ICCJ. Decizia nr. 3930/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3930/2012
Dosar nr. 6938/30/2009
Şedinţa publică din 31 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Timiş la data de 25 noiembrie 2009, reclamantul P.R., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat obligarea pârâtului Statul Român la acordarea de despăgubiri în cuantum de 642.000 RON, echivalentul sumei de 150.000 euro, reprezentând valoarea bunurilor confiscate ca efect al măsurii dislocării familiei sale în Bărăgan, care nu au fost retrocedate; să oblige pârâtul Statul Român la acordarea de despăgubiri în cuantum de 1.155.600 RON echivalentul sumei de 270.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca efect al măsurii administrative a dislocării familiei sale în Bărăgan, atât în perioada dislocării, cât şi după ridicarea măsurii administrative pentru următoarele considerente:
În fapt, s-a arătat că prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, la data de 18 iunie 1951 au fost dislocaţi din jud. Timiş, tatăl său, P.I., împreună cu părinţii lui P.G. şi P.M., fixându-li-se domiciliu obligatoriu în localitatea Giurgeni.
La data de 20 decembrie 1955, prin Decizia M.A.I. nr. 6200/1955, s-au ridicat restricţiile domiciliare, familia lor fiind liberă să se întoarcă acasă.
Reclamantul a arătat că familiei sale i-au fost confiscate următoarele bunuri: magazin tip băcănie pentru care avea autorizaţia de comerciant din 30 septembrie 1955; moară cu motor Diesel şi utilaje necesare funcţionării acesteia; râşniţă ce avea o productivitate de 800 kg/oră; cântar de 1.000 kg; materiale de construcţie pentru edificarea unei case tip vilă: cărămidă, grinzi, căpriori, ţiglă; recolta însămânţată şi neculeasă de grâu pe terenurile aparţinând familiei; mobila; butoaie de zinc de 400 l 14 buc.; rezervor motorină de 1.000 l; animale din gospodărie: 4 porci graşi de tăiat, 2 cai, păsări; utilaje agricole necesare lucrărilor de agricultură; o căruţă.
Daunele morale pentru suferinţele pătimite de familia sa în Bărăgan, precum şi pentru cele ulterioare întoarcerii acestora, au fost cuantificate de reclamant la echivalentul sumei de 270.000 euro, respectiv 1.155.600 RON, apreciind că aceste sume sunt în măsură să asigure o reparaţie mai mult simbolică a faptului că, urmare a măsurii dislocării în Bărăgan, cursul firesc al vieţii lor a fost schimbat pentru totdeauna. În perioada dislocării, bunica sa s-a îmbolnăvit, orbind, sens în care capacitatea de muncă le-a fost diminuată. Şansa de a beneficia de educaţie şi de a face carieră au fost curmate datorită stigmatului pus, acela de „chiaburi”, „moşieri”, criminali.
În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989.
La termenul de judecată din 09 aprilie 2010, a formulat cerere de intervenţie în interes propriu intervenientul P.A.M., în calitate de descendent de gradul II al defuncţilor P.G. şi P.M., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtului Statul Român la acordarea către intervenient de despăgubiri în cuantum de 100.000 euro, respectiv 411.000 RON, reprezentând valoarea bunurilor confiscate ca efect al măsurii dislocării familiei sale în Bărăgan, care nu au fost retrocedate, a unor despăgubiri în cuantum de 180.000 euro, respectiv 739.800 RON, pentru prejudiciul moral suferit ca efect al măsurii administrative a dislocării familiei sale în Bărăgan, atât în perioada dislocării, cât şi după ridicarea măsurii administrative.
În motivarea cererii de intervenţie, intervenientul a reiterat considerentele de fapt şi de drept expuse în cererea de chemare în judecată.
Reclamantul P.R. a formulat precizare de acţiune prin care a înţeles să majoreze cuantumul pretenţiilor materiale, solicitând despăgubiri în cuantum de 2.785.440 RON echivalentul sumei de 663.200 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca efect al măsurii administrative a dislocării bunicilor săi în Bărăgan, atât în perioada dislocării, cât şi după ridicarea măsurii administrative, despăgubiri în cuantum de 1.260.000 RON echivalentul sumei de 300.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul material ca urmare a confiscării bunurilor ce au fost individualizate în acţiunea introductivă, aceste sume urmând a fi atribuite reclamantului şi intervenientului, ambii având vocaţie succesorală în cote egale, despăgubiri în cuantum de 1.392.720 RON echivalentul sumei de 331.600 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de către tatăl reclamantului ca efect al măsurii deportării în Bărăgan pentru perioada de 1.658 de zile de deportare.
