ICCJ. Decizia nr. 4014/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4014/2012
Dosar nr. 2682/30/2010
Şedinţa publică din 1 iunie 2012
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
La data de 12 aprilie 2010, reclamanţii K.A. şi K.M., au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând să se constate caracterul politic al condamnării reclamanţilor şi a autorilor acestora şi obligarea pârâtului la plata despăgubirilor materiale şi morale pentru prejudiciul suferit, în cuantum de 1.000.000 euro pentru fiecare în parte, respectiv 5.000.000 euro valoarea totală a despăgubirilor.
Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepţia inadmisibilităţii petitului privind acordarea daunelor morale şi excepţia lipsei calităţii procesuale active.
Învestit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Timiş, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 2899/PI din 29 octombrie 2010 a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii; a admis în parte cererea de chemare în judecată; a obligat pârâtul la plata către K.A. a sumei de 3.500 euro pentru prejudiciul moral propriu şi a sumei de 1.500 euro pentru prejudiciul moral suferit de autorul K.S.; a obligat pârâtul la plata către K.M. a sumei de 3.500 euro pentru prejudiciul moral propriu şi a sumei de 1.500 euro pentru prejudiciul moral suferit de autorul K.S., a sumei de 3.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de autorul D.I. şi a sumei de 3.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de autoarea D.E.; a respins restul pretenţiilor.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanţii, care împreună cu autorii lor au fost deportaţi în Bărăgan, au fost supuşi unei măsuri administrative cu caracter politic, astfel încât se încadrează în dispoziţiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 şi prin raportare la art. 5 alin. (1) lit. a) statuat asupra daunelor morale datorate de pârât în cuantumul stabilit prin dispozitivul sentinţei. Instanţa a avut în vedere şi faptul că reclamanţii au beneficiat şi de Decretul-Lege nr. 118/1990. Petitul privind daunele materiale a fost respins, prima instanţă apreciind că situaţia reclamanţilor nu se circumscrie ipotezei art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanţii şi pârâtul.
Reclamanţii au criticat cuantumul despăgubirilor morale acordate, considerându-l prea mic în raport de prejudiciul real suferit.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a criticat sentinţa pe aspectul acordării daunelor morale, considerând că întrucât reclamanţii au beneficiat de drepturile acordate de Decretul-Lege nr. 118/1990 nu pot obţine o nouă reparaţie.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin decizia civilă nr. 826A din 21 aprilie 2011, a respins apelul reclamanţilor, ca nefondat; a admis apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, D.G.F.P. Timiş; a schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamanţi.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut ca motiv de ordine publică incidenţa în cauză a declarării ca neconstituţionale a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, analiză efectuată sub dublu aspect, atât din punct de vedere al constituţionalităţii acestui text de lege, cât şi cel al compatibilităţii lui cu dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Curtea a reţinut că, la data soluţionării apelului, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale fusese deja publicată în M. Of. şi, prin urmare, reclamanta nu deţinea un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii K.A. şi K.M., în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 6, 7, 8, 9, 10 C. proc. civ.
Prin prima critică reclamanţii au susţinut că se încadrează în dispoz. art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, intenţia legiuitorului fiind de a acorda şi persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative daune morale, astfel încât pârâtul le datorează.
Cea de a doua critică vizează faptul că reclamanţii au dreptul la a fi despăgubiţi şi material pentru bunurile ce le-au fost confiscate ca efect al măsurii administrative la care au fost supuşi.
Au susţinut că nu este echitabil ca o lege adoptată de Parlamentul României să fie declarată neconstituţională în cursul soluţionării cauzei, considerând că instanţa de apel a greşit dând eficienţă Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Prin aplicarea acestei decizii în apel se încalcă pactele şi tratatele internaţionale la care România este parte, art. 6 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 al Protocolului nr. 1 şi 12 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nu se ţine cont de faptul că reclamanţii au un „bun” în sensul Convenţiei.
Au criticat, în final, şi cuantumul despăgubirilor acordate, întrucât reclamanţii nu au fost beneficiari ai Decretului-Lege nr. 118/1990.
Înalta Curte a invocat, în şedinţa publică din 01 iunie 2012, incidenţa în speţă a deciziei pronunţate în interesul legii nr. 12/2011, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi formularea omisso medio a criticii din recurs referitoare la neacordarea daunelor materiale.
