebuia să recalifice calea de atac în apel, nu pot fi primite, întrucât în virtutea principiului disponibilităţii, cadrul procesual este stabilit de reclamant, prin cererea de chemare în judecată, în cauză fiind invocate prevederile Legii nr. 221/2009.
Pe de altă parte, în decizia Curţii de Apel Oradea se arată în mod expres că nu poate fi vorba în cauză de incidenţa dispoziţiilor art. 998-999 C. civ. deoarece „despăgubirile se impun a fi acordate reclamantului în temeiul Legii nr. 221/2009, care a repus persoana în cauză în dreptul de a cere despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de măsurile abuzive luate de regimul comunist instaurat în România la 06 martie 1945”.
Pentru aceste considerente, raportat la dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge ca inadmisibil recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - D.G.F.P. Bihor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca inadmisibil recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - D.G.F.P. Bihor, împotriva deciziei nr. 1024 din 20 aprilie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3843/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3860/2012. Civil. Actiunea in anularea... → |
|---|
