ICCJ. Decizia nr. 3885/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3885/2012
Dosar nr. 4649/30/2009
Şedinţa publică din 30 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 4649/30/2009 la Tribunalul Timiş, reclamantul T.S. a chemat în judecată Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Timiş, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri în cuantum de 270.000 euro, în echivalent în RON la data plăţii, pentru prejudiciul moral suferit de bunicul său, T.S., datorită măsurilor administrative cu caracter politic luate împotriva sa prin Decizia M.A I. nr. 200/1951; obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri în cuantum de 270.000, euro în echivalent în RON la data plaţii, pentru prejudiciul moral suferit de bunica sa, T.M., datorită măsurilor administrative cu caracter politic luate împotriva sa prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951; obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri în cuantum de 270.000 euro, în echivalent în RON la data plăţii, pentru prejudiciul moral suferit de mama sa, T.A., datorită măsurilor administrative cu caracter politic luate împotriva sa prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951; obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri în cuantum de 270.000 euro, în echivalent în RON la data plăţii, pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său, T.M., datorită măsurilor administrative cu caracter politic luate împotriva sa prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951; obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri în cuantum de 270.000 euro, în echivalent în RON la data plăţii, pentru prejudiciul moral suferit de reclamant, datorită măsurilor administrative cu caracter politic luate împotriva ea prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951; obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri în cuantum de 200.000 euro în echivalent în RON la data plăţii, reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative cu caracter politic luate împotriva sa şi a antecesorilor săi prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare a arătat că Legea nr. 221/2009 stabileşte cadrul legal în care persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic sau au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii din partea Statului Român, atât sub forma înlăturării efectelor hotărârilor judecătoreşti de condamnare, cât şi a despăgubirilor băneşti.
În ce priveşte cuantumul despăgubirilor reprezentând echivalentul bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative, a arătat că le-au fost confiscate la momentul deportării 18,50 ha teren arabil, care, la acel moment, adică 18 iunie 1951, erau în întregime cultivate, urmând doar strânsul recoltei şi solicită despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului pe perioada deportării, respectiv 18 iunie 1951-20 decembrie 1955; au fost obligaţi să şi părăsească casa, care la momentul deportării se afla în stare foarte bună, îngrijită, pe care, la întoarcere, au găsit-o într-o stare avansată de degradare; le-au fost confiscate la momentul deportării: 3 pluguri cu 2 brazde, 3 greble mari trase de cai, 1 maşina de semănat porumb, 3 pluguri prăşitoare, 3 căruţe - fiecare cu hamuri pentru cel puţin 2 cai, 6 cai, 4 vaci mulgătoare, 2 scroafe gestante, grăsuni, păsări, unelte agricole manuale (sape, greble, coase, secere, etc.), mobilier din 4 camere şi 1 bucătărie, bunuri de uz casnic, sobe de gătit, sobe de încălzit, ustensile de bucătărie, perne, plăpumi, butoaie pentru vin, damigene mari (50 l), căzi, etc.; a rămas în gospodărie la momentul deportării o cantitate, deloc de neglijat, de alimente, pentru consumul familiei.
În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989.
Prin sentinţa civilă nr. 2105/PI din 13 septembrie 2010, Tribunalul Timiş a admis în parte cererea de chemare în judecată, obligând pârâtul la plata către reclamant a sumei de 10.000 euro, în echivalent în RON, pentru prejudiciul moral suferit în nume propriu, 5.000 euro, în echivalent în RON, în calitate de succesor de gradul I a părinţilor săi - T.M. şi T.A. -, şi 2.500 euro, în echivalent în RON, în calitate de succesor de gradul II a bunicilor săi T.S. şi T.M.
Analizând acţiunea reclamantei în raport de probatoriul administrat şi prevederile legale în materie, Tribunalul a constatat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1 şi urm. din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945- 22 decembrie 1989 astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, în sensul că reclamantul împreună cu părinţii săi T.M. şi T.A. au fost strămutaţi la 18 iunie 1951, din jud. Timiş, şi li s-a fixat domiciliu obligatoriu în Bărăgan conform Deciziei M.A.I. nr. 200/1951 restricţii ce au fost ridicate la 20 decembrie 1955 prin Decizia M.A.I. nr. 6200, aceeaşi măsura fiind luată şi împotriva bunicilor reclamantei T.S. şi T.M. pentru aceeaşi perioadă de timp.
Având în vedere aceste considerente şi împrejurarea că nu s-a făcut dovada confiscării bunurilor pentru care s-au solicitat despăgubiri, Tribunalul a dispus în sensul celor arătate.
