ICCJ. Decizia nr. 3923/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3923/2012
Dosar nr. 1887/3/2006
Şedinţa din 31 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 734 din 02 iunie 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins excepţia inadmisibilităţii, iar pe fond, a respins, ca neîntemeiată, contestaţia formulată de reclamantul S.O., în contradictoriu cu intimata R.A.A.P.P.S.
S-a reţinut că obiectul contestaţiei l-a reprezentat anularea deciziei din 19 decembrie 2000 emisă de R.A.A.P.P.S., prin care s-a respins notificarea formulată de L.A.L. şi L.D.
Prin faptul că s-a solicitat să se dispună fie restituire în natură, fie acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, fără să se solicite obligarea intimatei la emiterea unei noi dispoziţii, nu înseamnă că acţiunea promovată de reclamant a dobândit caracterul unei acţiuni în revendicare şi că ar fi, din acest motiv, inadmisibilă.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că intimata a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, întrucât imobilul în litigiu, dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare din 04 februarie 1916, a devenit proprietatea Aşezământului N.M., entitate cu personalitate juridică ce cuprindea şi Seminarul N.M., care a fost înfiinţat prin Înaltul Decret Regal nr. 120 din 31 ianuarie 1872.
Epitropia Aşezămintelor, din care făceau parte cei trei epitropi A.G., E.L. şi A.S., care au cumpărat imobilul în numele şi pentru Aşezamintele N.M., avea doar un rol de execuţie în conducerea Aşezămintelor, respectiv aceştia reprezentau Aşezamintele în raporturile cu terţii şi aducereau la îndeplinire deciziile Consiliului Eforilor, organ cu rol deliberativ al Aşezămintelor.
Aşadar, epitropii, chiar dacă erau aleşi după legătura de rudenie cu fondatorul aşezământului, aceştia acţionau ca administratori ai entităţii Aşezamintele N.M., ceea ce înseamnă că ei nu dobândeau niciun drept în privinţa bunurilor proprietatea aşezământului, după cum legătura lor de rudenie cu fondatorul acestuia nu-i îndreptăţeşte pe epitropi şi pe moştenitorii lor la restituirea bunurilor ce au aparţinut aşezămintelor.
Prin urmare, notificatorul nu poate fi considerată persoană îndreptăţită la acordarea măsurilor reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, bunul imobil solicitat nefiind dobândit cu titlu de proprietate de către epitropi şi, deci, moştenitorii epitropilor nu pot fi îndreptăţiţi la acordarea de măsuri reparatorii.
Chiar dacă preluarea bunurilor ce aparţineau aşezămintelor în proprietatea statului a fost una abuzivă, în lipsa demonstrării de către notificatori a calităţii lor de persoane îndreptăţite de a primi măsuri reparatorii, contestaţia formulată nu poate fi admisă.
Prin decizia civilă nr. 731 A din 07 decembrie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul contestatorului.
Curtea a constatat, cu prioritate, înainte de analizarea efectivă a motivelor de apel, că a existat o schimbare a poziţiei contestatorului manifestată pe toată durata soluţionării notificării însuşită de acesta, schimbare concretizată în modificarea apărărilor susţinute în cauză.
Astfel, dacă pe întreaga durată de rezolvare în fază administrativă a notificării, ca şi în faţa primei instanţe, contestatorul a susţinut că terenul solicitat a aparţinut Epitropiei, şi nicidecum Aşezămintelor N.M., Epitropie pe care o percepea ca pe o instituţie sui generis, constând într-o asociere de persoane fizice, fără a dobândi personalitate juridică, constituită din membri ai familiei Mitropolitul N., cu capacitate proprie de a dobândi bunuri, aşadar deţinătoare a unui patrimoniu, care revine de drept urmaşilor acelora ce au format epitropia, asemănând-o ca şi concept cu societate civilă, în faza apelului, acesta a susţinut că Aşezămintele au fost titularele dreptului de proprietate asupra bunului în litigiu şi că persoanele epitropilor nu aveau alte prerogative decât cele legate de administrarea şi conservarea drepturilor patrimoniale şi nepatrimoniale.
