ICCJ. Decizia nr. 3892/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3892/2012
Dosar nr. 1108/30/2010
Şedinţa publică din 30 mai 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. 1108/30/2010, la data de 18 februarie 2010, reclamanta S.S. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate caracterul politic al măsurii administrative a internării ei în colonia de muncă în fosta U.R.S.S., în perioada 14 ianuarie 1945-08 decembrie 1949, pentru munci de război; să dispună obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri morale în cuantum de 40.000 euro, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamanta a arătat că la data de 14 ianuarie 1945, faţă de ea s-a luat măsura administrativă a internării în colonia de muncă din localitatea Sverloski, mina Volodarka din fosta U.R.S.S.
Deşi la acea dată avea vârsta de 22 ani, a fost obligată să lucreze în aceleaşi condiţii cu bărbaţii, fiindu-i pusă în primejdie viaţa şi sănătatea.
În drept, a invocat dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 1809/PI din 08 iulie 2010, pronunţată în Dosar nr. 1108/30/2010, Tribunalul Timiş a admis acţiunea formulată de reclamanta S.S. împotriva pârâtului Statul Român, pentru plata daunelor morale, sens în care a obligat pârâtul să-i plătească reclamantei 40.000 euro, în echivalentul în RON la data plăţii, reprezentând daune morale.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Timiş a avut în vedere dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, precum şi pe cele ale alin. (4) al aceluiaşi text legal, care prevede că acest act normativ se aplică şi persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă, potrivit O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, în măsura în care se încadrează în prevederile art. 1, 3 şi 4, precum şi persoanelor care au fost condamnate prin hotărâri judecătoreşti pentru săvârşirea de infracţiuni la care face referire prezenta lege şi care au obţinut desfiinţarea, anularea sau casarea hotărârilor de condamnare, ca urmare a exercitării căilor extraordinare de atac, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cu condiţia să nu fi beneficiat de drepturile prevăzute la alin. (1) lit. a), b) sau c).
Prin hotărârea din 25 ianuarie 1991 a Comisiei judeţene Timiş pentru aplicarea Decretului nr. 118/1990 reclamantei i-a fost recunoscută ca vechime în muncă perioada 14 ianuarie 1945-08 decembrie 1949, în baza art. 1 lit. a) din Decretul nr. 118/1990.
Potrivit art. 1 alin. (2) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990 constituie vechime în muncă şi se ia în considerare la stabilirea pensiei şi a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcţie de vechimea în muncă, timpul cât o persoană, după data de 06 martie 1945, pe motive politice a fost deportată în străinătate după 23 august 1944.
Având în vedere prevederile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, Tribunalul a reţinut că reclamanta este îndreptăţită să primească daune morale în baza actului normativ menţionat.
A motivat că deşi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prevede acordarea de despăgubiri morale doar pentru condamnări politice, astfel de despăgubiri se acordă şi pentru măsuri administrative cu caracter politic. De asemenea, chiar dacă Legea nr. 221/2009 priveşte, prin titlul său, condamnările politice sau măsurile administrative cu caracter politic, pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, pe de o parte, art. 5 alin. (4) prevede că legea se aplică şi persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile reglementate de Decretul-Lege nr. 118/1991, iar, pe de altă parte, măsura deportării în străinătate, chiar dacă a fost dispusă începând cu 14 ianuarie 1945, a avut o formă continuă, menţinându-se şi după data de 06 martie 1945.
Tribunalul a mai reţinut că, odată dovedită condamnarea cu caracter politic sau măsura administrativă cu caracter politic, legea prezumă existenţa prejudiciului moral, revenind, eventual, pârâtului sarcina probei contrare, dovadă ce nu a fost făcută în speţa de faţă.
Soluţionând cauza în echitate, raportat la împrejurările concrete ale măsurii administrative cu caracter politic la care a fost supusă reclamanta şi la durata acesteia, Tribunalul a apreciat că aceasta are dreptul la 40.000 de euro, cu titlu de daune morale, pentru deportarea sa în străinătate.
Împotriva sentinţei civile nr. 1809 din 08 iulie 2010 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosar nr. 1108/30/2010, a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiş, solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinţei civile apelate în sensul respingerii în tot a acţiunii reclamantei.
Prin decizia nr. 720 A din 07 aprilie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiş, împotriva sentinţei civile nr. 1809 din 08 iulie 2010 pronunţată de Tribunalul Timiş pe care a schimbat-o în tot în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamanta S.S. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiş.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 1358/2010, a reţinut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată şi încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerenţă şi instabilitate legislativă.
Din această cauză s-a ajuns la existenţa unor reglementări paralele şi care au aceeaşi finalitate în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă. Curtea Constituţională a ajuns la această concluzie având în vedere faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990, diferenţa constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor morale, adică prestaţii lunare, până la sfârşitul vieţii, în cazul art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 şi o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
În fine, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.
