ICCJ. Decizia nr. 3882/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3882/2012
Dosar nr. 9308/3/2010
Şedinţa publică de la 30 mai 2012
Asupra recursurilor civile de faţă,
Analizând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1150 din 08 septembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Municipiul Bucureşti, prin Primar General, şi Primarul General al Municipiului Bucureşti pentru al doilea capăt de cerere, pe care l-a respins în consecinţă.
A respins primul capăt de cerere formulat de reclamanta I.Z., moştenitoare pentru P.Z., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, ca nefondat.
A admis excepţia autorităţii de lucru judecat cu privire la revendicarea apartamentului nr. 1 din imobilul litigios şi a respins această cerere.
A respins ca neîntemeiată cererea de revendicare referitoare la cota de 1/2 din imobilul litigios.
A admis cererile de intervenţie în interesul pârâţilor, formulate de G.E., G.M. şi G.M.E.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta P.Z. a solicitat în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin Primar General, şi Primarul General al Municipiului Bucureşti, anularea dispoziţiei din 21 decembrie 2009 şi obligarea pârâţilor să-i restituie în natură apartamentul nr. 1 şi cota de 1/2 din imobilul situat în Bucureşti.
În cauză, G.E. şi G.M. au formulat cerere de intervenţie în interes propriu şi în interesul pârâţilor, iar G.M.E. cerere de intervenţie în interesul pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primar General.
Tribunalul a constatat că pârâţii nu au calitate procesuală pasivă pentru capătul doi de cerere, deoarece imobilul nu se mai află în patrimoniul lor, fiind înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995.
În ceea ce priveşte excepţia autorităţii lucrului judecat referitor la apartamentul nr. 1, cumpărat de intervenienta G.M.E., Tribunalul a constatat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, deoarece, prin decizia nr. 1347 din 18 mai 2000, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, rămasă definitivă şi irevocabilă prin decizia nr. 3288 din 17 octombrie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins acţiunea formulată de reclamanta P.Z. împotriva Consiliului General al Municipiului Bucureşti, prin care a solicitat să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. 1 şi a fost admisă cererea de intervenţie formulată de G.M.E., constatându-se valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare pentru apartamentul în litigiu.
În ceea ce priveşte cererea de revendicare pentru cota de 1/2 din imobil, aceasta a făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.
În aceste condiţii, autoarea reclamantei nu poate justifica un titlu preferabil, care să înlăture efectele juridice ale actelor de înstrăinare.
Cu privire la primul capăt de cerere, Tribunalul a reţinut că P.Z. a solicitat prin notificare restituirea în natură a apartamentului nr. 1 şi a cotei de 1/2 din imobil, susţinând că este unica moştenitoare a defunctului P.N., căruia i-a revenit cota parte de 1/2 din imobil în baza convenţiei de partaj voluntar încheiată la data de 08 noiembrie 1944.
Convenţia invocată, însă, nu face dovada dreptului de proprietate exclusiv a lui P.N., deoarece nu probează că soţii P. şi-ar fi exprimat voinţa expresă de a partaja bunurile comune, încheind doar o convenţie ce viza o modalitate de partajare în viitor a bunului.
Prin decizia nr. 590A din 14 iunie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de reclamanta I.Z. împotriva sentinţei, pe care a desfiinţat-o şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.
Instanţa de apel a constatat că la dosarul instanţei de fond a fost depusă şi copia sentinţei civile nr. 9426 din 03 octombrie 2005, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, prin care s-a admis acţiunea reclamantei P.Z. împotriva pârâţilor P.M., G.E. şi G.M., C.R.S., Municipiul Bucureşti, prin Primar General, şi SC H.N. SA şi s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.
Prin urmare, imobilul a reintrat în patrimoniul pârâtului vânzător, chiar dacă prin dispozitivul sentinţei nu s-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară.