Şi această din urmă afirmaţie vine pe fondul unei negări iniţiale a rolului de administrator al epitropului, astfel cum rezultă din poziţia contestatorului exprimată în conţinutul contestaţiei, dar, mai ales, a memoriului aflat la dosarul de fond, căci în opinia sa iniţială, contestatorul afirma că eforul este adevăratul administrator al Aşezămintelor N.M., şi nu epitropul, care este un membru al familiei fondatorului însărcinat cu „ctitorirea” Aşezămintelor fondate de autor.
În realitate, aşa după cum corect a stabilit prima instanţă, şi după cum rezultă din cuprinsul actelor testamentare întocmite de Mitropolitul N. în anul 1874, Epitropia Aşezămintelor a fost instituită pentru toate faptele de administrare a capitalului, a procentelor, a veniturilor moşiei, ale hanului şi celorlalte beneficii directe şi indirecte ce se vor putea realiza, pentru întreţinerea morală şi materială a celor două aşezăminte în favoarea cărora şi-a donat averea - Seminarul N.M. şi „Fondul destinat învăţământului laic şi de acte de binefacere”.
Potrivit aceloraşi testamente, cei trei epitropi anume desemnaţi de către Mitropolit - şi care nu se aflau toţi în legătură de rudenie cu acesta - urmau să primească pentru activitatea desfăşurată un onorariu lunar fix, cu posibilitatea majorării sale în timp, în funcţie de sporirea activităţilor şi veniturilor Aşezămintelor.
Aceeaşi trei epitropi ai Seminarului N.M. au fost, totodată, desemnaţi administratori ai Fondului special destinat învăţământului laic şi de acte de binefacere, „ca să administreze osebit şi în parte veniturile sale şi să facă a se ţine o compatibilitate anume pentru acest scop”.
Curtea a apreciat că nu există nicio îndoială asupra atribuţiilor administrative ale eforilor şi asupra rolului de execuţie şi de reprezentare în raporturile cu terţii pe care îl juca Epitropia, prin cei trei membri desemnaţi ai săi, în timp ce Consiliul Eforilor avea un rol deliberativ, aducerea la îndeplinire a deciziilor acestuia fiind asigurată de epitropie.
Atât Epitropia, cât şi Consiliul Eforilor funcţionau şi acţionau în cadrul Aşezămintelor şi pentru acestea, ca organe proprii care asigurau conducerea şi desfăşurarea activităţilor acestora spre realizarea scopului urmărit prin înfiinţarea lor, respectiv gestionarea fondurilor de care dispuneau.
Prin urmare, bunurile care aparţineau Aşezămintelor nu puteau constitui proprietatea epitropilor, de care ei să fi putut dispune în nume propriu şi care să se fi putut transmite succesorilor acestora, după cum a susţinut, într-o primă fază, contestatorul.
Şi în privinţa bunului solicitat prin notificare, situaţia este aceeaşi, întrucât, deşi actul de vânzare-cumpărare din 04 februarie 1916 a fost încheiat prin cei trei epitropi ai Aşezămintelor, ei au acţionat în calitate de reprezentanţi ai autorităţii juridice Aşezămintele N.M., în considerarea atribuţiilor lor de epitropi-administratori, astfel că proprietatea bunului nu poate fi considerată ca dobândită decât în patrimoniul Aşezămintelor.
Legătura de rudenie existentă între epitropi şi fondatorul Aşezămintelor, care însă nu este de natura calităţii de epitrop, după cum eronat susţine apelantul (întrucât prin actele testamentare din 1947 Mitropolitul N. a numit trei efori, dintre care doar doi se aflau în legătură de rudenie cu acesta, iar pentru viitor a dispus să fie desemnaţi în această calitate, cu prioritate, dar nu exclusiv, alţi membrii ai familiei sale, de se vor găsi în viaţă, sau, dintre străini, la caz de lipsă), nu îndreptăţeşte cu nimic pe succesorii acestor administratori de a obţine recunoaşterea drepturilor în legătură cu bunurile care au încetat a mai fi şi proprietatea fondatorului, ca urmare a donării acestora Aşezămintelor înfiinţate, ori în legătură cu bunurile care nu au aparţinut niciodată Mitropolitului N., fiind vorba aici (iar bunul în litigiu intră în această categorie) despre acelea dobândite direct de către Aşezămintele N.M.
