ICCJ. Decizia nr. 3921/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3921/2012
Dosar nr.3412/115/2007
Şedinţa publică din 31 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin, la 26 noiembrie 2007, reclamanta A.R.B. a chemat în judecată, în calitate de pârâţi, pe Primăria Băile Herculane şi Prefectura judeţului Caraş-Severin, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună admiterea acţiunii şi, în consecinţă, obligarea pârâtei Primăria oraşului Băile Herculane să continue procedura de restituire în natură a terenului în suprafaţă de 600 m.p., situat în Pecinişca, oraşul Băile Herculane.
În motivarea acţiunii, s-a arătat, în esenţă, că Dispoziţia nr. 2526 din 22 octombrie 2007, emisă de către Primarul oraşului Băile Herculane, privind respingerea notificării nr. 32/ E din 11 februarie 2002, cu privire la restituirea terenului în suprafaţă de 600 m.p., situat în Pecinişca, oraşul Băile Herculane, este nelegală şi nefondată, deoarece dreptul de proprietate şi suprafaţa de teren solicitată sunt complet individualizate, reclamanta transmiţând cu adresa nr. 727 din 24 octombrie 2007 către O.C.P.I./B.C.P.I. Caraş-Severin actele doveditoare necesare reconstituirii colii de CF Pecinişca şi că există dovada preluării abuzive a terenului în cauză, în speţă Decizia Consiliului de Miniştri nr. 1483/1948, prin care se stabileşte că terenul în litigiu a trecut la M.A.I.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi C. proc .civ.
Prin sentinţa civilă nr. 144 din 7 aprilie 2008, pronunţată în Dosarul nr. 3412/115/2007, Tribunalul Caraş-Severin a respins acţiunea formulată de reclamanta A.R.B., în contradictoriu cu pârâta Primăria Băile Herculane, reprezentată prin primar şi Instituţia Prefectului judeţului Caraş-Severin.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Caraş-Severin a reţinut că, la data de 14 februarie 2002, reclamanta a procedat la notificarea pârâtei Primăria Băile Herculane, în Dosarul executorului judecătoresc P.C., cu nr. 32E/2002, solicitând retrocedarea terenului în suprafaţă de 600 m.p., situat în Pecinişca, judeţul Caraş-Severin (fila 20 dosar).
Dând curs acestei notificări, pârâta emite, la data de 22 octombrie 2007, Dispoziţia nr. 2526 (fila 44 dosar), prin care a respins notificarea reclamantei cu motivarea că aceasta nu a făcut dovada preluării abuzive a imobilului solicitat, deşi, prin adresa din 13 martie 2003, s-a solicitat să procedeze la identificarea terenului, cerinţă neîndeplinită.
Această dispoziţie este contestată de către reclamantă în prezenta cauză.
Analizând dispoziţia contestată, instanţa a respins acţiunea, cu următoarea motivare.
Prin testamentul olograf din 15 martie 1936, defuncta E.B. a lăsat reclamantei nuda proprietate a întregii sale averi (fila 79 dosar), între care şi imobilul în cauză, reclamanta fiind autorizată prin Decretul regal nr. 4392/1939, astfel cum rezultă din cuprinsul M.O. nr. 290 din 14 decembrie 1939 filele 81 - 82 dosar, să accepte legatul lăsat de defuncta E.B. prin testamentul său olograf din data de 15 martie 1936, în condiţiile prevăzute în testament.
Din înscrisul aflat la fila 84 dosar rezultă că reclamanta a acceptat sub beneficiu de inventar legatul mai sus arătat.
Imobilul situat în Pecinişca, oraşul Băile Herculane, este şi a fost situat într-un regim de CF, în care dovada proprietăţii se face prin extras de CF.
Reclamanta nu a făcut dovada că imobilul în cauză situat în localitatea Băile Herculane şi înscris în CF Pecinişca ar fi fost proprietatea defunctei E.B., nedepunând nici un extras de CF în acest sens, şi, cu atât mai mult, că ar fi fost vreodată proprietatea sa, ştiut fiind că, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 7/1996, înscrierea în CF a dreptului de proprietate avea nu doar caracter publicitar, ci şi constitutiv de drepturi.