Necesitatea majorării cuantumului pretenţiilor materiale pentru repararea prejudiciului moral a fost motivată de existenţa unei propuneri legislative pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 care la art. 5 prevede obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, constând într-o sumă egală cu echivalentul sumei de 200 euro pe fiecare zi de condamnare cu caracter politic sau de suportare a măsurii administrative cu caracter politic, iar cu privire la efectele acestor măsuri despăgubirea urmează a fi apreciată de instanţa de judecată, corespunzător probaţiunii administrate.
În acest context, reclamantul a solicitat despăgubiri echivalentul sumei de 331.600 euro pentru tatăl său P.I., decedat la data de 03 noiembrie 2009, pentru cele 1.658 de zile de deportare, iar pentru bunicii săi contravaloarea sumei de 663.200 euro, aceasta urmând a fi împărţită între reclamant şi intervenientul P.A.M.
Prin sentinţa civilă nr. 2450 din 01 octombrie 2010, Tribunalul Timiş a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată şi precizată de reclamantul P.R., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, cu sediul procedural ales la D.G.F.P. Timiş.
A obligat pârâtul la plata către reclamant a echivalentului în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii al următoarelor sume: câte 1.250 euro pentru prejudiciul moral suferit de fiecare dintre defuncţii P.G. şi P.M. şi 3.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de defunctul P.I.
A respins restul pretenţiilor din cererea principală.
A admis în parte cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientul P.A.M., cu domiciliul procedural ales în Timişoara (la Cabinet de Avocat K.&C.).
A obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata către intervenient a echivalentului în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii a câte 1.250 euro pentru prejudiciul moral suferit de fiecare dintre defuncţii P.G. şi P.M.
A respins restul pretenţiilor din cererea de intervenţie.
A obligat pârâtul la plata către reclamantul P.R. a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că potrivit adresei din 30 noiembrie 2000 a Ministerului Justitiei - Direcţia Instanţelor Militare, tatăl reclamantului, P.I., a fost strămutat împreună cu bunicii paterni ai aceluiaşi reclamant şi ai intervenientului, P.G. şi P.M., la data de 18 iunie 1951, conform Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, din Timiş, fixându-li-se domiciliu obligatoriu în localitatea Giurgeni; prin Decizia M.A.I. nr. 6200/1955, la data de 20 decembrie 1955, persoanelor menţionate li s-au ridicat restricţiile domiciliare.
Conform art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, întemeiată pe Decizia M.A.I. nr. 200/1951.
Tribunalul a apreciat drept notorii circumstanţele în care au fost ridicaţi de la domiciliile lor (sub pază înarmată, fără o notificare prealabilă şi luând din locuinţă doar strictul necesar), precum şi condiţiile improprii de viaţă şi muncă la care au fost expuşi cei strămutaţi din regiunea de vest a ţării în Bărăgan, urmare a Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, fiind realizate numeroase cercetări istorice ale perioadei respective şi având loc numeroase dezbateri publice asupra acestui subiect.
Astfel fiind, în perioada deportării, tatăl reclamantului şi bunicii paterni ai reclamantului şi intervenientului au fost supuşi unui regim special de viaţă, impus de către organele statului român din acea perioadă în privinţa persoanelor deportate pentru fapte considerate ca fiind îndreptate împotriva regimului politic de la acel moment. Acest regim a presupus măsuri severe de izolare în câmp, lipsa unei locuinţe şi a unor minime condiţii de igienă, expunerea celor deportaţi la intemperiile naturii şi la o viaţă sub limita demnităţii umane. La toate acestea s-a adăugat şi umilinţa ştampilei „DO” (domiciliu obligatoriu) pe buletinul de identitate, astfel încât cei deportaţi să nu se poată deplasa pe o rază mai mare de 5 km de localitatea în care au fost arondaţi.
Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) şi art. 5 alin. (11) din Legea nr. 221/2009, modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, Tribunalul a reţinut că Statul Român a înţeles să stabilească limitele în care răspunde pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare sau aplicarea unei măsuri administrative cu caracter politic, stabilind drept plafon maxim suma 10.000 euro, care, din aceleaşi dispoziţii legale, va fi acordată de Statul Român persoanei a cărei pedeapsă privativă de libertate tinde spre maximul legal, care nu a beneficiat de măsuri reparatorii acordate în temeiul Decretului nr. 118/1990 şi al O.U.G. nr. 214/1999 şi care a suportat suferinţe deosebite în plan fizic, psihic şi social. Totodată, a fost stabilit un plafon maxim de 5.000 euro pentru soţul şi descendenţii de gradul I ai persoanei condamnate sau care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, ceea ce înseamnă că suma maximă de 5.000 euro va fi acordată soţului şi descendenţilor de gradul I ai persoanei condamnate la o pedeapsă privativă de libertate ce tinde spre maximul legal, care nu a beneficiat de măsuri reparatorii acordate în temeiul Decretului nr. 118/1990 şi al O.U.G. nr. 214/1999 şi care a suportat suferinţe deosebite în plan fizic, psihic şi social.
Acordarea despăgubirilor băneşti pentru prejudiciul moral nu are drept urmare repunerea celor deportaţi în situaţia anterioară, suferinţele suportate de aceştia neputând fi şterse.
În evaluarea cuantumului despăgubirilor suplimentare, Tribunalul s-a raportat la situaţia celor deportaţi la momentul deportării, la perspectivele realiste pe care le-ar fi avut dacă nu ar fi existat această măsură, la durata măsurii şi perioada de timp scursă de la dispunerea acesteia, precum şi la consecinţele negative produse în plan fizic, psihic şi social.
Soluţionând apelurile declarate în cauză, Curtea de Apel Timişoara, a reţinut următoarele:
Motivul pentru care reclamantul nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii, a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, decizie publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
Curtea Constituţională a reţinut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată şi încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerenţă şi instabilitate legislativă.
Din această cauză s-a ajuns la existenţa unor reglementări paralele şi care au aceeaşi finalitate în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă. Curtea Constituţională a ajuns la această concluzie având în vedere faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990, diferenţa constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor morale, adică prestaţii lunare, până la sfârşitul vieţii, în cazul art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 şi o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
În fine, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.
În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituţie şi cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispoziţiile legale constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Conform art. 147 alin. (4) din Constituţie şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale sunt general obligatorii şi au putere de lege numai pentru viitor.
În cazul de fată, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Prin urmare, această decizie a Curţii Constituţionale a devenit obligatorie pentru instanţă.
Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii reclamantului, şi-a încetat efectele juridice.
Inexistenţa temeiului juridic atrage nelegalitatea acţiunii reclamantului sub aspectul despăgubirilor morale.
Nu se poate reţine nici că reclamantul avea, anterior deciziei Curţii Constituţionale, un „bun” în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. Aveau doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o puteau pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.
În cazul de faţă nu s-a pronunţat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanţa fiind îndreptăţită să exercite un control complet asupra temeiniciei şi legalităţii hotărârii atacate.
Referitor la capătul de cerere privind prejudiciul material, reprezentând echivalentul bunurilor confiscate, apelantul P.R. a susţinut că motivarea instanţei potrivit căreia Legea nr. 221/2001 condiţionează acordarea de daune materiale de obligativitatea ca deportaţii în Bărăgan să fi depus notificări în temeiul Legii nr. 10/2001 sau 247/2005, este greşită, că dispoziţiile art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009 privesc deopotrivă bunurile imobile şi mobile confiscate prin hotărâre de condamnare sau măsuri administrative asimilate acestora.
Curtea a apreciat că utilajele agricole se circumscriu dispoziţiilor cuprinse în art. 468 C. civ., că reprezintă imobile prin destinaţie şi că se încadrează în dispoziţiile cuprinse în art. 5 lit. b) Legea nr. 221/2009, context în care a încuviinţat cererea în probaţiune formulată de către apelant, audiind martorul I.Z. în şedinţa publică din 05 mai 2011.