În mod cu totul nejustificat s-a susţinut de către apelant că prima instanţă ar fi săvârşit o greşeală de judecată constând în modul de apreciere a semnificaţiei art. 27 din Legea nr. 21/1924 şi în ignorarea particularităţilor ce guvernează fundaţia cu un singur fondator.
Este adevărat că art. 27 din Legea nr. 21/1924, în vigoare la momentul emiterii deciziei de desfiinţare a Aşezămintelor, prevedea că oricare ar fi cauza încetării personalităţii juridice sau retragerii autorizaţiunii, patrimoniul persoanei juridice va primi destinaţia indicată în actul de fondaţiune, iar în caz de tăcere a actelor de constituire sau a statutelor, destinaţia indicată de hotărârea adunării generale luată înainte de dizolvare.
Numai că în cazul de faţă, o astfel de prevedere nu a existat şi nici nu a fost adoptată o hotărâre a adunării generale care să stabilească destinaţia bunurilor Aşezămintelor.
De altfel, condiţiile sociale, istorice şi politice în care Aşezămintele N.M. au încetat de a mai fiinţa, fac absolut incompatibilă aplicarea prevederilor art. 25, 26 şi 27 din Legea nr. 21/1924, situaţiei sale, căci desfiinţarea prin decizia civilă nr. 1668 din 31 iulie 1948 a Consiliului de Miniştri s-a făcut nu doar în scopul încetării existenţei acestui aşezământ de binefacere, ci, în mod cert, şi în scopul preluării în proprietatea statului a numeroaselor sale fonduri şi imobile.
Prin urmare, răspunsul la întrebarea pe care apelantul o formulează, cine ar putea fi persoana îndreptăţită să solicite recunoaşterea drepturilor prevăzute de Legea nr. 10/2001 asupra bunurilor ce au aparţinut Aşezămintelor N.M., nu poate fi dat decât de prevederile legii speciale de reparaţie.
Cum cei care au transmis apelantului drepturile litigioase în legătură cu bunul imobil în discuţie nu se încadrează în niciuna din categoriile enumerate de alin. (1) art. 3 din Legea nr. 10/2001, republicată - ei nefiind nici persoane fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora, nici asociaţi ai persoanei juridice ce deţinea imobilele la data preluării lor în mod abuziv (textul necuprinzând adăugirea făcută de apelant cu privire la calitatea de fondator şi neputând fi aplicat prin analogie şi acestei categorii, dată fiind situaţia juridică distinctă a acestora) şi, de bună-seamă, nici persoane juridice, proprietari ai imobilelor preluate abuziv - răspunsul nu poate fi decât acela reţinut atât în cuprinsul deciziei emisă de intimată, cât şi în considerentele sentinţei apelate, în sensul că „persoana îndreptăţită” în sensul Legii nr. 10/2001 nu poate fi decât persoana juridică proprietar al imobilelor preluate de stat, sub condiţia demonstrării continuităţii activităţii până la intrarea în vigoare a legii sau a împrejurării că activitatea sa a fost întreruptă ori interzisă în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, iar aceasta şi-a reluat activitatea după 22 decembrie 1989, dacă există o hotărâre judecătorească de constatare a identităţii persoanei juridice reînfiinţate cu cea desfiinţată ori interzisă.
Împotriva deciziei instanţei de apel a formulat cerere de recurs la data de 14 februarie 2007, recurentul-contestator S.O., prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:
Pe temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., s-a susţinut că aprecierile instanţei, în sensul că epitropii erau doar executanţi ai deciziilor Consiliului Eforilor, nu au niciun fel de suport real, întrucât fondatorul Aşezămintelor N.M., nu a făcut vorbire în actele testamentare de vreun Consiliu al Eforilor, lăsând Aşezămintele în administrarea Epitropiei şi a unui Efor Supraveghetor.
Consiliul Eforilor era format în fapt din membrii epitropiei, iar deciziile Consiliului Eforilor erau semnate doar de către membrii epitropiei sub formula „Epitropi Administratori”.
