ICCJ. Decizia nr. 3934/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3934/2012
Dosar nr. 2776/30/2010
Şedinţa publică din 31 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2900/PI din 29 octombrie 2010, Tribunalul Timiş a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta G.V.M. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiş; a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata către reclamantă a echivalentului în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii al sumei de 1.000 euro pentru prejudiciu moral suferit de ascendentul său de gradul I, P.I., şi al sumei de 1.000 de euro pentru prejudiciul moral suferit de ascendentul său de gradul I, P.M., şi a respins în rest cererea de chemare în judecată.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a avut în vedere că reclamanta este fiica defuncţilor P.I. şi P.M. (fapt desprins din actele de stare civilă depuse în copie la dosar).
Conform adresei din 18 iunie 2010 a Ministerului Apărării Naţionale - Direcţia Instanţelor Militare, părinţii reclamantei au fost strămutaţi la data de 18 iunie 1951, conform deciziei Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 200/1951, din localitatea judeţul Timiş, fixându-li-se domiciliu obligatoriu în localitatea Borcea Noua; prin decizia Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 6200/1955, la data de 20 decembrie 1955, persoanelor menţionate li s-au ridicat restricţiile domiciliare.
Conform art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, întemeiată pe decizia nr. 200/1951 a Ministerului Administraţiei şi Internelor.
Referitor la cererea de acordare a despăgubirilor, conform art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea, inclusiv, pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la despăgubiri în cuantumul indicat prin ordonanţă”.
Tribunalul a apreciat drept notorii circumstanţele în care au fost ridicaţi de la domiciliile lor (sub pază înarmată, fără o notificare prealabilă şi luând din locuinţă doar strictul necesar), precum şi condiţiile improprii de viaţă şi muncă la care au fost expuşi cei strămutaţi din regiunea de vest a ţării în Bărăgan, urmare a deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Administraţiei şi Internelor, fiind realizate numeroase cercetări istorice ale perioadei respective şi având loc numeroase dezbateri publice asupra acestui subiect.
Astfel fiind, în perioada deportării, antecesorii reclamantei au fost supuşi unui regim special de viaţă, impus de către organele statului român din acea perioadă în privinţa persoanelor deportate pentru fapte considerate ca fiind îndreptate împotriva regimului politic de la acel moment. Acest regim a presupus măsuri severe de izolare în câmp, lipsa unei locuinţe şi a unor minime condiţii de igienă, expunerea celor deportaţi la intemperiile naturii şi la o viaţă sub limita demnităţii umane. La toate acestea s-a adăugat şi umilinţa ştampilei „DO” (domiciliu obligatoriu) pe buletinul de identitate, astfel încât cei deportaţi să nu se poată deplasa pe o rază mai mare de 5 km de localitatea în care au fost arondaţi.
În evaluarea cuantumului despăgubirilor suplimentare, Tribunalul s-a raportat la situaţia antecesorilor reclamantei la momentul deportării, la perspectivele realiste pe care le-ar fi avut dacă nu ar fi existat această măsură, la durata măsurii şi perioada de timp scursă de la dispunerea acesteia precum şi la consecinţele negative produse în plan fizic, psihic şi social.
La stabilirea cuantumului, Tribunalul a avut în vedere şi faptul că sumele maxime în limitele cărora statul răspunde sunt stabilite de O.U.G. nr. 62/2010 în mod global pentru soţul supravieţuitor şi descendenţii de gradul I, iar nu pentru fiecare dintre aceştia, precum şi faptul că reclamanta mai are doi fraţi decedaţi, care la rândul lor au copii.
Prin decizia nr. 795 din 19 aprilie 2011, Curtea de Apel Timişoara a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sus-menţionatei hotărâri.
A admis apelul declarat de pârât şi, rejudecând cauza, a respins actiounea formulată de reclamantă împotriva pârâtului, reţinând următoarele:
În concret, ca urmare a cererilor formulate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în mai multe dosare aflate pe rolul instanţelor în care s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, a admis respectiva excepţie.
Decizia nr. 1358/2010 de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate a art. amintit are, de la data publicării, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia revizuită, un caracter general obligatoriu şi putere numai pentru viitor.
S-a reţinut, cu referire la decizia de constatare a neconstituţionalităţii unui text de lege sau ordonanţă, că ea nu va produce consecinţe decât pentru viitor adică în privinţa consecinţelor şi efectelor încă nerealizate ale faptului ce a generat raportul juridic conflictual dedus judecăţii, pe care le invalidează în limita aspectului de neconstituţionalitate constatat.