Cererea de obligare la plata despăgubirilor materiale reprezentând echivalentul bunurilor confiscate a fost însă respinsă întrucât reclamantul nu a dovedit conform art. 1169 C. civ., prin niciun mijloc de probă existenţa şi valoarea respectivelor bunuri.
Faţă de cele reţinute anterior, nu mai prezintă nicio relevanţă şi nu se mai impun a fi analizate criticile aduse de apelanţi hotărârii primei instanţe cu privire la cuantumul despăgubirilor morale, cu atât mai mult cu cât art. 1 şi art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010 au fost, de asemenea, declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
În raport de cele arătate, în baza art. 296 C. proc. civ., prin decizia civilă nr. 873 A din 12 mai 2011, Curtea de Apel Timişoara a respins apelul declarat de reclamantul P.R. şi intervenientul P.A.M. împotriva sentinţei civile nr. 2450 din data de 01 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Timiş.
A fost admis apelul declarat de către pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, reprezentat de D.G.F.P. Timiş, împotriva aceleiaşi hotărâri. A fost schimbată în tot hotărârea atacată în sensul că a fost respinsă acţiunea civilă formulată de către reclamantul P.R. şi respinsă cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientul P.A.M. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiş.
Împotriva sus-menţionatei hotărâri, au declarat recurs reclamantul P.R. şi intervenientul P.A.M., criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., au susţinut că prin hotărârea atacată a fost încălcat principiul „non reformatio in pejus”, întrucât prin acordarea daunelor solicitate, acordate de prima instanţă le-a fost înrăutăţită situaţia în calea de atac a apelului.
Sumele solicitate cu titlu de daune morale sunt în măsură să asigure o reparaţie mai mult simbolică ca urmare a măsurii administrative abuzive dispuse de autorităţile epocii, care impunea plata indemnizaţiei solicitate.
Au susţinut, de asemenea, nelegalitatea dispoziţiilor instanţei de apel întemeiate pe deciziile instanţei de contencios constituţional, ulterioare introducerii acţiunii principale, cât şi a cererii de intervenţie în interes propriu.
Cât priveşte capătul de cerere privind prejudiciul material, reprezentând echivalentul bunurilor confiscate, au învederat nelegalitatea aceleiaşi hotărâri, întrucât martorul audiat în cauză a confirmat atât existenţa, cât şi valoarea bunurilor mobile pretinse.
Au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei Curţii de apel şi, în urma rejudecării cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată şi a cererii de intervenţie în interes propriu astfel cum au fost formulate.
Recurentul P.R. a susţinut, de asemenea, în dezvoltarea recursului său, că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, întrucât prin decizia Curţii Constituţionale au devenit ineficiente doar dispoziţiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, restul dispoziţiilor sale rămânând în vigoare. Legea trebuie interpretată după finalitatea sa şi anume aceea de a condamna crimele comunismului, măsurile abuzive luate de acest regim, între măsurile condamnate de acest act normativ situându-se şi măsura administrativă a deportării la care au fost supuşi antecesorii săi.
Împrejurarea că hotărârea instanţei de contencios constituţional a lipsit de efecte dispoziţiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu înlătură, de plano, răspunderea civilă delictuală a statului, care trebuie să răspundă pentru prejudiciul creat ca urmare directă a faptei ilicite, reparaţia vizând atât compensarea prejudiciului material, cât şi cea a prejudiciului moral.
A susţinut că, opus considerentelor instanţei de contencios constituţional, care constată existenţa unui paralelism legislativ privind măsurile reparatorii pentru categoriile de persoane vizate de textul legii speciale, natura juridică a daunelor morale solicitate în cauză este diferită de natura juridică a drepturilor acordate persoanelor persecutate din motive politice, precum şi a celor deportate în baza Decretului nr. 118/1990.
A invocat în acest sens şi jurisprudenţa instanţelor naţionale, cu trimitere la o decizie pronunţată de Curtea de Apel Oradea, care recunoaşte dreptul persoanelor condamnate politic ori supuse unor măsuri administrative politice de a beneficia de măsurile reparatorii consacrate de Legea nr. 221/2009, chiar dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din lege au fost declarate ca fiind neconstituţionale, justificat de împrejurarea că decizia Curţii Constituţionale nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol la data pronunţării sale, ci eventual celor înregistrate ulterior adoptării sale.