Împotriva sentinţei au declarat apeluri reclamantul şi pârâtul, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
Reclamantul a solicitat desfiinţarea sentinţei cu trimitere spre rejudecare la prima instanţă sau, în subsidiar, schimbarea ei în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.
În motivare, a invocat că prima instanţă a soluţionat cauza fără a intra în cercetarea fondului, aplicând matematic O.U.G. nr. 62/2010.
A făcut referire la Deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi, respectiv, nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale şi a învederat că pretenţiile sale materiale au fost respinse fără ca Tribunalul să cerceteze fondul susţinerilor sale.
Pârâtul a solicitat respingerea acţiunii în principal ca inadmisibilă sau ca neîntemeiată, în subsidiar.
În motivare, a învederat că doar persoanele condamnate sunt îndreptăţite la despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009 şi că, în cauză, despăgubirile au fost acordate într-un cuantum exagerat.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin decizia nr. 753 din 13 aprilie 2011, a admis apelurile declarate de reclamantul T.S. şi de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Timiş, împotriva sentinţei civile nr. 2105/PI din 13 septembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosar nr. 4649/30/2009, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Timiş.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Dincolo de încetarea efectelor juridice a unor articole ale Legii nr. 221/2009 modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, încetare produsă ca efect al caracterului obligatoriu al Deciziilor nr. 1354 din 20 octombrie 2010 şi respectiv 1358 din 20 octombrie 2010 date de Curtea Constituţională, legea a fost adoptată având ca scop repararea prejudiciilor suferite de persoanele (respectiv soţii/soţiile şi descendenţii acestora) ce au suferit condamnări politice şi măsuri asimilate acestora în perioada de referinţă a legii.
În cauză, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului şi la plata de despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate.
Potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, (şi) persoanele condamnate politic sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, soţii/soţiile şi descendenţii până la gradul al doilea ai acestora au dreptul la despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate, dacă bunurile nu au fost restituite în baza Legii nr. 10/2001 sau a Legii nr. 247/2005.
Noua lege de reparaţie nu distinge după cum bunurile fac sau nu obiect al legilor reparatorii anterioare, ci după cum bunurile confiscate au fost sau nu restituite (în natură sau echivalent) în baza acestor legi; or, unde legea nu distinge, nici cel ţinut să o aplice nu poate să o facă.
În cauză, deşi reclamantul a depus înscrisuri referitoare la bunurile afirmativ confiscate şi a solicitat administrarea de probe testimoniale pentru a-şi dovedi pretenţiile prima instanţă a respins cererea de probaţiune ca nefiind utilă soluţionării cauzei pentru ca, prin sentinţa pronunţată, să respingă ca nedovedită cererea vizând daunele materiale formulată de reclamant.
Or, procedând astfel, prima instanţă a respins acest capăt de cerere fără a-l mai examina pe fond, devenind, astfel, incidente dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. în forma anterioară modificării prin Legea nr. 202/2010 [date fiind dispoziţiile art. 22 alin. (2) din legea de modificare].
Pentru aceste considerente şi în vederea soluţionării unitare a cererilor părţilor, în baza art. 297 alin. (1) C. proc. civ., Curtea de apel a admis apelurile declarate de reclamant T.S. şi de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Timiş, împotriva sentinţei civile nr. 2105/PI din 13 septembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosar nr. 4649/30/2009, sentinţă pe care a desfiinţat-o şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Timiş.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Timiş, solicitând admiterea recursului şi modificarea deciziei instanţei de apel în sensul admiterii apelului pârâtului împotriva sentinţei Tribunalului cu consecinţa schimbării în tot a sentinţei în sensul respingerii acţiunii reclamantului.
În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate în drept pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut, în esenţă, următoarele:
În mod greşit, instanţa de apel a interpretat dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, în sensul că intră în categoria bunurilor confiscate pentru care se pot acorda despăgubiri în echivalent nu doar bunurile imobile, ci şi bunurile mobile. Această interpretare adaugă la lege, ceea ce nu poate fi admis.
Trimiterile legiuitorului, în art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, la Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005 au fost făcute cu scopul de a excepta acordarea de despăgubiri pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, care au fost deja restituite sau pentru care s-au acordat despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001 şi a Legii nr. 247/2005, pentru a evita o dublă despăgubire.
Din lecturarea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, rezultă că legiuitorul a înţeles să coreleze aceste prevederi cu o altă lege specială cu caracter reparator - şi anume Legea nr. 10/2001, statuând că bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau, după caz, ca efect al măsurii administrative abuzive, se restituie în temeiul noii legi reparatorii dacă nu au fost deja retrocedate în natură sau în echivalent, în cadrul procedurii speciale reglementate de cel dintâi act normativ.
