ICCJ. Decizia nr. 4015/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4015/2012
Dosar nr. 3480/83/2010
Şedinţa publică din 1 iunie 2012
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
La data de 12 mai 2010, reclamanta B.E. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând despăgubiri morale în cuantum de 150.000 euro potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 întrucât tatăl său, M.L., a fost prizonier de război în U.R.S.S. în perioada 23 octombrie 1944-16 octombrie 1945.
Prin sentinţa civilă nr. 1751/D din 23 septembrie 2010, Tribunalul Satu Mare a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta B.E., a constatat caracterul politic al măsurii administrative a deportării la muncă în fosta U.R.S.S. a defunctului M.L. în perioada 23 octombrie 1944-16 octombrie 1945 şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 5.000 euro cu titlu de despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
Pentru a pronunţa în acest mod, instanţa de fond a reţinut, ca situaţie de fapt, că tatăl reclamantei defunctul M.L., în perioada 23 octombrie 1945-16 octombrie 1945 a fost prizonier de război, deportat în fosta U.R.S.S. la munca de reconstrucţie.
Tribunalul a reţinut că reclamanta este îndreptăţită a solicita repararea prejudiciului moral suferit de tatăl său în perioada prizonieratului, întrucât această măsură constituie o măsură administrativă cu caracter politic, în sensul prevăzut prin dispoziţiile art. 3 şi art. 4 alin. (2) din legea menţionată.
Din interpretarea sistematică şi istorico-teleologică a tuturor dispoziţiilor legale, instanţa a apreciat că persoanele care au fost prizoniere ori deportate la munca de reconstrucţie a fostei Uniuni Sovietice în perioada de referinţă, au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 4 alin. (2), instanţa a acordat reclamantei, în primul rând, o reparaţie morală prin recunoaşterea caracterului politic al acestei măsuri şi apoi, în temeiul dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din lege, a obligat pârâtul Statul Român la acordarea de despăgubiri materiale pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său în perioada deportării.
La stabilirea cuantumului concret al acestor din urmă despăgubiri, s-a ţinut seama de natura juridică a prejudiciului suferit şi anume atingerea adusă unor valori care definesc personalitatea umană, viaţa şi sănătatea acesteia, libertatea, integritatea corporală, demnitatea şi alte asemenea valori, precum şi de principiul potrivit căruia daunele morale trebuie să fie proporţionale cu suferinţa provocată şi să nu constituie un mijloc de îmbogăţire pentru victimă, de faptul că reclamanta nu a beneficiat de măsuri reparatorii şi în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990.
Tribunalul a admis cererea reclamantei, în limita sumei prevăzute în dispozitivul sentinţei pronunţate.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta B.E., solicitând admiterea apelului şi modificarea sentinţei atacate în sensul acordării despăgubirilor solicitate prin acţiunea formulată.
Prin decizia civilă nr. 155 A din 18 mai 2011, Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, a respins, ca nefondat, apelul civil declarat de apelanta reclamantă B.E.
Curtea de apel a apreciat că în mod corect instanţa de fond a reţinut că măsura administrativă luată faţă de antecesorul reclamantei justifică aplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, susţinerile intimatului Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi ale Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin care se arată că măsura administrativă a deportării luată faţă de antecesorul reclamantei nu are caracter politic fiind nefondate.
Astfel, a reţinut instanţa de apel, potrivit prevederilor art. 4 alin. (2) din lege, beneficiul prevederilor art. 5 în sensul acordării unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit le este recunoscut şi persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3.
În acest sens, este trimiterea pe care Legea nr. 221/2009 o face la dispoziţiile Decretului-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura comunistă instaurată după 06 martie 1945, precum şi a celor deportate în străinătate sau constituite prizonieri, art. 5 alin. (4) prevăzând că de măsurile reparatorii beneficiază persoanele cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990, iar art. 1 din acest decret-lege face referire expresă la situaţia peroanelor deportate şi a celor constituite prizonieri după 23 august 1944.
Aşadar, a conchis Curtea, din interpretarea tuturor acestor dispoziţii legale, se constată că au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009 şi persoanele care au fost prizonieri sau deportate la muncă la muncă de reconstrucţie în fosta U.R.S.S. în perioada de referinţă.
