ICCJ. Decizia nr. 4008/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4008/2012
Dosar nr. 573/212/2005
Şedinţa publică din 1 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa, reclamantul M.E.D.S. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naţionale, prin U.M. Bucureşti, să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în Constanţa, compus din teren în suprafaţă de 402,05 m.p. şi construcţia aferentă acestuia, obligarea pârâţilor de a-i lăsa în deplină proprietate şi posesie imobilul mai sus menţionat.
În motivarea cererii s-a arătat că reclamantul este unicul moştenitor al autorului său I.V.S. potrivit certificatului de calitate de moştenitor din 18 noiembrie 2002, eliberat de B.N.P. T.I., dobândit de acesta în temeiul contractului de vânzare-cumpărare din 04 ianuarie 1926.
În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 480, 481 C. civ., Constituţia României din 1948 şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Prin încheierea de şedinţă din 25 octombrie 2006 a fost respinsă excepţia prematurităţii acţiunii în revendicare.
Prin sentinţa civilă nr. 8747 din 06 aprilie 2010, Judecătoria Constanţa a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa.
În considerentele sentinţei civile mai sus menţionate s-a reţinut că valoarea imobilului în litigiu depăşeşte suma de 500 000 RON aşa încât competenţa în primă instanţă revine Tribunalului Constanţa în temeiul dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 1677 din 21 octombrie 2010, Tribunalul Constanţa a admis acţiunea reclamantului şi a obligat pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Apărării Naţionale, pentru U.M. Bucureşti, să lase reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul compus din construcţie şi teren în suprafaţă de 402,05 m.p.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat apel pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Apărării Naţionale.
Ministerul Apărării Naţionale a criticat legalitatea şi temeinicia hotărârii Tribunalului Constanţa sub aspectul modalităţii de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., şi implicit încălcarea deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în procedura recursului în interesul legii, prin care s-a tranşat concursul dintre legea specială (Legea nr. 10/2001) şi legea generală (art. 480 C. civ.) în favoarea legii speciale.
Apelantul-pârât a mai susţinut că reclamantul nu beneficia de un bun în sensul Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, la momentul promovării acţiunii în revendicare. Acesta a notificat conform Legii nr. 10/2001, Ministerul Apărării Naţionale pentru imobilul în litigiu, iar prin ordinul din 15 martie 2006 s-a respins această notificare ca tardivă. Soluţia adoptată de unitatea deţinătoare a fost menţinută prin sentinţa civilă nr. 472 din 30 martie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în procedura Legii nr. 10/2001.
La rândul său, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a criticat hotărârea primei instanţe sub aspectul modalităţii de soluţionare a concursului dintre legea specială - Legea nr. 10/2001 şi dreptul comun în materia revendicării - C. civ., respectiv aceea a eventualei opţiuni a persoanei îndreptăţite între aplicarea legii speciale care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 (Legea nr. 10/2001) şi aplicarea dreptului comun, art. 480 C. civ.
Apelantul-pârât a susţinut că Legea nr. 10/2001 a suprimat acţiunea dreptului comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare la care se referă şi fără a elimina accesul la justiţie, perfecţionează sistemul reparator iar prin norme procedurale speciale îl subordonează controlului judecătoresc.
Cum reglementările cuprinse în Legea nr. 10/2001 interesează substanţial şi procedural ordinea publică, rezultă că sunt de imediată aplicare, iar ulterior datei de 14 februarie 2001 - data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 - acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun nu mai era admisibilă.
Prin decizia civilă nr. nr. 333C din 22 iunie 2011 Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a admis apelurile formulate pârâţi în contradictoriu cu intimatul-reclamant, a schimbat în tot hotărârea apelată în sensul că a respins acţiunea în revendicare ca inadmisibilă.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că reclamantul M.E.D.S. se află în situaţia de a solicita direct în instanţă, prin formularea unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., restituirea imobilului compus din teren în suprafaţă de 402,05 m.p. şi construcţia aferentă.
Acţiunea reclamantului întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., art. 6 pct. 2 din Legea nr. 213/1998, art. 8 din Constituţia României şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa la data de 07 decembrie 2005.
S-a mai reţinut că instanţa de fond a dezlegat în mod nejudicios problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparaţie în cazul imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 şi C. civ., ca lege generală, invocat de reclamanţi ca temei al cererii sale de restituire a imobilului.