În susţinerea pretenţiei sale vin şi dispoziţiile art. 11 coroborat cu art. 20 din Constituţie, ce consacră şi forţa supraconstituţională a Convenţiei europene şi a protocoalelor sale, cât şi a jurisprudenţei Curţii, şi care recunosc speranţa sa legitimă în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 pentru acordarea despăgubirilor morale pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii abuzive luate asupra sa şi a familiei sale.
Relevând dispoziţii şi jurisprudenţa convenţională în materie, ca şi efectul pentru viitor, ex nunc, al deciziilor Curţii Constituţionale, reclamantul a pretins acordarea despăgubirilor morale solicitate prin cererea de chemare în judecată.
Cât priveşte despăgubirile materiale, de asemenea solicitate în cauză, a susţinut că, în mod greşit a fost respinsă pretenţia solicitată cu acest titlu ca nedovedită, întrucât însăşi împrejurarea că familia sa a fost supusă unei asemenea măsuri este aptă a conduce la presupunerea legitimă că respectiva familie avea un nivel de trai peste medie, ceea ce justifică temeinicia pretenţiei sale şi justifică obligarea pârâtului şi la plata daunelor solicitate cu acest titlu.
Recursurile reclamantului şi al intervenientului sunt nefondate, în considerarea argumentelor ce succed, care se circumscriu deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Prin Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamant şi de intervenient, norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanţă.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii, şi îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate; această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată” şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficientă actelor normative declarate neconstituţionale”.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici nomele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii şi decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”
Cum Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data 12 mai 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal şi nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susţin recurenţii, întrucât, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată în recurs în interesul legii de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că: „prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate”.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunec ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Procedând la soluţionarea cauzei inclusiv prin raportare la normele şi jurisprudenţa convenţională, obligatorie potrivit art. 20 din Constituţia României şi dat fiind caracterul de recomandare al celorlalte acte internaţionale invocate în recurs se constată, de asemenea, ca nefondată critica reclamantului privind încălcarea actelor şi tratatelor internaţionale la care România este parte.
Sunt, de asemenea, nefondate şi criticile privind nelegalitatea dispoziţiilor aceleiaşi instanţe de apel cât priveşte soluţia dată cererii de daune materiale întrucât, pe de o parte, norma art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 (indicată drept temei juridic al acestei pretenţii) cuprinde în câmpul său de aplicaţiune bunurile vizate de Legea nr. 10/2001 (la care textul face trimitere directă în modalitatea în care acestea sunt reglementate de această lege) pentru bunurile mobile, în condiţiile art. 6 din Legea nr. 10/2001, iar, pe de altă parte, pe considerentul că pretenţiile solicitate cu acest titlu nu au fost dovedite.
Nefiind demonstrată existenta bunurilor atât la data luării măsurii administrative a deportării, cât şi în prezent, la data formulării cererii în despăgubiri, cerinţă pretinsă de textul art. 6 din Legea nr. 10/2001 la care, aşa cum s-a arătat mai sus, legea specială incidentă raportului juridic litigios face trimitere directă, legal, cu respectarea regulilor în materie, Curtea de apel nu a primit pretenţiile solicitate de părţi cu acest titlu.
Nu este suficientă „presupunerea legitimă” că familia părţilor, supusă măsurii administrative a deportării, avea un nivel de trai peste medie şi astfel ar justifica acordarea pretenţiilor solicitate, atâta vreme cât, aşa cum s-a arătat, nu a fost dovedită existenţa acestora, unica condiţie prevăzută de lege şi care ar demonstra temeinicia acestei cereri.
Cât priveşte criticile încadrate în prevederile art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., se constată că recurenţii nu au dezvoltat motive ce pot fi subsumate cauzelor de nelegalitate invocate, astfel încât acestea se vădesc a fi formulate exclusiv formal, motiv pentru care nici acestea nu vor fi primite.
Pentru considerentele expuse, constatând că instanţa de apel a pronunţat o soluţie legală, nefiind incidente motivele de recurs reglementate de art. 304 C. proc. civ., invocate de recurenţi, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile deduse judecăţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul P.R. şi intervenientul P.A.M. împotriva deciziei nr. 873 A din 12 mai 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3923/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3934/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