În aceste condiţii, motivele pe care se sprijină instanţa de apel în argumentarea tezei că „notificatorul nu poate fi considerată persoană îndreptăţită” sunt „străine de natura pricinii” nefiind susţinute de situaţia de fapt.
Pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a susţinut că imobilul care face obiectul deciziei nr. 1450/2005 a aparţinut, înainte de 1948, persoanei juridice Aşezămintele N.M.
Această persoană juridică a fost fondată de către N.R. (nume bisericesc N.), prin două acte testamentare, din anii 1874 şi 1875. Prin aceleaşi acte testamentare, fondatorul a descris şi statuat principiile generale de funcţionare şi administrare a persoanei juridice. Aceste principii făceau ca Aşezămintele să funcţioneze şi să fie administrate întocmai ca o fundaţie.
Fundaţia a fost lăsată astfel în grija unei epitropii formată din trei persoane, D.S., G.E. şi A.L., urmând ca, după moartea acestora, să fie succedaţi în funcţia de epitropi de către alte rude ale mitropolitului, în caz că acestea se vor găsi în viaţă.
În anul 1948, prin Hotărâre a Consiliului de Miniştri, Aşezămintele au fost dizolvate, iar toate bunurile din patrimoniul lor au fost trecute în patrimoniul statului.
În anul 2002, recurentul a cumpărat drepturile succesorale ale ultimilor epitropi ai Aşezămintelor, epitropi care erau în acelaşi timp şi singurii moştenitori legali cu vocaţie utilă ai Mitropolitului N.
Intimata R.A.A.P.P.S., prin decizia nr. 1450 din 19 decembrie 2005, a respins cererea de retrocedare a imobilului în litigiu, cu motivaţia ca notificatorii nu ar putea fi consideraţi „persoane îndreptăţite” în temeiul art. 3 din Legea nr. 10/2001.
La această situaţie de fapt, instanţa de apel a aplicat în mod eronat prevederile Legii nr. 10/2001, ignorând în mod flagrant prevederile art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001 şi neluând în considerare particularităţile organizării şi funcţionării persoanei juridice Aşezămintele N.M.
Fiind organizate ca o fundaţie, Aşezămintele nu aveau niciun fel de asociaţi, iar organele de direcţiune ale entităţii aveau în fapt toate atribuţiile unei adunări a asociaţilor.
În aceste condiţii, prevederile art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, conform cărora sunt persoane îndreptăţite la retrocedare „persoanele fizice, asociaţi ai persoanei juridice care deţineau imobilele şi alte active în proprietate la data preluării acestora în mod abuziv” trebuie interpretate în sensul că se includ în această clasificare şi fondatorii persoanelor juridice, fundaţii, care deţineau imobilele la data preluării acestora în mod abuziv şi implicit şi moştenitorii lor legali.
S-a reţinut în doctrină că „îndreptăţit în temeiul art 3 lit. b), poate fi asociatul unei societăţi comerciale, fondatorul ori membrul unei asociaţii” (FI. A. Baias, B. Dumitrache, M. Nicolae - Regimul juridic al imobilelor preluate abuziv - volumul I, Legea nr. 10/2001 comentată şi adnotată, Ediţia a Il-a revăzută şi adăugită, Editura Rosetti, Bucureşti, 2002, pag. 140).
În acelaşi sens, alt autor precizează, referinduse la interpretarea prevederii art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, „interpretarea legii trebuie să fie în raport cu scopul ei foarte clar, extensivă noţiunea de asociaţi (care nu trebuie interpretată în sensul strict, dat spre exemplu de dreptul comercial, întrucât domeniul şi scopul acestei legi diferă) incluzând orice persoană fizică participând la constituirea şi existenţa persoanei juridice în cauză (spre exemplu, acţionarii sau asociaţii societăţilor comerciale, asociaţii din asociaţii, fondatorii fundaţiilor)” (C.L. Popescu - Restituirea bunurilor confiscate abuziv de statul totalitar comunist - experienţa României şi exigenţele jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, lucrare de cercetare ştiinţifică de la 21 decembrie 2005, pag. 19).
Recursul este nefondat.