Instanţa de apel a mai reţinut că acţiunea reclamantei a fost formulată doar împotriva pârâţilor Municipiul Bucureşti, prin Primar General, şi Primarul General al Municipiului Bucureşti.
Legal învestită doar cu această acţiune, instanţa de fond nu putea respinge cererea privind revendicarea apartamentului nr. 1 pentru autoritate de lucru judecat şi a cererii privind revendicarea cotei de 1/2 din apartament, ca neîntemeiată, câtă vreme reţinuse anterior lipsa calităţii procesuale pasive a pârâţilor.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs intervenienta G.M.E.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanţa de apel a aplicat greşit atât dispoziţiile art. 137, cât şi art. 261 C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa de fond a analizat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor pe capătul de cerere privind revendicarea numai în ceea ce priveşte cota de 1/2 din imobil, iar în ceea ce priveşte apartamentul nr. 1 a soluţionat cererea în revendicare analizând excepţia de lucru judecat invocată de intervenienta G.M.E.
Recurenta a mai arătat că instanţa de apel a constatat în mod greşit calitatea procesuală pasivă a pârâţilor, în condiţiile în care, prin decizia civilă nr. 139A din 01 februarie 2008, nu s-a dispus ca apartamentele înstrăinate să reintre în posesia statului, ci doar s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare, dovadă fiind faptul că apartamentele sunt în continuare în posesia foştilor cumpărători chiriaşi.
Efectul substanţial al acestei hotărâri este acela de creare a unei stări de drept diferită de cea existentă, fără ca hotărârea să fie susceptibilă de executare silită prin repunerea în situaţia anterioară.
Prin urmare, neavând posesia imobilului, în mod corect instanţa de fond a constatat că pârâţii nu au calitate procesuală pasivă în acţiunea în revendicare.
De asemenea, instanţa de apel a considerat în mod greşit că acţiunea în revendicare ar fi fost respinsă în totalitate numai pentru lipsa calităţii procesuale pasive a pârâţilor, în condiţiile în care cererea privind apartamentul nr. 1 a fost soluţionată ca urmare a analizării excepţiei autorităţii de lucru judecat.
Mai mult, instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 49 C. proc. civ. şi a ignorat faptul că acţiunea în revendicare privind cota de 1/2 din imobil a fost analizată în contradictoriu cu intervenienţii G.M. şi G.E. şi G.M.E.
Aceştia, prin admiterea cererii de intervenţie, au devenit părţi în proces, în raport de care instanţa de fond putea să analizeze acţiunea în revendicare, chiar dacă a fost formulată în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti şi Primarul General al Municipiului Bucureşti.
Practic, instanţa de apel a schimbat natura actului juridic dedus judecăţii, prin aceea că a analizat hotărârea instanţei de fond numai prin prisma cererii principale, ignorând existenţa şi conţinutul cererilor de intervenţie admise în principiu în cauză.
Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare:
În cauză, reclamanta a sesizat instanţa de judecată cu o cerere întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, prin care, în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin Primar General, şi Primarul General al Municipiului Bucureşti, a solicitat anularea dispoziţiei din 21 decembrie 2009, emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti şi obligarea pârâţilor să-i restituie în natură apartamentul nr. 1 şi cota de 1/2 din imobilul situat în Bucureşti.
G.E. şi G.M. au formulat cerere de intervenţie în interes propriu şi în interesul pârâţilor, arătând că sunt proprietarii unei cote de 1/2 din apartamentele nr. 9 şi nr. 12, iar G.M.E. a formulat cerere de intervenţie în interesul pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primar General, în calitate de dobânditor prin contract de vânzare-cumpărare al apartamentului nr. 1.
Prin urmare, părţi în proces au fost reclamanţii, pârâţii şi intervenienţii principali şi accesorii.
Este adevărat că intervenţii, aşa cum susţine recurenta, dobândesc calitatea de părţi în proces odată cu încuviinţarea în principiu a cererii de intervenţie, dar poziţia lor procesuală nu se identifică cu cea a pârâţilor, cu atât mai mult cu cât au existat şi cereri de intervenţie principală.
