ICCJ. Decizia nr. 3842/2012. Civil. Legea 10/2001. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3842/2012
Dosar nr. 13577/3/2010
Şedinţa publică din 29 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1513 din 28 octombrie 2010, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a respins acţiunea reclamantei G.C., în contradictoriu cu acest pârât, pe acest temei, a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, a admis excepţia inadmisibilităţii capătului doi din cerere şi a capătului de cerere subsidiar formulat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, a admis în parte acţiunea reclamantei, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 499.995 RON, reprezentând preţul de piaţă al imobilului situat în Bucureşti, sector 1.
S-a apreciat că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, lege specială ce se aplică cu prioritate faţă de normele de drept comun, astfel că a fost respinsă apărarea reclamantului privind fundamentarea acţiunii pe dispoziţiile dreptului comun - art. 1340, art. 1337 şi urm. C. civ., în caz contrar, reclamantul urmând să beneficieze de două categorii de despăgubiri pentru acelaşi prejudiciu, ceea ce este inadmisibil.
Prin decizia civilă nr. 201/2009, irevocabilă, Curtea de Apel Bucureşti a admis recursul foştilor proprietari ai imobilului, iar pârâta G.C. (actuala reclamantă) a fost obligată să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi folosinţă imobilul în litigiu, apreciindu-se că titlul reclamanţilor este preferabil celui deţinut de pârâtă.
Prin sintagma „contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile” legiuitorul a avut în vedere pe lângă situaţiile în care s-au admis cererile de constatare a nulităţii contractului, şi situaţiile în care chiriaşii-cumpărători au pierdut dreptul de proprietate prin admiterea acţiunii în revendicare, cazul în speţă, context în care acţiunea a fost admisă, cuantumul despăgubirilor fiind stabilit prin raportul de expertiză efectuat de expert M.V.
Prin decizia civilă nr. 485 A din 10 mai 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile formulate.
În ce priveşte apelul pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, Curtea a reţinut că acesta are calitate procesuală pasivă, răspunderea sa în cazul evicţiunii fiind prevăzută de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, fiind o răspundere cu caracter derogatoriu de la dreptul comun.
S-a apreciat că, în mod legal, prima instanţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, faţă de dispoziţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
S-a avut în vedere împrejurarea că deja jurisprudenţa în materie a impus ideea că, sintagma contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, are în vedere şi ipoteza aplicabilă în cauză a admiterii acţiunii în revendicare şi a constatării ineficacităţii titlului de proprietate al pârâtei (reclamanta în cauză).
Apelanta-reclamantă a solicitat schimbarea în parte a hotărârii de fond, respectiv admiterea şi a celor două capete de cerere respinse.
Reclamanta nu poate beneficia de o dublă despăgubire prin restituirea preţului de piaţă al imobilului atât prin invocarea răspunderii pentru evicţiune întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, cât şi dispoziţiile legii speciale care recunosc proprietarilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, opţiunea privind restituire preţului de piaţă al imobilului.
Împotriva deciziei instanţei de apel au formulat cerere de recurs (I) la data de 30 iunie 2011, reclamanta G.C. şi (II) la data de 07 iulie 2011, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti, prin care au criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:
(I) Recursul reclamantei a vizat, în esenţă, următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:
S-a susţinut că hotărârea este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, întrucât a fost dată cu încălcarea art. 1341, art. 1344 şi art. 1337 C. civ.
Nu se poate considera că s-ar ajunge în situaţia beneficierii de o dublă despăgubire, întrucât chiar în considerentele hotărârii de fond se reţine prezenţa a două chestiuni distincte şi se recunoaşte faptul că vânzătorului îi incumbă obligaţia pentru evicţiune în baza art. 1341 pct. 4, raportat la art. 1350 C. civ.
Răspunderea pentru evicţiune a vânzătorului, în baza normelor de drept comun, nu este înlăturată de răspunderea specială.
Argumentul că s-ar beneficia de o dublă plată nu poate subzista, întrucât se eliberează un singur titlu executoriu şi, prin urmare, nu ar pot fi pornite două executări separate.
Petitul subsidiar demonstrează lipsa oricărei intenţii a părţii de a obţine o îmbogăţire fără justă cauză şi exclude vreo apreciere ca abuzivă a exercitării drepturilor procesuale, denotând numai diligenţa impusă de situaţia evingerii/evacuării/lipsei unei alte locuinţe.
Cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină. Instanţa de apel nu a răspuns în concret criticilor aduse, ci a făcut simpla apreciere că instanţa a constatat întemeiat că nu se poate beneficia de o dublă plată.
(II) Recursul pârâtului a vizat, în esenţă, următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:
Pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a susţinut motivul de apel referitor la lipsa de calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice.
Ministerul Finanţelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre reclamantă şi Primăria Muncipiului Bucureşti, este terţ faţă de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de primărie.
În conformitate cu dispoziţiile art. 1337, art. 1341 şi urm. C. civ., s-a solicitat instituirea răspunderii vânzătorului pentru evicţiune totală sau parţială prin fapta unui terţ.
Această dispoziţie de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziţie specială contrară, fiind aşadar pe deplin aplicabilă prezentului litigiu.
Nici dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, aşa cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, nu sunt de natură să determine introducerea în cauză a Ministerului Finanţelor Publice şi să acorde calitate procesuală acestei instituţii, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului la valoarea de piaţă.
Deposedarea reclamantei de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ.
Această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului, faţă de pretenţiile privind restituirea valorii preţului pentru imobilul în cauză.