Mai mult, aşa cum s-a reţinut şi prin dispoziţia contestată, reclamanta nu a probat nici preluarea abuzivă a imobilului din proprietatea sa de către vreuna dintre pârâte, după cum nu a probat nici faptul că imobilul în cauză se află în proprietatea pârâtelor, din cuprinsul M.O. nr. 260 din 08 noiembrie 1948, depus de către reclamantă, filele 74 - 75 dosar, rezultând doar faptul că printr-o dispoziţie ce nu a avut caracter normativ, respectiv printr-o decizie a Consiliului de Miniştri, unele bunuri mobile şi imobile, între care şi imobilul în cauză, ar fi trecut de la reclamantă în folosinţa unor ministere.
Ori, în atare condiţii, trecerea în folosinţă a unui bun imobil nu echivalează cu trecerea sa în proprietatea altcuiva şi, implicit, nu poate fi echivalată cu o preluare abuzivă, reclamanta, în condiţiile în care şi-a intabulat dreptul său de proprietate asupra imobilului în cauză şi nu a existat nici un alt act de trecere a respectivului imobil în proprietatea pârâtelor, are la îndemână o altă acţiune judecătorească prin intermediul căreia să poată realiza în întregime prerogativele dreptului său de proprietate ce şi l-a invocat asupra imobilului mai sus arătat.
Curtea de Apel Timişoara, prin Decizia civilă nr. 606/ A din 17 martie 2011, a respins apelul declarat de către reclamanta A.R.B. împotriva sentinţei civile nr. 144 din 7 aprilie 2008, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, în Dosarul nr. 3412/115/2007, reţinând că reclamanta nu a făcut dovada, în faţa primei instanţe şi a instanţei de apel, a realităţii dreptului său de proprietate invocat, pentru ca acest drept real de proprietate să-şi producă efectele juridice depline în patrimoniul său.
Dimpotrivă, din actele existenta la dosarul cauzei, cât şi din înscrisurile depuse de către reclamantă la data de 22 martie 2011, după data pronunţării soluţiei de către instanţa de apel, rezultă cu certitudine că autoarea invocată de către reclamantă, cât şi reclamanta însăşi nu au putut face dovada realităţii dreptului de proprietate revendicat asupra imobilului în litigiu.
Împotriva acestei decizii a declarat apel reclamanta A.R.B. criticând-o pentru nelegalitate, în sensul că Decizia este motivată lacunar şi neargumentat, în condiţiile în care la dosar există toate actele care fac dovada dreptului de proprietate atât al autoarei reclamantei, cât şi al acesteia; că, în ceea ce priveşte dreptul său de proprietate, a depus la dosar toate actele care fac dovada acestui drept asupra imobilului aflat în litigiu; că, potrivit Decretului - Lege nr. 115/1938 privind unificarea dispoziţiilor referitoare la cărţile funciare, art. 26 - „Drepturile reale se vor dobândi fără înscriere în cartea funciară din cauză de moarte, accesiune, vânzare silită şi expropriere: titularul nu va putea însă dispune de ele prin carte funciară decât după ce s-a făcut înscrierea", şi că, aşa cum rezultă din actele depuse la dosarul cauzei, imobilul revendicat a fost dobândit prin succesiune testamentară de la autoarea E.B., care, prin testamentul său, depus, de asemenea, la dosarul cauzei, a testat A.R.B. acest imobil.
S-a conchis că înscrierea în cartea funciară în acest caz nu reprezentă o condiţie cerută de lege ad validitatem pentru transmiterea dreptului de proprietate, prevederile art. 17 din Decretul - Lege nr. 115/1938 nefiind aplicabile şi că obiectul prezentului dosar îl reprezintă o contestaţie formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, care este o lege specială de reparaţie. Or, potrivit jurisprudenţei în materie (Decizia nr. 754 din 23 februarie 2007 a I.C.C.J., secţia civilă), în accepţiunea acestei legi de reparaţii, sintagma „acte doveditoare ale dreptului de proprietate" are un conţinut mai larg decât cel al noţiunii similare corespunzătoare dreptului comun în materie, în acest sens fiind prevederile pct. 23.1 din HG nr. 250/2007 de aprobare a Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, precum şi prevederile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
S-a mai arătat, de asemenea, că, în soluţionarea cererii, a invocat Decizia nr. 20 din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi că la instanţa de apel a depus raportul de expertiză topografică efectuat în Dosarul nr. 3491/208/2007, prin care a fost identificat imobilul ce face obiectul prezentului dosar, expertul stabilind că imobilul se află la Primăria Băile Herculane.