Cum însă domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 vizează exclusiv imobilele „preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor”, rezultă că legiuitorul a vizat aceeaşi sferă de aplicare cu cea a actului normativ la care face trimitere. Altfel spus, în identificarea bunurilor ce ar putea fi restituite în temeiul Legii nr. 221/2009 - dacă nu s-au acordat deja măsuri reparatorii în temeiul legii speciale anterioare, instanţele trebuie să aibă în vedere dispoziţiile art. 2, în corelaţie cu cele ale art. 6 ale Legii nr. 10/2001 şi care circumscriu categoria imobilelor ce cad sub incidenţa acestui act normativ.
Prin urmare, pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru bunurile imobile care se subsumează sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001, bineînţeles sub rezerva îndeplinirii şi a celorlalte cerinţe: să fi fost confiscate prin hotărârea de condamnare ori ca efect al măsurilor administrative abuzive şi să nu fi obţinut deja, în condiţiile Legii nr. 10/2001, măsuri reparatorii în natură sau în echivalent.
Cu privire la lipsa folosinţei bunurilor confiscate perioada deportării, recurentul-pârât a susţinut că nu poate fi atrasă răspunderea Statului Român pentru beneficiul nerealizat în urma confiscării bunurilor pe perioada deportării, întrucât nu poate fi dovedit un prejudiciu cert, sigur sub aspectul existenţei sale şi sub aspectul posibilităţii de evaluare, neputând fi demonstrată, totodată, nici existenta unui raport de cauzalitate în măsurile administrative şi prejudiciul pretins a fi cauzat.
De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în mod repetat cu privire la aceste beneficii nerealizate în sensul respingerii lor, motivând prin aceea că o evaluare a acestor daune ar însemna „speculă” (ex. Cauza Gingis/Romania – hotărârea din data de 04 noiembrie 2008, publicată în M. Of., Partea I, nr. 458/02.07.2009).
Recurentul-pârât a solicitat instanţei de recurs să aibă în vedere Deciziile nr. 1354 din 20 octombrie 2010, prin care au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 1 pct. 1 şi art. 2 din O.G. nr. 62/2010, precum şi nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.
Astfel, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, iar aceste prevederi au rămas fără efecte juridice începând cu data de 31 decembrie 2010, întrucât legiuitorul nu a intervenit pentru modificarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aşa încât nu mai există temei legal pentru pretenţiile formulate prin acţiune, impunându-se respingerea acţiunii.
Recurentul-pârât a mai susţinut că art. 998-999 C. civ. - în cazul în care s-ar invoca de către reclamant - nu poate fi incident în speţa întrucât statul a urmărit repararea prejudiciului prin măsuri prevăzute în texte legale speciale după anul 1989, iar cei îndreptăţiţi au uzat de aceste dispoziţii legale speciale şi nu de art. 998-999 C. civ., ca prevedere generală, iar în cazul în care se invocă acest temei trebuie observat că în speţă a intervenit prescripţia dreptului la acţiune, conform art. 3 şi art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi art. 1886 C. civ.
În acest context, având în vedere că de la înlăturarea regimului comunist (decembrie 1989), data la care a încetat motivul suspendării cursului prescripţiei şi până la promovarea acţiunii au trecut mai mult de 3 ani, devin aplicabile dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
Chiar dacă s-ar invoca art. 504 C. proc. pen., cererea de chemare în judecată apare prescrisă, întrucât, conform acestui text de lege, acţiunea pentru obţinerea reparării pagubei poate fi pornită de persoana îndreptăţită în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanţei de judecată sau a ordonanţei procurorului.
Cum hotărârea privind dislocarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu a fost pronunţată în anul 1951, o acţiune formulată în anul 2010 apare ca tardivă, dreptul de a obţine reparaţii pentru eventuale prejudicii fiind prescris.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Critica recurentului-pârât vizând despăgubirile materiale este fondată.
Astfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului şi la plata de despăgubiri materiale, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a casei şi terenului agricol, aferentă perioadei strămutării, respectiv contravaloarea recoltelor culese şi neculese în aceeaşi perioadă, precum şi a utilajelor agricole (pluguri, maşină de semănat porumb, căruţe etc.), bunurilor de uz casnic şi a animalelor domestice, confiscate ca efect al strămutării.
Această pretenţie a fost întemeiată pe prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, care reglementează dreptul oricărei persoane ce a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic de a solicita acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, „dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare”.
Din condiţia impusă de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, şi anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 247/2005, rezultă că numai echivalentul bănesc al bunurilor ce intră în domeniul de reglementare al legii de reparaţie nr. 10/2001, modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005, poate fi solicitat în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009. Numai în acest fel se justifică trimiterea expresă făcută de legiuitor, în cuprinsul normei citate, la prevederile Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 247/2005.