Cât priveşte apărarea intimatului Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea prin raportare la Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, instanţa de apel a reţinut că, într-adevăr, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358/2010, publicată în M. Of. din data de 15 noiembrie 2010, dată de la care dispoziţiile sale au devenit obligatorii, însă până la publicare deciziei practica Curţii de Apel Oradea a fost constantă în admiterea acţiunilor formulate în baza Legii nr. 221/2009, având un obiect similar cu cel din cauza de faţă.
Cum până la publicarea Deciziei de neconstituţionalitate nr. 1358/2010 -15 noiembrie 2010 - practica Curţii de Apel Oradea a fost în sensul admiterii cererilor formulate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, instanţa de apel a apreciat că pentru acţiunile introduse anterior acestei date, solicitanţii aveau speranţa legitimă că-şi vor realiza dreptul, conform jurisprudenţei de până atunci a acestei instanţe.
Prin urmare, în cazul acestor acţiuni poate apărea conflictul cu art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie, care fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern astfel cum prevede art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.
Având în vedere aceste aspecte, Curtea a apreciat ca fiind legală şi temeinică hotărârea instanţei de fond în sensul constatării caracterului politic al măsurii administrative a deportării la muncă de reconstrucţie în fosta U.R.S.S. dispusă faţă de antecesorul reclamantei, acţiunea impunându-se a fi admisă şi prin prisma dispoziţiilor art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ce consacră principiul nediscriminării, reclamanta neputând fi discriminată fără o justificare obiectivă şi rezonabilă faţă de celelalte persoane aflate într-o situaţie similară şi comparabilă, care au obţinut hotărâri de condamnare a Statului Român anterior datei mai sus arătate.
Criticile reclamantei referitoare la modul de cuantificare al despăgubirilor nu au fost găsite fondate, Curtea apreciind că suma stabilită de instanţa de fond este proporţională faţă de prejudiciul suferit, fiind de natură să asigure o reparaţie completă pentru urmările produse de măsura administrativă dispusă faţă de antecesorul reclamantei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Satu Mare.
În dezvoltarea criticilor formulate, pârâtul a arătat următoarele:
O primă critică vizează faptul că despăgubirile sunt supraevaluate întrucât nu s-a făcut dovada deteriorării situaţiei materiale a reclamantului, ca urmare a măsurilor luate iar raportat la împrejurările speţei, o statuare în echitate, care să asigure reparaţia morală (şi nu una având scop exclusiv patrimonial) impune concluzia caracterului exagerat al cuantumului despăgubirilor.
A susţinut că repararea prejudiciilor cauzate în speţa supusă judecăţii, a fost instituită de către legiuitor prin prevederile O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, precum şi persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive şi Decretul-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
Scopul creării cadrelor legislative sus-citate a fost tocmai repararea unor asemenea prejudicii, astfel se impune evitarea unei duble reparaţii atât prin acordarea unor daune materiale, cât şi prin acordarea daunelor morale, pe calea Legii nr. 221/2009.
Instanţa trebuie să ţină seama, la stabilirea cuantumului măsurilor reparatorii, de întreaga paletă de măsuri cu caracter reparatoriu impuse prin reglementări legislative anterioare, Legea nr. 221/2009 neavând caracter de complinire întrucât nu înlătură drepturile deja stabilite prin legi anterioare, de care reclamanta a beneficiat.
A invocat şi reglementările O.U.G. nr. 62/2010 prin care se modifică dispoziţiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, sub aspectul instituirii unor criterii de cuantificare, dar şi a unui plafon până la care se pot acorda despăgubiri persoanelor care se încadrează în categoriile enunţate de acest act normativ.
Nu în ultimul rând a invocat Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Astfel cum reiese din cuprinsul cererii de chemare în judecată şi potrivit situaţiei de fapt reţinute de instanţele de fond, tatăl reclamantei a fost prizonier în fosta U.R.S.S., iar prin acţiunea promovată reclamanta a solicitat repararea prejudiciului moral încercat pentru perioada în care autorul său a fost prizonier deportat în fosta U.R.S.S. la munca de reconstrucţie a acestei entităţi statale.