Instanţa de fond, deşi a fost sesizată cu o contestaţie întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, potrivit cărora raportul juridic se naşte între notificator şi entitatea juridică care a emis dispoziţia atacată, a constatat că pârâţii nu au calitate procesuală pasivă în ceea ce priveşte al doilea capăt de cerere şi a respins ca neîntemeiat primul capăt de cerere, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti.
Practic, instanţa de fond a schimbat temeiul juridic al acţiunii, soluţionând contestaţia întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 ca pe o veritabilă acţiune în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun.
Instanţa de apel s-a limitat doar să reţină că apelanta-reclamantă nu a contestat calificarea juridică pe care prima instanţă a dat-o celor două capete de cerere, respectiv contestaţie întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi acţiune în revendicare, dar a constatat în mod corect existenţa contradicţiei dintre dispozitivul sentinţei cu privire la motivul respingerii acţiunii în revendicare, pentru că a subliniat faptul că reclamanta a emis pretenţii, prin cererea de chemare în judecată, doar faţă de pârâţi, neformulând o cerere specială în revendicare faţă de intervenienţi.
De aceea soluţia admiterii apelului, desfiinţării în tot a sentinţei şi trimiterii cauzei la Tribunal pentru rejudecare este corectă, pentru că, deşi prima instanţă a constatat lipsa calităţii procesuale pasive în ceea ce priveşte acţiunea în revendicare a singurilor pârâţi faţă de care reclamanta a emis pretenţii, a respins ca neîntemeiat acest capăt de cerere şi pentru autoritate de lucru judecat, analizând acţiunea în revendicare prin compararea titlurilor intervenienţilor, faţă de care nu s-au emis pretenţii.
Cât priveşte constatarea greşită de către instanţa de apel a calităţii procesuale pasive a pârâţilor, în condiţiile în care, prin decizia civilă nr. 139A din 01 februarie 2008, nu s-a dispus ca apartamentele înstrăinate să reintre în posesia statului, se constată, aşa cum s-a arătat, că instanţele de judecată au fost sesizate cu o contestaţie întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, prin care reclamanta a solicitat anularea dispoziţiei emise şi, pe cale de consecinţă, restituirea în natură a imobilelor ce au făcut obiectul notificării.
Prin urmare, calitatea procesuală pasivă a pârâţilor este justificată de faptul de dispoziţia a fost emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti.
Împrejurarea că prin sentinţa civilă nr. 9426 din 03 octombrie 2005, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti nu a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară, ca o consecinţă a constatării nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 nu prezintă relevanţă în ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a pârâţilor în contestaţia întemeiată pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, deoarece ceea ce interesează este dreptul de dispoziţie asupra imobilului, iar nu posesia, care, în sistemul Legii nr. 10/2001 este fără semnificaţie juridică în lipsa dreptului de dispoziţie, care să poată face posibilă restituirea în natură.
Este nefondată şi critica privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 49 C. proc. civ. şi ignorarea faptului că acţiunea în revendicare privind cota de 1/2 din imobil a fost analizată în contradictoriu cu intervenienţii G.M. şi G.E. şi G.M.E.
Instanţa de apel nu numai că nu a ignorat efectele art. 49 C. proc. civ. şi faptul că acţiunea în revendicare a fost judecată în contradictoriu cu intervenienţii, dar şi-a întemeiat soluţia tocmai pe faptul că în mod greşit acţiunea în revendicare a fost judecată în contradictoriu cu aceste părţi, în condiţiile în care reclamanta nu a emis pretenţii faţă de acestea.
Având în vedere argumentele mai sus prezentate, recursul declarat de intervenientă este nefondat şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de intervenientă G.M.E. împotriva deciziei nr. 590A din 14 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3881/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3884/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