În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituţie şi cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispoziţiile legale constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Conform art. 147 alin. (4) din Constituţie şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale sunt general obligatorii şi au putere de lege numai pentru viitor.
În cazul de faţă, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Prin urmare, această decizie a Curţii Constituţionale a devenit obligatorie pentru instanţă.
Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii reclamantei, şi-a încetat efectele juridice.
Inexistenţa temeiului juridic atrage nelegalitatea acţiunii reclamantei sub aspectul despăgubirilor morale.
În raportul juridic dedus judecăţii nu s-a pronunţat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanţa fiind îndreptăţită să exercite un control complet asupra temeiniciei şi legalităţii hotărârii atacate.
Această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocată în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau o ordonanţă.
Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs reclamanta S.S., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei civile nr. 1809/PI din data de 08 iulie 2010, pronunţate de Tribunalul Timiş.
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că decizia instanţei de apel este nelegală pentru următoarele argumente:
Prin decizia pronunţată, Curtea de Apel Timişoara, face trimitere la Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale prin care s-a constatat ca fiind neconstituţional art. 5 al 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Însăşi Curtea de Apel Timişoara în decizia civilă pronunţată în cauză motivează „Decizia Curţii Constituţionale de la data publicării sale în M. Of. (15 noiembrie 2010) este obligatorie pentru instanţe”.
Or, sentinţa civilă nr. 1809/PI a fost pronunţată de Tribunalul Timiş la data de 08 iulie 2010, iar potrivit art. 1 C. civ. „Legea dispune numai pentru viitor, ea nu are putere retroactivă”.
Şi după intrarea în vigoare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 1173 din 11 februarie 2011, a recunoscut dreptul la acordarea de daune morale beneficiarilor Legii nr. 221/2009.
Prin această decizie, instanţa supremă a stabilit că Statul Român, trebuie să răspundă pentru erorile judiciare şi pentru măsurile abuzive luate împotriva cetăţenilor săi în perioada 1945-1989.
Recursul este nefondat.
Criticile formulate de recurenta-reclamantă, întemeiate pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aduc în discuţie chestiunea efectelor, în cauză, ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, decizie prin care prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale.
Decizia Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of., Partea I, nr. 789/07.11.2011, decizie prin care Înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti şi Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi şi a stabilit că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Înalta Curte a reţinut că prin Deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010) Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane. Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
În consecinţă, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Potrivit art. 3307 C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluţionarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of. al României.
Cum decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 20011 a fost publicată în M. Of., Partea I, nr. 789/07.11.2011, în baza textului de lege menţionat anterior, ea a devenit obligatorie la această dată şi urmează a fi avută în vedere în soluţionarea raportului juridic dedus judecăţii.
Înalta Curte constată că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 prin care instanţa de control constituţional a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale, a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
La acea dată, în prezentul litigiu nu se pronunţase o hotărâre judecătorească definitivă.
Prin urmare, în aplicarea deciziei în interesul legii nr. 12/2011, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile deduse judecăţii, nu mai puteau constitui temei juridic pentru soluţionarea cauzei de faţă şi în mod legal instanţa de apel a constatat că soluţia care se impune în cauză este aceea de respingere a acţiunii..
Pe de altă parte, situaţia reclamantei nu se circumscrie domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009 sub mai multe aspecte.
Astfel, perioada de referinţă la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 06 martie 1945-2 decembrie 1989, iar măsura deportării în U.R.S.S. a fost luată în ianuarie 1945, deci anterior perioadei expres prevăzută de lege, sub acest aspect nefiind îndeplinită condiţia perioadei la care face trimitere actul normativ arătat.
Deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei U.R.S.S. a reprezentat o strămutare în masă, în această ţară, a unei părţi din populaţia civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbaţi de 17-45 ani şi femei de 18-30 de ani) şi a caracterizat toate ţările aliate cu Germania în perioada celui de-al doilea război mondial.
Deportarea în forma arătată nu a reprezentat consecinţa unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009, ci a avut la bază criterii de apartenenţă etnică, ca fac obiectul unor acte speciale de reparaţie, cum ar fi Decretul-Lege nr. 118/1990 ori O.G. nr. 214/1999.
Reclamanta a fost deportată pentru că era etnic german, iar nu pentru fapte de contestare a regimului comunist astfel cum impun dispoziţiile art. 3 al Legii nr. 221/2009, iar măsura nu s-a concretizat printr-o decizie a fostei miliţii ori a fostei securităţi a statului totalitarist, astfel cum condiţionează aceeaşi lege, ci prin dispoziţia guvernului fostei Republici Socialiste Federative Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate au prestat muncă forţată etnicii germani deportaţi.
Ca atare, chiar în ipoteza în care temeiul juridic al acţiunii nu ar fi fost declarat neconstituţional, pretenţiile reclamantei nu s-ar fi încadrat în domeniul de aplicare al legii speciale de reparaţie.
Având în vedere temeiurile arătate, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.S. împotriva deciziei nr. 720/A din 07 aprilie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3885/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 39/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