Or, în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, astfel cum aceasta a fost modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005, nu intră decât terenurile şi construcţiile (imobile prin natură) şi utilajele şi instalaţiile preluate odată cu imobilul (imobilele prin destinaţie). În acest sens sunt dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora:
„(1) Prin imobile, în sensul prezentei legi, se înţeleg terenurile, cu sau fără construcţii, cu oricare dintre destinaţiile avute la data preluării în mod abuziv, precum şi bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcţii.
(2) Măsurile reparatorii privesc şi utilajele şi instalaţiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse.”
În consecinţă, în baza art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru bunurile imobile care se subsumează sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001, respectiv terenuri şi construcţii (imobile prin natură) şi utilaje şi instalaţii preluate odată cu imobilul (imobile prin destinaţie).
În cauză însă, bunurile a căror contravaloare este solicitată de reclamant sunt fie bunuri mobile care, dată fiind natura lor, nu intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, fie bunuri imobile prin destinaţie care intră în sfera de reglementare a acestei legi (utilajele agricole), dar pentru care reclamantul nu a făcut dovada că a urmat procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, în cadrul căreia nu a obţinut restituirea acestora în natură sau prin echivalent, nefiind astfel îndeplinită condiţia impusă în acest sens de art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, pentru acordarea despăgubirilor solicitate.
Reclamantul a mai solicitat cu titlu de despăgubiri materiale şi contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilelor - casă şi teren - de care el şi familia sa au fost privaţi pe perioada strămutării şi în a căror posesie au reintrat la ridicarea restricţiilor domiciliare, precum şi contravaloarea reparaţiilor casei în urma degradărilor suferite în perioada strămutării, după cum rezultă din motivele de fapt ale cererii de chemare în judecată şi ale cererii precizatoare.
Aceste pretenţii nu intră, însă, în sfera de aplicare a art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, care vizează numai echivalentul valorii bunurilor confiscate şi nerestituite, nu şi contravaloarea lipsei de folosinţă a bunurilor restituite şi a reparaţiilor acestor bunuri.
În concluzie, reţinând că în sfera de aplicare a art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 intră orice fel de bunuri confiscate ca efect al măsurilor cu caracter politic, nu doar bunurile imobile ce fac obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001, Curtea de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor menţionate, ceea ce face incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pe cale de consecinţă, în mod greşit Curtea de apel a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, considerând că nu s-ar fi intrat în cercetarea fondului cererii privind despăgubirile materiale, prin raportare la bunurile mobile pentru care reclamantul a solicitat astfel de despăgubiri.
Este de reţinut totodată că, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of., Partea I, nr. 789/07.11.2011, Înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti şi Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi şi a stabilit că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Potrivit art. 3307 C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluţionarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of. al României.
Cum decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 20011 a fost publicată în M. Of., Partea I, nr. 789/07.11.2011, în baza textului de lege menţionat anterior, ea a devenit obligatorie la această dată şi urmează a fi avută în vedere în soluţionarea prezentului litigiu.
Înalta Curte constată că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 prin care instanţa de control constituţional a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale, a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
La acea dată, în prezentul litigiu nu se pronunţase o hotărâre judecătorească definitivă.
Prin urmare, în aplicarea deciziei în interesul legii nr. 12/2011, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamantul şi-a întemeiat pretenţiile deduse judecăţii, nu mai puteau constitui temei juridic pentru soluţionarea cauzei de faţă, iar instanţa de apel trebuia să constate că soluţia care se impunea în cauză era aceea de respingere a acţiunii reclamantului în tot, respectiv atât a cererii de acordare a daunelor morale, cât şi a cererii de acordare a despăgubirilor materiale, pentru considerentele anterior menţionate.
Aşa fiind, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârât împotriva deciziei instanţei de apel, pe care o va casa şi, în consecinţă: va respinge apelul declarat de reclamantul T.S. şi, urmare a admiterii apelului declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Timiş, va schimba în tot sentinţa nr. 2105/PI din 13 septembrie 2010 a Tribunalului Timiş, secţia civilă, şi va respinge acţiunea, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Timiş, împotriva deciziei nr. 753 din 13 aprilie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Casează decizia atacată şi, în consecinţă:
Respinge apelul declarat de reclamantul T.S.
Urmare a admiterii apelului declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Timiş, schimbă în tot sentinţa nr. 2105/PI din 13 septembrie 2010 a Tribunalului Timiş, secţia civilă, şi respinge acţiunea ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3884/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 3892/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
