ICCJ. Decizia nr. 3841/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3841/2012
Dosar nr. 2226/30/2010
Şedinţa publică din 29 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin dispoziţia nr. 162 din 24 noiembrie 2005, Primarul comunei Sânmihaiul Român, judeţul Timiş, a respins cererea de restituire în natură a imobilului situat în localitatea Sânmihaiul Român, formulată pe calea notificării de T.V. şi T.I., şi a propus acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent în condiţiile art. 16 al Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Totodată, dispoziţia a fost comunicată conform legii, Secretariatului Comisiei Centrale, în vederea stabilirii cuantumului despăgubirilor.
La 25 martie 2010, T.V. şi T.I. s-au adresat instanţei, solicitând - în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri băneşti, în cuantum de 600.000 RON, reprezentând contravaloarea imobilului ce a făcut obiectul notificării, compus din casă, curte şi grădină în suprafaţă de 1.762 m.p.
În motivarea acţiunii - întemeiată pe dispoziţiile art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 11, 20 alin. (2) şi 184 din Constituţia României - reclamanţii au arătat că, deşi dispoziţia emisă în baza Legii nr. 10/2001, a fost înaintată Comisiei Centrale, până la data formulării acţiunii, nu s-au primit despăgubirile cuvenite pentru imobilul preluat abuziv de stat.
Tot astfel, se mai arată, potrivit dispoziţiei emisă în baza legii speciale de reparaţie, reclamanţii sunt titularii unui drept de creanţă împotriva Statului Român, şi respectiv al unui „bun” din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, creanţa lor fiind suficient de bine stabilită pentru a beneficia de protecţia art. 1 al Protocolului adiţional nr. 1, iar întârzierea soluţionării efective a cererii vizând acordarea despăgubirilor, constituie o atingere a dreptului de proprietate, astfel cum este el garantat şi proteguit de Convenţie.
Învestit în primă instanţă, Tribunalul Timiş, secţia civilă, prin sentinţa nr. 2756/PI din 19 octombrie 2010, a admis în parte acţiunea şi, în consecinţă, l-a obligat pe pârât la plata către reclamanţi a sumei de 398.930 RON, reprezentând contravaloarea imobilului situat în comuna Sânmihaiu Român, compus din casă, curte şi grădină, în suprafaţă de 1.762 m.p., preluat abuziv de Statul Român în perioada comunistă.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că până la data formulării acţiunii, reclamanţii nu au obţinut niciun fel de despăgubire, deşi dispoziţia menţionată şi-a urmat cursul stabilit prin procedura administrativă, fiind înregistrată şi în curs de soluţionare la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în cadrul căreia a fost organizată Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Urmare prevederilor dispoziţiei emisă în anul 2005, se mai arată, reclamanţii sunt îndreptăţiţi la repararea prejudiciului cauzat prin preluarea de către statul comunist a bunului aflat în proprietatea acestora, având astfel un drept de creanţă împotriva statului, drept garantat şi de art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Cu toate acestea, reţine prima instanţă, dreptul menţionat nu a fost respectat întrucât de la momentul recunoaşterii sale, au trecut mai mult de 5 ani în care el nu a fost realizat, mai mult, neexistând nicio garanţie că este susceptibil de executare într-un termen scurt.
S-a avut în vedere şi jurisprudenţa Curţii Europene care a statuat în mod frecvent asupra nefuncţionalităţii Fondului Proprietatea (cauza Faimblat împotriva României şi Bone împotriva României).
În consecinţă, conchide Tribunalul, neplata despăgubirilor până la momentul introducerii acţiunii, constituie o ingerinţă în dreptul reclamanţilor la respectarea bunurilor, ingerinţă care chiar dacă este prevăzută de lege şi serveşte unei cauze de utilitate publică, distruge justul echilibru dintre protecţia proprietăţii reclamanţilor şi cerinţele interesului general, cei în cauză suportând o sarcină specială şi exorbitantă.
Ca atare, s-au valorificat concluziile raportului de expertiză dispus în cauză, în sensul acordării despăgubirilor calculate conform standardelor internaţionale de evaluare.
Apelul declarat împotriva sentinţei de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a fost respins de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, care, prin decizia nr. 620/A din 17 martie 2011, a reţinut în esenţă că transformarea unei valori patrimoniale, protejată de art. 1 al Protocolului nr. 1, în altă valoare patrimonială garantată de asemenea de acelaşi Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, reprezintă un drept efectiv şi concret, iar neexecutarea obligaţiei asumată de stat prin adoptarea legislaţiei în materia restituirii proprietăţilor preluate abuziv de regimul comunist, reprezintă o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamanţilor.
În cauză, a declarat recurs în termen legal, D.G.F.P. Timiş, în reprezentarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, care, făcând implicit trimitere la prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică hotărârile pronunţate în cauză pe considerentul admiterii greşite a acţiunii şi obligării directe a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata unor despăgubiri, în afara unui cadru legal care să stabilească faptul că pârâtului îi incumbă astfel de obligaţii.
