ICCJ. Decizia nr. 4052/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4052/2012
Dosar nr. 4876/117/2009
Şedinţa publică din 1 iunie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 563 din 18 iunie 2010 a Tribunalului Cluj, secţia civilă, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanţii M.A.M. şi R.C.N., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, având ca obiect despăgubiri şi, în consecinţă, a fost obligat pârâtul să achite în favoarea reclamanţilor echivalentul în RON la data plăţii a sumei de 145.000 euro, cu titlu de daune morale pentru condamnarea antecesorului R.S.N., precum şi cheltuieli de judecată în sumă de 1.000 RON.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că prin sentinţa nr. 711 din 14 aprilie 1949, pronunţată în Dosarul nr. 480/1949 al Tribunalului Militar Cluj, autorul reclamanţilor, R.S.N. a fost condamnat pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale, prevăzută şi pedepsită de art. 209 pct. 2 lit. a), b), f) C. pen., la 3 ani închisoare corecţională, 2.000 RON amendă corecţională şi 3 ani interdicţie corecţională.
Pedeapsa astfel aplicată a fost executată în întregime şi prelungită cu internare în lagăr, în perioada 31 ianuarie 1949-22 aprilie 1954, în total 2.090 zile. În acest sens, din referatul întocmit de Ministerul Afacerilor Interne la data de 01 aprilie 1954, instanţa a reţinut că potrivit Deciziei M.A.I. nr. 377/1951, după executarea pedepsei stabilite prin sentinţa penală nr. 711 din 18 aprilie 1949 a Tribunalului Militar Cluj, autorul reclamanţilor a fost internat în C.M. pentru o perioadă de 12 luni, pedeapsă care a fost majorată cu 24 luni prin Decizia nr. 517/1953.
Ulterior, prin decizia nr. 519 din 19 mai 1960 a Tribunalului Militar al Regiunii a III-a Militară Cluj, Dosar nr. 166/1960, în temeiul art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen., antecesorul reclamanţilor a fost condamnat la 6 ani închisoare corecţională, 5 ani interdicţie corecţională, care a constat în pierderea exercitării drepturilor prevăzute de art. 59, 58 pct. 2-4 C. pen.
Executarea acestei pedepse a început la data de 16 septembrie 1959 şi a luat sfârşit la data de 31 iulie 1964, antecesorul reclamanţilor fiind graţiat prin Decretul Consiliului de Stat nr. 411/1964, executând astfel 1.780 zile de închisoare.
Prin sentinţa nr. 17 din 12 martie 1962, pronunţată în Dosarul nr. 64/1992 al Tribunalului Militar de Regiune Bucureşti, R.S.N. a fost condamnat la 20 de ani muncă silnică, 8 ani degradare civică, pentru crimă de uneltire contra ordinei sociale, în temeiul art. 209 pct. 1 alin. (1) C. pen. Conform dispozitivului sentinţei examinate, s-a dispus contopirea în pedeapsa astfel aplicată a pedepsei de 6 ani aplicată prin decizia nr. 519/1960.
Tribunalul a reţinut, de asemenea, că prin sentinţa penală nr. 1703 din 15 octombrie 1981, pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca în Dosar nr. 6705/1981, a fost admisă cererea petentului R.S.N. şi s-a dispus reabilitarea acestuia de sub efectele condamnărilor aplicate prin sentinţele menţionate.
În baza probelor administrate, instanţa a apreciat că reclamanţii au făcut dovada prejudiciului moral suferit prin condamnare de către antecesorul lor, relevante fiind în acest sens condiţiile grele, inumane, din locurile de detenţie, suferinţele fizice şi psihice la care a fost supus, afectarea gravă a sănătăţii, respingerea din partea societăţii după liberare, dificultatea întâmpinată la găsirea unui loc de muncă şi imposibilitatea realizării în plan profesional, după executarea pedepsei, aşa cum au arătat martorii audiaţi.
Ansamblul probelor administrate şi criteriile de apreciere examinate, ţinând cont şi de importanţa valorilor morale lezate şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării de către persoana în cauză, au permis instanţei să evalueze despăgubirea care urmează să compenseze prejudiciul. Astfel, Tribunalul a stabilit cuantumul despăgubirii solicitate la suma de 145.000 euro, apreciind că daunele morale acordate conferă reclamanţilor o satisfacţie echitabilă.
Instanţa a avut în vedere de asemenea cuantumul drepturilor stabilite în favoarea defunctului R.S.N. în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, prin hotărârea nr. 442 din 14 februarie 1990. Astfel, potrivit art. 3 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 118/1990, începând din data de 01 aprilie 1990, reclamantul a beneficiat de o indemnizaţie lunară de 2.116 RON. Tribunalul a apreciat că, în completarea sumei acordate cu titlu de indemnizaţie în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, stabilirea sumei de 145.000 euro constituie o despăgubire echitabilă.