S-a conchis că afirmaţia instanţei de apel cu privire la faptul că nu a probat că imobilul se află la pârâte este contrară prevederilor Legii nr. 10/2001.
Examinând Decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., instanţa a considerat recursul întemeiat pentru cele ce succed.
Prin recursul declarat, deşi a indicat ca temei de drept al criticilor formulate art. 304 pct.8 C. proc. civ., reclamanta a arătat că motivarea deciziei recurate este „lacunară şi neargumentată legal", ceea ce, în condiţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., permite încadrarea de către instanţă a acestor critici în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Efectuând controlul judiciar din perspectiva acestui caz de modificare, instanţa porneşte de la premisa că dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., trebuie interpretate prin raportare la prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Art. 261 pct. 5 C. proc. civ. reglementează obligaţia de a arăta, în considerentele hotărârii, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi motivele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor, în aplicarea acestor dispoziţii legale, instanţa fiind obligată să motiveze soluţia pronunţată sub aspectul fiecărui capăt de cerere.
Tot astfel, din perspectiva art. 261 pct. 5 C. proc. civ., raportat la art. 295 C. proc. civ., nepronunţarea instanţei de apel asupra uneia din criticile formulate prin motivele de apel este nelegală.
În cauză, prin Decizia supusă controlului judiciar pe calea prezentului recurs, s-a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 144 din 7 aprilie 2008 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin.
Înalta Curte apreciază că Decizia menţionată este nelegală din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ., motivarea hotărârii nerespectând prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Astfel, instanţa de apel, în considerentele deciziei recurate, printr-o motivare sumară, a arătat că apelul declarat de reclamantă este nefondat, întrucât din actele dosarului rezultă cu certitudine că „autoarea invocată de către reclamantă, cât şi reclamanta însăşi nu au putut face dovada realităţii dreptului de proprietate revendicat asupra imobilului în litigiu", fără să arate care sunt motivele de fapt şi de drept pe baza cărora şi-a întemeiat această concluzie şi care sunt considerentele pentru care a înlăturat susţinerile reclamantei cu privire la dreptul pretins, aşa cum au fost expuse prin cererea de apel.
Or, motivarea hotărârii înseamnă arătarea, în scris, a considerentelor care au format convingerea judecătorului că trebuia să admită sau să respingă cererile părţilor.
În acest sens, sunt aplicabile şi prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cărora o hotărâre judecătorească pronunţată de o instanţă naţională trebuie să fie motivată în fapt şi în drept sub toate aspectele existente în cererea de chemare în judecată, în caz contrar fiind încălcat accesul liber la instanţă.
Prin urmare, câtă vreme instanţa de apel a apreciat că se impune respingerea apelului reclamantei, mulţumindu-se a concluziona că nu s-a făcut dovada realităţii dreptului de proprietate revendicat, fără a face o analiză în fapt şi în drept a criticilor formulate prin cererea de apel formulată de către reclamantă, ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului cererii de apel, se constată că instanţa de recurs nu poate exercita controlul judiciar asupra deciziei pronunţate în apel.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ., fără a mai analiza celelalte critici formulate de reclamantă, aşa cum au fost expuse mai sus, va admite recursul declarat de reclamantă, va casa Decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Cu ocazia rejudecării, instanţa va avea în vedere celelalte critici formulate de recurenta reclamantă şi va ţine seama de mijloacele de apărare invocate de părţi, pentru justa soluţionare a cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta A.R.B. împotriva deciziei nr. 606/ A din 17 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, pe care o casează.
Trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 31 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3836/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 3820/2012. Civil. Acţiune în constatare.... → |
|---|