Astfel, se arată, potrivit dispoziţiilor art. 1 pct. 4 al Legii nr. 263/2006, controlul aplicării fazei administrative a Legii nr. 10/2001, republicată, se exercită de către autoritatea administrativă constituită în temeiul H.G. nr. 361/2005, privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi după caz de către prefecţi sau persoanele desemnate de către aceştia din cadrul instituţiei Prefectului.
Examinând criticile formulate de recurent se constată că acestea sunt astfel structurate din punct de vedere juridic, încât sunt susceptibile a fi încadrate în temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în limita căruia urmează a se exercita controlul judiciar în recurs.
În consecinţă, se va respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimaţii-reclamanţi.
Problema de drept adusă în discuţie prin prezenta cauză, analizează posibilitatea pe care o au persoanele îndreptăţite de a beneficia de despăgubiri, în alte condiţii şi în altă procedură decât cea instituită prin legea specială.
Astfel, în situaţia cererilor formulate direct împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru obligarea la plata despăgubirilor reprezentând valoarea de circulaţie a imobilelor preluate abuziv care nu pot fi restituite în natură, cauza acţiunii este unică, fiind dată de intenţia celui care reclamă în justiţie, de a obţine despăgubiri într-un alt mecanism decât cel prevăzut de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, invocând ineficienta sistemului reparator, sancţionată prin mai multe hotărâri ale instanţei europene.
În soluţionarea unor astfel de demersuri judiciare, trebuie stabilit dacă Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, i se poate recunoaşte calitatea procesuală pasivă, respectiv dacă între reclamanţi (ce invocă încălcarea obligaţiilor pozitive ale statului, sub aspectul protecţiei drepturilor consacrate prin art. 1 al Primului Protocol adiţional) şi pârâtul chemat în judecată, există sau nu un raport juridic din care să rezulte această obligaţie de despăgubire, în afara cadrului legal existent.
Or, din interpretarea dispoziţiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, art. 1 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi a art. 13 din acelaşi act normativ, rezultă neechivoc că părţile raportului juridic creat urmare formulării notificării nu pot fi decât persoana ce se consideră îndreptăţită la una din măsurile reparatorii prevăzute de lege - notificatorul - şi entitatea învestită cu soluţionarea cererii de restituire, respectiv de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent.
Tot astfel, textele mai sus invocate din Legea nr. 247/2005, reglementează sursele de finanţare, cuantumul şi procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, atribuţii date în competenţa exclusivă a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Ca atare, stabilind calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, urmare recunoaşterii unui alt raport juridic vizând acordarea despăgubirilor, decât cel reglementat prin legea specială, instanţele au nesocotit prevederile acesteia, suprimând practic procedura instituită de legiuitorul naţional, deşi - cu referire la concordanţa dintre legea specială şi Convenţie - jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a lăsat la latitudinea statelor semnatare, adoptarea măsurilor legislative cuvenite pentru restituirea proprietăţilor preluate abuziv de stat sau acordarea de despăgubiri.
Astfel, s-a decis (a se vedea cauza pilot Măria Atanasiu şi alţii împotriva României) că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ale dreptului de acces la o instanţă.
Un demers juridic ca cel iniţiat în cauza de faţă, nu poate avea temei nici în dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional al Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în condiţiile în care reclamanţii nu se pot prevala de un „bun” în sensul Convenţiei, simpla speranţă de restituire neintrând în sfera de protecţie a textului.
De altfel, problema de drept ce face obiectul prezentului litigiu, a fost definitiv tranşată prin decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în compunerea prevăzută de art. 3306 alin. (1) C. proc. civ., care a statuat că primirea unor astfel de cereri ar echivala cu deschiderea unei căi paralele legii speciale deja existente, fără nicio garanţie a oferirii remediului cel mai adecvat.
Astfel, se arată, controlul de convenţionalitate al sistemului naţional existent, de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, a fost deja realizat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin hotărârea pilot pronunţată în cauza Măria Atanasiu şi alţii împotriva României, care a stabilit în sarcina Statului Român obligaţia de a pune la punct, într-un termen determinat, un mecanism care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional.
Aşa fiind, faţă de cele ce preced, recursul urmează a se admite, cu consecinţa casării ambelor hotărâri date în cauză, iar pe fond a respingerii acţiunii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimaţii-reclamanţi T.V. şi T.I.
Admite recursul declarat de pârâta D.G.F.P. Timiş, în reprezentarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva deciziei nr. 620/A din 17 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Casează decizia atacată, precum şi sentinţa nr. 2756/PJ din 19 octombrie 2010 a Tribunalului Timiş, secţia civilă, iar pe fond, respinge acţiunea.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3839/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3842/2012. Civil. Legea 10/2001. Pretenţii.... → |
|---|
