ICCJ. Decizia nr. 3881/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3881/2012
Dosar nr. 43829/3/2009
Şedinţa publică din 30 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 04 noiembrie 2009, pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamantul B.H.G. a formulat contestaţie în baza Legii nr. 10/2001, împotriva deciziei din 09 septembrie 2009 emisă de A.V.A.S. solicitând obligarea pârâtei să emite o nouă decizie prin care să-i acorde despăgubiri pentru cota de jumătate din imobilul situat în oraşul Agnita, constând în teren intravilan în suprafaţă de 7.241 m.p.
În motivarea contestaţiei, reclamantul a arătat că este fiul defunctei B.E., decedată la 31 ianuarie 1963, care a fost coproprietară în cotă de 1/2 asupra terenului menţionat. Terenul a fost expropriat în mod abuziv în anul 1945 şi înscris în favoarea statului în cartea funciară la 29 noiembrie 1969, fiind în prezent în incinta sediului central al SC I. SA Agnita.
Reclamantul a mai susţinut că după apariţia Legii nr. 10/2001, a formulat două notificări, prin executorii judecătoreşti din Sibiu şi Agnita, prin care a solicitat despăgubiri, depunând anexat extras de carte funciară, certificat de deces al mamei, certificatul de naştere al său, copie de pe buletinul de identitate, iar A.V.A.S., prin decizia din 09 septembrie 2009, în mod neîntemeiat i-a respins notificările, pe motiv că nu ar fi făcut dovada calităţii de moştenitor de pe urma fostului proprietar tabular.
Prin sentinţa civilă nr. 825 din 11 iunie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a admis contestaţia, s-a anulat decizia din 09 septembrie 2009 şi a fost obligată pârâta să emită o nouă decizie cu propunere de acordare în favoarea contestatorului a despăgubirilor privind terenul de 7.241 m.p., situat în oraşul Agnita, jud. Sibiu, imposibil de restituit în natură şi care a făcut obiectul privatizării. Totodată, A.V.A.S. a fost obligată să înainteze decizia şi sentinţa către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În motivarea acestei sentinţe s-a reţinut că dreptul de proprietate asupra terenului a fost înscris în cartea funciară, în părţi egale, conform actului de donaţie din 27 martie 1943, în favoarea proprietarelor L.H. şi B.E., autoarea reclamantului.
Prin hotărârea din 26 iunie 1957 a Sfatului Popular al Raionului Agnita şi potrivit procesului-verbal din 16 noiembrie 1969, dreptul de proprietate asupra imobilului a trecut în proprietatea statului prin expropriere de la cele două proprietare tabulare L.H. şi B.E.
Prin certificatul de moarte din 11 februarie 1963 al autoarei B.E., reclamantul a dovedit că autoarea sa a decedat la 31 ianuarie 1963, iar cu copiile de pe certificatul de naştere şi actul său de identitate, reclamantul dovedeşte filiaţia faţă de autoarea sa, respectiv calitatea de moştenitor legal, în cauză nefiind aduse dovezi contrarii, în sensul că reclamantul nu ar fi acceptat succesiunea, probe în raport de care prima instanţă a apreciat că notificarea a fost respinsă în mod nelegal de către pârâtă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta A. V.A.S., fără a motiva cererea de apel.
Prin decizia nr. 506 A din 16 mai 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul, ca nefondat.
În considerentele deciziei, instanţa de apel a avut în vedere că, potrivit art. 292 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de control judiciar ar trebuie să se pronunţe în fond, „numai pe baza celor invocate la prima instanţă”.
Or, apelanta A.V.A.S., deşi i-a fost comunicată contestaţia motivată la fond, nu a depus întâmpinare la prima instanţă şi nici nu şi-a trimis reprezentantul în instanţă, spre a-şi susţine apărările.
Curtea a mai reţinut că, potrivit art. 292 alin. (1) din acelaşi cod, instanţa de apel va verifica stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă „în limitele cererii de apel”, ca expresie a principiului disponibilităţii ce operează în materia civilă. În speţă, în apelul declarat, nu s-au arătat şi motivele de fapt şi de drept care să demonstreze nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei apelate.
Apreciind că nu există nici motive de nelegalitate de ordine publică, care ar putea fî invocate din oficiu de către instanţă, în temeiul art. 296 C. proc. civ., apelul a fost respins, ca nefondat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., pârâta A.V.A.S., invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În susţinerea motivului de recurs invocat, recurenta arată că decizia recurată este nelegală, fiind dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 23 şi art. 29 din Legea nr. 10/2001.
Reclamantul nu a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, respectiv nu a depus dovezi ale calităţii de moştenitor de pe urma proprietarilor tabulari. La dosarul administrativ aferent notificărilor nu au fost depuse toate actele doveditoare, în condiţiile art. 23 din aceeaşi lege, deşi A.V.A.S a comunicat reclamantului, prin mai multe adrese, necesitarea completării dosarului administrativ. Astfel, reclamantul nu a depus certificate de moştenitor în copii legalizate de pe urma celor două proprietare tabulare.