Totodată, s-a reţinut că această chestiune a fost tranşată prin decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, (pct. 1) statuându-se că aplicarea acestui principiu de drept - recunoscut şi în alte sisteme juridice şi invocat de însăşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţă - exclude ca după intrarea în vigoare a prevederilor Legii nr. 10/2001 să mai poată fi fundamentat vreun demers în instanţă pentru imobilele preluate de Statul Român cu sau fără titlu în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, pe norma de drept comun instituită prin art. 480 C. civ.
S-a mai arătat că, în cauză, acţiunea în revendicare având ca obiect material un imobil preluat de stat din patrimoniul autorilor reclamantului - şi care cade sub incidenţa dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001, republicată - a fost promovată în anul 2005, deci, ulterior intrării în vigoare a prevederilor legii speciale (14 februarie 2001).
În consecinţă, Curtea de apel a reţinut că reclamantul a uzat de procedura Legii nr. 10/2001, în sensul că a formulat o notificare la data de 17 august 2005 având ca obiect imobilul, iar unitatea deţinătoare - Ministerul Apărării Naţionale, prin ordinul de respingere din 15 martie 2006, a respins această notificare, cu motivarea că nu a fost depusă în termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, de asemenea, contestaţia formulată de reclamant în temeiul art. 26 din Legea nr. 10/2001 împotriva ordinului de respingere a notificării a fost, respinsă ca nefondată prin sentinţa civilă nr. 472 din 30 martie 2009 pronunţată de Tribunalul Municipiului Bucureşti, cu motivarea că notificarea a fost formulată cu depăşirea termenului legal (data limită de depunerea notificărilor fiind 14 februarie 2002) cu consecinţa pierderii dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Totodată, s-a arătat că dezlegarea dată în temeiul art. 329 alin. (3) C. proc. civ. prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, exprimă opinia că intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu exclude formularea unei acţiuni în revendicare pe dreptul comun pentru imobilele ce fac obiect de reglementare al legii speciale, în situaţia în care se relevă existenţa unui „bun” în sensul Convenţiei, „recunoscut anterior şi supus protecţiei art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei”.
De asemenea, susţine instanţa de apel, nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acţiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 şi fondată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.), pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un „bun” în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, ori nu poate invoca existenţa unei speranţe legitime în legătură cu acesta.
Noţiunea de „bun” nu are accepţiunea înţeleasă de reclamant, anume obiectul material al raportului litigios, ci se circumscrie sferei drepturilor recunoscute reclamantului anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 - o hotărâre judecătorească de anulare a titlului statului ori de confirmare a modalităţii de preluare abuzivă a imobilului, recunoaşterea dreptului la plata unor despăgubiri, neexecutate, etc.
Prin urmare, Curtea de apel a apreciat că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, norma generală nu mai poate fi invocată decât dacă se încalcă părţii un drept recunoscut anterior intrării în vigoare a legii noi, aflat sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ca fiind „concret şi efectiv”, iar în cauză, faptul că bunul se află în posesia unor entităţi publice nu are nicio relevanţă câtă vreme nu s-a dovedit că partea mai beneficia de un bun sau cel puţin de o speranţă legitimă la data promovării acţiunii în revendicare.
Împotriva acestei din urmă decizii a declarat, recurs reclamantul, precizând că motivele recursului le va depune ulterior, după comunicarea deciziei atacate.
Drept urmare, la termenul de azi, Înalta Curte, din oficiu a invocat excepţia nulităţii recursului faţă de dispoziţiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că recursul nu a fost motivat.
Potrivit art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, iar conform art. 303 alin. (1) C. proc. civ. recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs.
Totodată, potrivit alin. (2) ale textului menţionat, termenul pentru depunerea motivelor se socoteşte de la comunicarea hotărârii, chiar dacă recursul s-a făcut mai înainte.
În cauză, din dovada de primire şi dovada procesului-verbal de predare a hotărârii, rezultă că recurentului-reclamant i s-a comunicat decizia atacată la data de 06 iulie 2011.
Deşi recurentul a declarat recursul în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ. respectiv la data de 27 iunie 2011, nu l-a motivat în termenul de 15 zile prevăzut de dispoziţiile sus-menţionate, termen care a început să curgă la data de 07 iulie 2011.
Având în vedere dispoziţiile art. 103 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, precum şi a dispoziţiilor art. 306 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, întrucât recurentul nu a respectat această dispoziţie imperativă, iar în caz nu s-au ivit motive de ordine publică care să fie puse în discuţia părţilor din oficiu, Înalta Curte va constata nul recursul declarat de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamantul M.E.D.S. împotriva deciziei civile nr. 333 C din 22 iunie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4002/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 401/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