Pe fondul cauzei, s-a susţinut că decizia atacată este nelegală şi netemeinică.
Faţă de dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piaţă este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiţii: prima condiţie este că aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiţie este că ele să fi fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Cu privire la existenta unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, s-a susţinut că reaua-credinţă a reclamantei nu poate fi pusă la îndoială, având în vedere cele reţinute în decizia civilă nr. 201/2009 a Curţii de Apel Bucureşti, şi anume faptul că imobilul a fost preluat abuziv şi, prin urmare, nu putea face obiectul unui contract încheiat în baza Legii nr. 112/1995.
Nu există nicio hotărâre judecătorească prin care să se statueze că reclamanta ar fi fost de bună-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, aceasta nedepunând minime diligenţe înainte de cumpărare pentru a afla care este titlul în baza căruia statul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului pe care urmau să-l achiziţioneze.
Nu este îndeplinită nici cea de-a doua condiţie imperativă prevăzută de dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, respectiv contractul să fi fost desfiinţat prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, întrucât intimata-reclamantă nu a făcut dovada existenţei unei asemenea hotărâri judecătoreşti.
Recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente, de altfel, comune ambelor cereri formulate în cauză:
Instanţele anterioare, singurele abilitate să cerceteze situaţia de fapt a cauzei pendinte, au stabilit corect următoarele împrejurări ce răspund pe deplin criticilor de nelegalitate, singurele în măsură să fie cercetate în calea extraordinară de atac a recursului.
În cauza pendinte, în mod judicios s-a statuat că sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, lege specială ce se aplică cu prioritate faţă de normele de drept comun, astfel că s-a impus a fi respinsă critica reclamantei privind îndreptăţirea de fundamentare a acţiunii şi pe dispoziţiile dreptului comun - art. 1340, art. 1337 şi urm. C. civ. Concluzia firească, reţinută de altfel şi de instanţele fondului, este aceea că reclamanta ar beneficia de două categorii de despăgubiri pentru acelaşi prejudiciu, ceea ce este inadmisibil.
Nu poate fi primit niciun argument ce vizează exclusiv etapa executării hotărârii judecătoreşti, întrucât admisibilitatea unei acţiuni în justiţie trebuie pusă în relaţie cu normele legale pentru existenţa şi exerciţiul dreptului la acţiune în instanţă şi nicidecum cu consideraţiile legate de o etapă ulterioară obţinerii hotărârii judecătoreşti - executarea hotărârii judecătoreşti - irelevante în cauză.
Cât timp prin decizia civilă nr. 201/2009, cu caracter irevocabil, Curtea de Apel Bucureşti a admis recursul foştilor proprietari ai imobilului, iar reclamanta G.C. a fost obligată să lase acestora în deplină proprietate imobilul în litigiu, s-a împlinit condiţia legii speciale cuprinsă în sintagma „contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile”.
În mod corect s-a apreciat că legiuitorul a avut în vedere pe lângă situaţiile în care s-au admis cererile de constatare a nulităţii contractului, şi situaţiile în care chiriaşii-cumpărători au pierdut dreptul de proprietate prin admiterea acţiunii în revendicare, context în care acţiunea trebuia admisă.
Nu poate fi primită critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină - întrucât instanţa de apel a răspuns în concret criticilor de nelegalitate şi de netemeinicie, stabilind pe deplin situaţia de fapt a cauzei pendinte, respectând întru-totul prescripţia legii speciale în materia analizată.
În ce priveşte recursul pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, instanţa anterioară a reţinut corect că acesta are calitate procesuală pasivă, răspunderea sa în cazul evicţiunii fiind prevăzută de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, fiind o răspundere cu caracter derogatoriu de la dreptul comun.
Aceste prevederi speciale derogă de la dreptul comun în materie, conform principiului „specialia generalibus derogant” astfel încât, în cauză nu-şi mai găsesc aplicarea, în privinţa restituirii preţului actualizat, respectiv a restituirii preţului de piaţă al imobilului, prevederile C. civ. care reglementează obligaţia vânzătorului de garanţie contra evicţiunii (art. 1337, 1341-1345 C. civ.), invocate de recurent.
Prin adoptarea acestor dispoziţii cu caracter special s-a urmărit tocmai evitarea, în asemenea litigii, a unui întreg şir de procese ce ar implica, într-o primă fază, participarea vânzătorului răspunzător de garanţia contra evicţiunii, acesta la rândul său urmând să se regreseze pentru plata făcută împotriva Ministerului Finanţelor Publice, prin acţiune separată, în cazul în care nu formula în cadrul aceluiaşi proces cerere de chemare în garanţie, dat fiind că, prin însuşi efectul Legii nr. 112/1995, preţul plătit de cumpărător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare perfectat în temeiul acestui act normativ nu se încasa de cel ce întocmea documentaţia şi actul de vânzare, ci era virat direct Ministerului Finanţelor Publice [art. 13 alin. (6)].
Susţinerea apelantului-pârât, în sensul că obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mult mai larg, nu poate conduce la concluzia că prevederile speciale ale Legii nr. 10/2001 nu îşi găsesc aplicabilitatea în speţă, acestea fiind incidente strict în ipotezele prevăzute de lege şi anume cu privire la restituirea preţului actualizat, respectiv restituirea preţului de piaţă al imobilului, pentru care legea conferă legitimare procesuala pasivă Ministerului Finanţelor Publice.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile formulate în cauză, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta G.C. şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti, pentru Statul Român împotriva deciziei nr. 485/A din 10 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti , secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3841/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3843/2012. Civil → |
|---|