Prima critică a recurentului-contestator, susţinută pe temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu poate fi primită, întrucât raţionamentul instanţei de apel, similar celui al primei instanţe, nu s-a întemeiat pe motive străine de pricină, ci chiar pe cuprinsul actelor testamentare întocmite de Mitropolitul N., concluzia judicioasă fiind aceea că Epitropia Aşezămintelor a fost instituită pentru toate faptele de administrare a capitalului, a procentelor, a veniturilor moşiei, ale hanului şi celorlalte beneficii directe şi indirecte ce se vor putea realiza, pentru întreţinerea morală şi materială a celor două aşezăminte în favoarea cărora şi-a donat averea - Seminarul N.M. şi Fondul destinat învăţământului laic şi de acte de binefacere.
S-a stabilit astfel faptul că cei trei epitropi urmau să primească pentru activitatea lor un onorariu lunar fix, respectiv faptul că aceşti epitropi ai Seminarului N.M. au fost desemnaţi în calitate de administratori ai Fondului special destinat învăţământului laic şi de acte de binefacere, în termeni expliciţi „ca să administreze osebit şi în parte veniturile sale şi să facă a se ţine o compatibilitate anume pentru acest scop”.
Dispoziţiile testamentare, interpretate corect de instanţele anterioare, au făcut să nu existe nicio îndoială asupra atribuţiilor administrative ale eforilor şi asupra rolului de execuţie şi de reprezentare în raporturile cu terţii pe care îl avea Epitropia, prin cei trei membri desemnaţi ai săi, Consiliul Eforilor recunoscându-i-se rolul deliberativ.
S-a stabilit astfel în mod judicios că, atât Epitropia, cât şi Consiliul Eforilor funcţionau şi acţionau în cadrul Aşezămintelor şi pentru acestea, ca organe proprii care asigurau conducerea şi desfăşurarea activităţilor acestora spre realizarea scopului urmărit prin înfiinţarea lor, respectiv gestionarea fondurilor de care dispuneau.
Concluzia firească şi pertinentă specificului cauzei pendinte este aceea că bunurile care aparţineau Aşezămintelor nu puteau constitui proprietatea epitropilor, de care aceştia să fi putut dispune în nume propriu şi care să se fi putut transmite succesorilor.
În privinţa bunului solicitat prin notificare, instanţele anterioare au reţinut corect că, deşi actul de vânzare-cumpărare din 04 februarie 1916, a fost încheiat prin cei trei epitropi ai Aşezămintelor, ei au acţionat doar în calitate de reprezentanţi ai entităţii juridice Aşezămintele N.M., în considerarea atribuţiilor lor de epitropi-administratori, astfel că proprietatea bunului nu poate fi considerată ca dobândită decât în patrimoniul Aşezămintelor.
Legătura de rudenie existentă între epitropi şi fondatorul Aşezămintelor N.M. nu-i îndreptăţeşte pe succesorii administratorilor de a obţine recunoaşterea drepturilor în legătură cu bunurile care nu au aparţinut niciodată Mitropolitului N., acestea fiind dobândite direct de către Aşezămintele N.M.
Este motivul pentru care nu poate fi primită nici critica de nelegalitate întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 21/1924, cu referire la art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001.
Cum cei care au transmis recurentului drepturile litigioase în legătură cu bunul imobil în litigiu nu se încadrează în niciuna din categoriile enumerate de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată - persoane fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora, asociaţi ai persoanei juridice ce deţinea imobilele la data preluării lor în mod abuziv, persoane juridice, proprietari ai imobilelor preluate abuziv - instanţa de apel a concluzionat corect că „persoana îndreptăţită” în sensul Legii nr. 10/2001 nu poate fi decât persoana juridică proprietar al imobilelor preluate de stat, sub condiţia demonstrării continuităţii activităţii până la intrarea în vigoare a legii sau a împrejurării că activitatea sa a fost întreruptă ori interzisă în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, iar aceasta şi-a reluat activitatea după 22 decembrie 1989, dacă există o hotărâre judecătorească de constatare a identităţii persoanei juridice reînfiinţate cu cea desfiinţată ori interzisă, condiţii evident neîndeplinite în cauză.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul contestatorului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul S.O. împotriva deciziei nr. 731A din 07 decembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3920/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 3930/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