Este de necontestat că măsura suferită de tatăl reclamantei a creat prejudicii ale căror consecinţe s-au repercutat în mod negativ asupra vieţii ulterioare a familiei, fiindu-le ştirbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum şi atributele ce ţin de relaţiile sociale, respectiv onoare şi reputaţie, care, în mod cert, justifică acordarea unei compensaţii materiale pentru abuzurile suportate, cu condiţia însă, de a fi îndeplinite cerinţele actului de reparaţie pe care se fundamentează o asemenea cerere.
Or, în speţă, situaţia reclamantei nu se circumscrie domeniului de aplicare a Legii nr. 221/2009, sub mai multe aspecte.
Aplicabilitatea Legii nr. 221/2009 este determinată strict de îndeplinirea sau nu a condiţiilor prevăzute de aceasta, şi nu prin raportare la celelalte acte normative speciale de reparaţie.
Situaţia de prizonierat în care s-a aflat tatăl său nu a reprezentat consecinţa unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009 cu referire la unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999, ci a avut la bază alte criterii.
Fără a nega traumele prizonieratului pe care l-a suportat autorul reclamantei, Înalta Curte constată că Legea nr. 221/2009 nu şi-a propus repararea şi a acestui tip de prejudiciu, măsurile reparatorii reglementate prin actul normativ de referinţă privind repararea consecinţelor condamnărilor cu caracter politic şi a măsurilor administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada comunistă, respectiv după instaurarea regimului comunist, 06 martie 1945, şi până la 22 decembrie 1989.
În consecinţă, legea nu a avut în vedere decât cauze ale prejudiciilor imputabile direct şi nemijlocit regimului comunist, iar nu regimului anterior sau situaţiilor determinate de război chiar dacă acestea au avut consecinţe şi ulterior, derulându-se şi după 06 martie 1945.
Deşi, prin motivele de recurs, pârâtul a invocat aplicabilitatea în speţă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, chestiunea efectelor acesteia asupra proceselor în curs de judecată la data publicării ei este, însă, subsecventă stabilirii incidenţei, în cauză, a Legii nr. 221/2009.
Or, potrivit celor reţinute în analiza recursului pârâtului, incidenţa Legii nr. 221/2009 este exclusă în prezenta cauză, raportat la considerentele precedente, astfel că nu se mai pune problema aplicabilităţii Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, a cărei premisă este guvernarea raportului juridic dedus judecăţii de dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Cu toate acestea, recunoaşterea dreptului la despăgubiri al reclamantei pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său ca urmare a situaţiei de prizonier de război în fosta U.R.S.S. în care s-a aflat rămâne câştigat cauzei faţă de împrejurarea că pârâtul nu şi-a exercitat dreptul la apel şi de principiul „non reformatio in pejus” (nereformarea în rău), consacrat expressis verbis prin dispoziţiile art. 296 partea finală C. proc. civ.
În plus, dispoziţiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ. permit instanţei să invoce din oficiu motive de ordine publică, caz în care, de asemenea, se impune respectarea regulii non reformatio in pejus.
Acest principiu presupune neagravarea situaţiei unei părţi în propria cale de atac, astfel încât, faţă de faptul că pârâtul nu a contestat soluţia procesuală a primei instanţe, prezenta instanţă nu poate schimba hotărârea Curţii de apel, în sensul de a înlătura dreptul reclamantei la despăgubiri stabilit prin analizarea în această modalitate a prejudiciului moral.
Dat fiind că situaţia de fapt a cauzei nu se încadrează în domeniul de aplicare a Legii nr. 221/2009 şi faţă de aplicabilitatea în speţă a regulii non reformatio in pejus, devin irelevante criticile privind cele stabilite prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, cuantumul despăgubirilor acordate reclamantei şi existenţa unei eventuale duble reparaţii, critici ce nu se mai impun a fi analizate, având în vedere cele reţinute anterior.
Aşa fiind, pentru considerentele arătate, care le substituie pe cele reţinute de instanţa de apel, Înalta Curte, urmează ca în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. să respingă recursul declarat de pârât, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Satu Mare, împotriva deciziei civile nr. 155/2011-A din 18 mai 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4014/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4018/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