Privită în conţinutul său, obligaţia de plată a despăgubirilor pentru daune morale pe care reclamanta o solicită a fi impusă statului în baza art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 221/2009, este una rezultată dintr-o situaţie legală, iar nu convenţională, respectiv din angajamentul asumat de bună-voie de către stat în a dezdăuna subiecţii special desemnaţi prin lege, în cadrul şi la finele unei proceduri judiciare.
Potrivit celor anterior expuse s-a constatat că reclamanta nu avea, la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, un „bun” în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 al Protocolului adiţional (nr. 1) la Convenţie, pe care trebuia să-l prezerve sau să-l confirme prin declanşarea procesului, ci doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o puteau executa, cel mai devreme, după momentul rămânerii ei definitive în apel [art. 374 alin. (1) coroborat cu art. 376 alin. (1) şi cu art. 377 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.], astfel că este neîntemeiată susţinerea că cererii sale îi sunt incidente dispoziţiile art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1.
Faptul că statul nu are, potrivit obligaţiilor pozitive impuse de Convenţie, decât obligaţia de protecţie a unui „bun” (în sensul autonom consacrat de acest act normativ, incluzând aici şi un interes patrimonial existent şi suficient de caracterizat), iar nu şi obligaţia de garantare a dreptului de a dobândi un astfel de bun, este argumentat în Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale şi prin raportare la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie (Hotărârea din 23 noiembrie 1984 din cauza Van der Mussele contra Belgia; Hotărârea din 09 octombrie 2003 în cauza Slivenko contra Letonia; Hotărârea din 18 februarie 2009 în cauza Andrejeva contra Polonia).
S-a reţinut, deci, că raportul juridic de obligaţie la plată a statului în cauzele având ca obiect Legea nr. 221/2009 urma să îşi producă efectele, cel mai devreme, la data soluţionării apelului, ori, din moment ce Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost pronunţată şi publicată anterior acestui moment, dispoziţiile sale prin care s-a constatat ca fiind neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din lege - care au condus iniţial la suspendarea lui de drept pentru 45 zile, iar, după acest termen, la încetarea efectelor sale [art. 147 alin. (1) din Constituţie] - datorită caracterului lor obligatoriu erga omnes trebuie avute în vedere de instanţă la tranşarea - la fond sau în apel - a substanţei pretenţiilor deduse judecăţii.
În ceea ce priveşte solicitarea reclamantei făcută prin notele de şedinţă, în sensul că renunţă la daunele morale şi cere doar despăgubirile materiale pentru lipsa de folosinţă a bunurilor, se constată că prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a cerut doar daune morale, iar în ce priveşte lipsa de folosinţă a bunurilor de care au fost deposedaţi, aceasta a fost solicitată doar în apel.
În acest sens, art. 5 din Legea nr. 221/2009 permite formularea unei acţiuni în despăgubiri doar pentru bunurile preluate odată cu măsura administrativă cu caracter politic de deportare, or, reclamanta a cerut despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a casei de care au fost deposedaţi antecesorii acesteia, ceea ce excede dispoziţiilor acestei legi, motiv pentru care apelul său a fost găsit ca nefondat.
Împotriva sus-menţionatei hotărâri a declarat recurs reclamanta G.V.M., criticând-o pentru nelegalitate, sens în care a susţinut că în conformitate cu prevederile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, deciziile Curţii Constituţionale se aplică doar acelor raporturi juridice născute ulterior publicării lor în M. Of.
O altă interpretare a acestor dispoziţii legale este în contradicţie cu prevederile art. 6 şi art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât astfel s-ar institui un tratament juridic diferit în raport cu cei care deţin deja o hotărâre definitivă, o asemenea delimitare facându-se în baza unui criteriu aleatoriu şi exterior conduitei persoanei, ceea ce contravine atât practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului, cât şi principiului egalităţii în faţa legii, consfinţit de art. 16 alin. (1) din Constituţia României revizuită.
Prin urmare, aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale reţinute de instanţa de apel unui proces pendinte, cu consecinţa lipsirii de eficienţă juridică a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, ar conduce la înlăturarea contractului previzibil şi accesibil al legii, putând fi asimilată intervenţiei legislativului în timpul desfăşurării unei proceduri judiciare, cu consecinţa creării unei discriminări între persoanele, care deşi se găsesc în situaţii obiective identice, având speranţe legitime să obţină o despăgubire pentru prejudiciul suferit, să beneficieze de un tratament juridic diferit, doar în funcţie de obţinerea sau nu a unei hotărâri judecătoreşti definitive până la data de 15 noiembrie 2010.
