ICCJ. Decizia nr. 39/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 39/2012
Dosar nr. 1153/115/2010
Şedinţa publică din 10 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
La data de 22 martie 2010, reclamanta S.A. a solicitat instanţei - în contradictoriu cu Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice - să oblige pârâtul la plata unor despăgubiri în valoare de 150.000 euro, pentru prejudiciul moral suferit de către soţul său S.M., urmare stării de prizonierat a acestuia în intervalul 16 aprilie 1944 - 19 martie 1946, când a fost luat prizonier de război de către fosta URSS.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că după ce a fost luat ca prizonier, soţul său a trăit un adevărat infern, fiind supus frigului, înfometării şi torturii, iar în anul 1945, la sfârşitul războiului, nu a fost lăsat să vină acasă, fiind obligat la muncă silnică.
Investit în primă instanţă, Tribunalul Caraş-Severin, prin sentinţa civilă nr. 120 din 22 iunie 2010, a admis în parte acţiunea şi în consecinţă a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 10.000 euro, echivalentul în lei la data efectuării plăţii, reprezentând daune morale.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că potrivit probelor administrate (livretul militar şi certificatele eliberate de M.A.N. – UM Piteşti) soţul reclamantei, a luptat pe front din 27 august 1942 până la 16 aprilie 1955, când a fost luat prizonier de război în URSS, trăind în prizonierat între 16 aprilie 1944 şi 19 martie 1946 şi îndurând tratamente inumane.
Prima instanţă a apreciat calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantei, arătând că interpretarea normei prevăzută la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 trebuie făcută în coroborare cu prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza II din lege, potrivit cărora au dreptul la despăgubiri şi persoanele care au fost deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
Apelul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin, a fost admis de Curtea de Apel Timişoara, Secţia Civilă care, prin decizia nr. 170/ A din 9 februarie 2011, a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că a respins în totalitate acţiunea.
A respins totodată apelul declarat de reclamantă împotriva aceleiaşi sentinţe.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut în esenţă că Legea nr. 221/2009, modificată prin O.U.G. nr. 62/2010 a fost adoptată în vederea reparării prejudiciilor cauzate de condamnările cu caracter politic sau de măsurile administrative asimilate pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
În cauză, cum soţul reclamantei a fost prizonier de război în URSS, este evident că acesta nu a suferit o condamnare politică în sensul art. 1 şi art. 4 alin. (1) din lege, prizonieratul neputând fi asimilat vreunei măsuri luate prin actele normative enumerate de art. 3 din lege.
Dar, conchide instanţa de control judiciar, chiar şi în situaţia în care starea de prizonierat ar fi putut fi considerată ca o măsură administrativă cu caracter politic, despăgubirile solicitate nu mai pot fi acordate, întrucât prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza 1 din Legea nr. 221/2009, sunt neconstituţionale, fiind desfiinţat astfel temeiul juridic al acţiunii.
În cauză, a declarat recurs în termen legal reclamanta S.A. care, invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., critică decizia din apel pe considerentul respingerii greşite a acţiunii în condiţiile în care, se arată, Statul Român trebuie să răspundă pentru „măsurile abuzive” pentru care au avut de suferit cetăţenii săi în perioada 1945 - 1989.
Având în vedere contextul istoric al epocii, susţine recurenta, regimul comunist nu a protejat interesele cetăţenilor români constituiţi prizonieri, în URSS, abandonându-i pur şi simplu.
Totodată, se mai arată, chiar dacă Curtea Constituţională a declarat ca fiind neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) teza 1 din Legea nr. 221/2009, această decizie nu poate fi aplicată cauzelor aflate pe rol la data pronunţării ei, ci acţiunilor înregistrate ulterior, legea civilă neputând retroactiva.
Recursul se priveşte ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.
În susţinerea demersului judiciar promovat la 22 martie 2010, reclamanta S.A., a arătat că soţul său, S.M., a fost prizonier de război în URSS, în perioada 16 aprilie 1944 - 19 martie 1946, susţinere dovedită cu înscrisurile depuse în cauză (fila 8 - 21 Dosar nr. 1153/115/2010 al Tribunalului Caraş-Severin).