Deşi recurenţii au invocat mai multe motive de recurs (art. 304. pct. 6, 7, 8 C. proc. civ.) se reţine că acestea au fost indicate formal întrucât argumentele dezvoltate de recurenţi nu permit încadrarea în niciunul din aceste temeiuri de casare.
Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ., aceasta nu mai poate constitui motiv al cercetării de legalitate al deciziei atacate, fiind abrogat prin art. 1 pct. 49 din Legea nr. 219/2005.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Prima critică formulată nu poate fi primită întrucât nu vizează argumentele deciziei recurate, care vizează inexistenţa temeiului juridic al cererii de chemare în judecată, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care au fost declarate neconstituţionale dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
De altfel, prima instanţă a constatat că situaţia de fapt se circumscrie sferei de incidenţă a Legii nr. 221/2009, iar pârâtul nu a contestat caracterul politic al măsurii administrative luate împotriva reclamanţilor şi familiei lor, ci doar îndreptăţirea acestora de a mai primi daune morale în condiţiile în care au beneficiat prin alt act normativ de despăgubiri.
În raport de aceste considerente, critica reclamanţilor nu poate fi primită.
Înalta Curte nu poate analiza direct în recurs criticile privitoare la greşeala de judecată, constând în neacordarea daunelor materiale la care recurenţi se consideră îndreptăţiţi.
Apelul este o cale devolutivă de atac, în sensul că instanţa de apel verifică sentinţa atacată atât sub aspectul temeiniciei ei, cât şi sub aspectul legalităţii, dar în conformitate cu dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., această devoluţiune operează numai „în limitele cererii de apel”, deci a criticilor formulate prin motivele de apel.
Rezultă că instanţa de apel nu poate discuta decât punctele deduse judecăţii prin cererea de apel, cele asupra cărora nu poartă această cerere rămânând definitiv judecate între părţi prin sentinţa de fond.
Cum, în speţă, reclamanţii nu au formulat critici referitoare la modul de soluţionare a petitului privitor la daunele materiale, instanţa de apel nu putea analiza acest aspect, astfel că din acest punct de vedere hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., iar faţă de dispoziţiile art. 299 coroborate cu cele ale art. 377 C. proc. civ., analizarea direct în recurs a unor asemenea critici nu este posibilă, fiind vorba despre critici formulate omisso medio, trecând peste calea de atac a apelului.
În limitele în care instanţa de apel s-a pronunţat, reclamanţii au formulat critici şi cu privire la efectele, în cauză, ale deciziei Curţii Constituţionale prin care s-a declarat neconstituţionalitatea temeiului juridic al cererii de chemare în judecată, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care nu pot fi însă primite.
Problema de drept care se pune în speţă este dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acţiunii formulate în baza lor şi dacă mai pot constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.
Cu privire la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii sus-menţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării lor în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of., astfel încât Curtea de apel în mod nelegal nu a reţinut că produce efecte în cauză această decizie.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii, critica reclamanţilor în acest sens fiind nefondată.
Chiar dacă la data promovării acţiunii era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, fiind vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titularul unui „bun” susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei, pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat.
În acest context al analizei, se reţine că ultraactivitatea unui text de lege şi după publicarea în M. Of. a deciziei Curţii Constituţionale prin care se constată neconformitatea acestuia cu Legea fundamentală - a fost de altfel definitiv tranşată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care (în compunerea prevăzută de art. 3306 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum acesta a fost modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010) prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, Partea I, a statuat că în situaţia în care judecătorul continuă să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat, acesta „nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, pe care şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene, nu i le legitimează”.
Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil şi nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale.
În acelaşi timp, trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile, critica în acest sens nefiind fondată.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
Izvorul „discriminării” constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale, se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
În acelaşi timp nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecţie decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie”.
Este vorba, aşadar, de garantarea dreptului la nediscriminare în privinţa tuturor drepturilor şi libertăţilor recunoscute persoanelor în legislaţia internă a statului.
În situaţia analizată, însă, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal a fost cauzată, aşa cum s-a arătat anterior, nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituţionalitate.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii nu se mai impune analizarea criticilor privitoare la cuantumul despăgubirilor acordate.
Faţă de toate aceste considerente, hotărârea recurată apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a normelor naţionale şi convenţionale anterior analizate, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantei, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii K.A. şi K.M. împotriva deciziei civile nr. 826/A din 21 aprilie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 401/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4015/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