În mod greşit nu i-au fost acordate daunele materiale solicitate, în cuantum de 127.750 euro, pentru lipsa de folosinţă a tuturor bunurilor, care au fost confiscate abuziv fără o despăgubire rezonabilă, de care au fost deposedaţi părinţii săi pe durata deportării, cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În mod greşit a reţinut Curtea de apel că cererea sa de acordare a despăgubirilor materiale excede dispoziţiilor legii speciale. Temeiul juridic al acestei cereri este art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, normă ce se completează cu prevederile Legii nr. 221/2009 şi care justifică acordarea despăgubirilor solicitate cu acest titlu.
Înscrisurile depuse la dosarul cauzei dovedesc că părinţii săi au deţinut o casă înainte de deportare şi că, în urma deportării, aceasta nu a mai fost restituită întrucât a fost transformată de autorităţile locale în cămin cultural, şi că, de asemenea, au mai deţinut şi suprafaţa de 42,73 ha teren, de diferite categorii, care a fost preluat de aceleaşi autorităţi ale statului, conform declaraţiei tatălui său, P.I., ce se găseşte în Dosar nr. 31794 aflat la arhivele C.N.S.A.S.
Deşi acest capăt de cerere a fost formulat distinct în cuprinsul cererii de chemare în judecată, prima instanţă s-a pronunţat doar pe cererea de despăgubiri pentru daune morale, acordându-i global suma de 2.000 euro.
Invocând conţinutul art. 1 din Primul protocol adiţional nr. 1 la Convenţie şi jurisprudenţa Curţii Europene în materie, a relevat existenţa în patrimoniul său a unui bun/speranţe legitime la despăgubirea pretinsă, conformă principiului proporţionalităţii ce se aplică automat în toate situaţiile în care are loc o ingerinţă asupra dreptului de proprietate.
Pretinzând totodată necesitatea ca despăgubirea să se realizeze într-un termen rezonabil, prin raportare la datele speţei şi aspectele teoretice şi jurisprudenţiale invocate, a apreciat că este îndreptăţită să primească atât despăgubirile morale pretinse, cât mai ales a celor materiale, în cuantum de 127,750 euro, pentru toate bunurile ce au fost confiscate familiei sale şi pentru care nu au primit despăgubiri.
Recursul reclamantei este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed, care se circumscriu deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată în recurs în interesul legii, de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Prin Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamanta beneficia de un bun, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamantă norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanţă.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii, şi îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate; această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată” şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficientă actelor normative declarate neconstituţionale”.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici nomele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, şi decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11. 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”
Cum Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data 19 aprilie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal şi nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susţine recurentul, întrucât, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată în recurs în interesul legii de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că: „prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate”.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Procedând la soluţionarea cauzei inclusiv prin raportare la normele şi jurisprudenţa convenţională, obligatorie potrivit art. 20 din Constituţia României şi dat fiind caracterul de recomandare al celorlalte acte internaţionale invocate în cererea de recurs se constată, de asemenea, ca nefondată critica aceluiaşi reclamant privind încălcarea actelor şi tratatelor internaţionale la care România este parte.
Sunt nefondate şi criticile privind soluţia dată cererii de despăgubiri cu titlu de daune materiale întrucât, pe de o parte, astfel cum legal a reţinut Curtea de apel, reclamanta a învestit instanţele de judecată cu cererea de acordare a unor despăgubiri cu titlu de daune morale, astfel încât pretenţia solicitată în apel cu alt titlu (de daune materiale) apare ca o cerere nouă, inadmisibilă, potrivit art. 294 C. proc. civ., în calea de atac a apelului. Pe de altă parte, cererea nu poate fi primită nici în raport de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, care nu cuprind în câmpul lor de reglementare şi lipsa de folosinţă a bunurilor imobile preluate abuziv de autorităţile vremii, ci doar a restituirii acestora ori a echivalentului lor, în condiţiile anume stipulate de ipoteza textului legal enunţat, inexistentă în cauză, astfel încât legal s-a reţinut că pretenţia părţii excede normei legale invocate.
Ca urmare, faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecăţii va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta G.V.M. împotriva deciziei nr. 795 din 19 aprilie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3930/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3936/2012. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