Recurenta mai susţine că instanţa de apel a pronunţat decizia cu încălcarea prevederilor art. 29 din Legea nr. 10/2001 şi din perspectiva faptului că A.V.A.S. nu a soluţionat notificarea din mai multe considerente întemeiate: dosarul administrativ nu a fost completat cu actele doveditoare în condiţiile art. 23 şi art. 29 din Legea nr. 10/2001, nu s-a dovedit de către reclamant calitatea de persoană îndreptăţită la despăgubiri, A.V.A.S. şi-a îndeplinit toate obligaţiile şi a depus toate diligenţele în vederea informării, clarificării şi soluţionării notificării, iar în condiţiile în care reclamantul nu a depus în completarea dosarului administrativ toate actele doveditoare, recurenta consideră că se află încă în termenul legal de analiză a notificării.
În raport de caracterul imperativ al normelor ce reglementează procedura de emitere a deciziei cu propunere de acordare de despăgubiri, recurenta susţine că nu s-a dovedit că a fost urmată procedura administrativă şi că reclamantul a făcut dovada drepturilor sale.
Competenţa instanţei putea interveni numai în măsura în care s-ar fi emis decizie sau dispoziţie motivată de către A.V.A.S., privind finalizarea procedurii administrative, numai această decizie putând face obiectul analizei instanţei judecătoreşti, în condiţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Examinând decizia recurată, în raport de criticile invocate, Înalta Curte reţine următoarele:
Deşi în dezvoltarea primei critici, încadrată în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat eronat dispoziţiile art. 23 şi art. 29 din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte constată că, în realitate, instanţa de apel nu a făcut nicio referire la aceste texte de lege, nefiind învestită cu critici în apel privitoare la calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu.
Instanţa de apel a reţinut că, potrivit prevederilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ., în lipsa motivării apelului, în principiu, s-ar fi putut pronunţa în fond pe baza celor invocate de apelantă la prima instanţă. Însă, întrucât nici la prima instanţă apelanta pârâtă nu a depus întâmpinare şi nu a formulat apărări, iar procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii, instanţa de control judiciar a apreciat că nu poate proceda la devoluarea fondului.
Recurenta nu formulează critici la adresa soluţiei de respingere a apelului, astfel cum a fost argumentată, ci susţine motive de fond, care vizează mai degrabă sentinţa primei instanţe, prin care, constatându-se că reclamantul are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, s-a admis contestaţia, s-a anulat dispoziţia şi a fost obligată pârâta la emiterea unei noi dispoziţii cu propunere de acordare de măsuri reparatorii în echivalent.
Recurenta face abstracţie de împrejurarea că obiectul căii extraordinare de atac a recursului îl constituie decizia din apel, nicidecum sentinţa instanţei de fond.
În condiţiile în care în recurs nu se susţin critici de nelegalitate raportate la motivul de respingere a apelului, instanţa de recurs nu poate examina omisso medio critica referitoare la modul de interpretare şi aplicare de către prima instanţă a prevederilor art. 23 şi art. 29 din Legea nr. 10/2001. Calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită a fost stabilită de prima instanţă pe baza evaluării înscrisurilor doveditoare depuse la dosar (actul de proprietate, extrasul de carte funciară, certificatul de moştenitor şi actele de stare civilă), iar temeinicia rezultatului acestei evaluări nu a fost contestat de pârâtă în apel, singura cale de atac devolutivă care i-ar fi permis să repună în discuţie probele administrate în cauză.
Cea de-a doua critică (în cadrul căreia recurenta susţine că nu a soluţionat notificarea din mai multe considerente apreciate de aceasta ca fiind întemeiate şi că în condiţiile în care reclamantul nu a depus în completarea dosarului administrativ toate actele doveditoare, recurenta s-ar mai afla încă în termenul legal de analiză a notificării) este străină de situaţia de fapt a prezentei cauze, deoarece în speţă s-a emis de către A.V.A.S. decizia din 09 septembrie 2009 de soluţionare a notificării, decizie ce formează obiectul contestaţiei deduse judecăţii.
Întrucât procedura administrativă prealabilă s-a epuizat prin emiterea actului de soluţionare a notificării de către entitatea învestită.
În acest sens, sunt incidente prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, potrivit cărora „dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării”.
Instanţa, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicţie ce i s-a acordat prin lege, are competenţa să anuleze decizia sau dispoziţia de respingere a notificării şi să examineze pe fond cererea de acordare de măsuri reparatorii pentru imobilul preluat de stat în mod abuziv.
În raport de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 506A din 16 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3880/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3882/2012. Civil → |
|---|