Situaţia autorului reclamantei nu se circumscrie însă domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din acest act normativ, obiect de reglementare al legii îl constituie doar persoanele care au suferit condamnări politice ori care au făcut obiectul unor măsuri administrative în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, măsuri cu caracter politic luate de regimul totalitar.
Existenţa în paralel cu Legea nr. 221/2009 a unor alte acte normative cu caracter reparatoriu, în planul prejudiciilor morale suferite de persoanele persecutate de regimul totalitar, opresiv, nu implică o suprapunere a sferei de reglementare a acestor acte normative.
În aceasta privinţă, cum se poate lesne observa din chiar titlul Decretului-lege nr. 118/1990, voinţa legiuitorului a fost clar exprimată în a se stabili acordarea unor drepturi atât persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de 6 martie 1945 cât şi a celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
Aceste prevederi, referitoare la ultimile două categorii de persoane, nu au mai fost însă reluate în cuprinsul Legii nr. 221/2009, consecinţa aplicării principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus constând în aceea că, persoanele făcând parte din categoriile care nu au mai fost vizate de legiuitor, nu intră în sfera de reglementare a legii.
Ca atare, starea de prizonierat în care s-a aflat autorul reclamantei în perioada indicată nu poate fi interpretată ca fiind consecinţa unei opresiuni politice a fostului regim comunist ci rezultatul unor acţiuni militare, de război, care exced exigenţelor şi condiţiilor strict reglementate de Legea nr. 221/2009.
Cât priveşte critica vizând inaplicabilitatea deciziilor Curţii Constituţionale, în cauza de faţă;
Potrivit art. 147 alin. (4) din legea fundamentală, deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Corelativ, art. 11 alin. (3) al Legii nr. 47/1992, republicată, „privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale” dispune că deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Este stabilit astfel, fără echivoc, efectul ex nunc al deciziilor instanţei de contencios constituţional, aceasta fiind o aplicare - în materia controlului constituţionalităţii legilor - a principiului general al neretroactivităţii legilor.
Altfel spus, deşi încă de la pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale, este deja stabilit că legiuitorul a încălcat norma constituţională, efectul constatării neconformităţii textului incriminat cu legea fundamentală, nu poate retroactiva, acesta producându-se doar pentru viitor, respectiv de la data publicării deciziei în M. Of.
Ca atare, numai până la această dată, prezumţia de constituţionalitate nu este înlăturată şi aplicarea legii nu este afectată, în condiţiile în care nu ne aflăm în situaţia unor acte juridice convenţionale, ale căror efecte să fie guvernate de regula tempus regit actum.
În acest context, nu se poate susţine că textul aflat în vigoare la data iniţierii demersului judiciar (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009) îşi prelungeşte efectele pe toată perioada derulării procesului, chiar după declararea acestuia ca neconstituţional - prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale - şi respectiv publicarea acestei decizii în M. Of. al României, la 15 noiembrie 2010.
Or, în speţă, decizia din apel a fost pronunţată la 9 februarie 2011, dată la care - urmare declarării neconformităţii textului cu legea fundamentală şi a publicării în M. Of. a deciziei instanţei de contencios constituţional care a constatat această neconformitate - norma juridică pe care s-au întemeiat pretenţiile reclamantei, nu mai exista, şi în lipsa unor dispoziţii legale exprese, nici nu se putea considera că ultra-activează.
În consecinţă, la momentul la care instanţa de apel, devoluând fondul, a fost chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate prin cererea introductivă, dreptul pretins nu mai avea niciun fundament în legislaţia internă şi nici nu se putea invoca existenţa unui „bun” din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în condiţiile în care în cauză nu fusese pronunţată o hotărâre definitivă, susceptibilă de a fi pusă în executare.
Problema de drept la care se face trimitere prin prezentul recurs - ultraactivitatea unui text de lege şi după publicarea în M. Of. a deciziei Curţii Constituţionale prin care se constată neconformitatea acestuia cu legea fundamentală - a fost de altfel definitiv tranşată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care (în compunerea prevăzută de art. 3306 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum acesta a fost modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010) prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 - publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011. Partea I - a statuat că în situaţia în care judecătorul continuă să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat, acesta „nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, pe care şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene, nu i le legitimează”.
Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.A. împotriva deciziei nr. 170/ A din 09 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3892/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3900/2012. Civil. Acordare personalitate... → |
|---|