Faţă de această împrejurare, instanţa de fond a avut în vedere că, în expunerea de motive a proiectului Legii nr. 221/2009 s-a arătat că, în ceea ce priveşte prejudiciul moral suferit, pot exista situaţii în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările ulterioare, să nu fie suficiente în raport cu suferinţa deosebită resimţită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist, fiind deci necesar să se prevadă explicit competenţa instanţelor de judecată de a acorda despăgubiri suplimentare.
La solicitarea instanţei, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici Cluj-Napoca, prin adresa din 04 iunie 2010, a comunicat faptul că este în imposibilitate de a formula un punct de vedere potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, întrucât nu deţine niciun material arhivistic privind condamnările cu caracter politic şi nu dispune de specialişti care să poată studia dosarele aflate pe rolul instanţelor de judecată.
Pentru considerentele expuse şi în temeiul art. 1 alin. (2) lit. a) şi art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/209, instanţa a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii M.A.M. şi R.C.N. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi, în consecinţă, a obligat pârâtul să achite în favoarea reclamanţilor echivalentul în RON la data plăţii a sumei de 145.000 euro, cu titlu de daune morale pentru condamnarea antecesorului R.S.N.
În conformitate cu prevederile art. 274 C. proc. civ., a fost obligat pârâtul să plătească în favoarea reclamanţilor cheltuieli de judecată în sumă de 1.000 RON, reprezentând onorariu avocaţial.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând modificarea în parte a sentinţei atacate în sensul respingerii acţiunii cu privire la acordarea daunelor morale.
În temeiul art. 108 C. proc. civ., apelantul a invocat nulitatea comunicării sentinţei civile nr. 563 din 18 iunie 2010 a Tribunalului Cluj şi a solicitat instanţei să facă aplicarea dispoziţiilor art. 105 alin. (2) şi ale art. 103 C. proc. civ., în sensul de a constata nulitatea comunicării hotărârii şi a repune pârâtul în termenul de exercitare a căii de atac a apelului.
În motivarea cererii, pârâtul a arătat că din dovezile de comunicare aflate la dosarul cauzei, reiese faptul că sentinţa civilă nr. 563 din 18 iunie 2010 a Tribunalului Cluj i-a fost comunicată fără ca în dovada de comunicare să fie trecută persoana capului autorităţii, aşa cum cere art. 87 pct. 1 C. proc. civ.
Pârâtul a mai invocat şi dispoziţiile art. 91 C. proc. civ., potrivit cărora înmânarea actelor de procedură în cazul prevăzut la art. 87 pct. 1, se poate face funcţionarului sau persoanei însărcinate cu primirea corespondenţei, însă, în acest caz legea condiţionează valabilitatea comunicării de menţiunea, în clar, a numelui, prenumelui şi calitatea funcţionarului sau persoanei însărcinate cu primirea corespondenţei, precum şi de semnarea dovezii de comunicare.
Dovezii de comunicare a sentinţei civile nr. 563 din 18 iunie 2010 îi lipsesc tocmai aceste menţiuni, semnul din josul paginii de comunicare neputând fi asimilat unei semnături, reprezentând mai degrabă un semn de bifare.
Întrucât sentinţa nu a fost comunicată Ministerului Finanţelor Publice, ci la sediul procesual ales, nefiind arătată în conţinutul comunicării persoana însărcinată cu primirea actelor, se impune concluzia că hotărârea nu a ajuns efectiv în posesia instituţiei căreia îi era destinată, producându-se astfel o vătămare care nu poate fi remediată decât prin anularea actului de comunicare.
Pârâta a mai invocat în sprijinul cererii de constatare a nulităţii absolute a dovezii de comunicare şi dispoziţiile art. 100 C. proc. civ., arătând că în raport de dispoziţiile acestui text de lege, şi calitatea celui căruia i s-a făcut comunicarea intră în categoria nulităţilor exprese pentru care vătămarea este prezumată de lege.
Aplicarea ştampilei D.G.F.P. Cluj nu este în măsură să acopere nulitatea comunicării prevăzută de art. 100 C. proc. civ., deoarece ştampila instituţiei nu poate suplini numele şi calitatea persoanei căreia i s-a făcut comunicarea, aşa cum este cazul parafelor funcţionarilor registratori.
În ce priveşte fondul cauzei, pârâtul a invocat în sprijinul admiterii apelului Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, prin care dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale, astfel că în prezent nu mai există temei juridic pentru acordarea daunelor morale ca măsuri reparatorii.
Apelantul a criticat sentinţa atacată şi cu privire la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, solicitând schimbarea acesteia în sensul exonerării lui de la plata acestor cheltuieli.
Prin decizia civilă nr. 236/A din 12 mai 2011, Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, a respins cererea de repunere în termenul de declarare a apelului şi a respins, ca tardiv, apelul declarat de pârât.
În motivarea acestei soluţii, Curtea de apel a reţinut că instanţa de fond a comunicat hotărârea pronunţată la sediul D.G.F.P. Cluj, unde pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi-a ales domiciliul, care a fost mandatată expres de Ministerul Finanţelor Publice să-l reprezinte în cauză prin mandatatul din 17 septembrie 2009.
Prin urmare, toate actele de procedură au fost trimise mandatarului, respectiv D.G.F.P. Cluj.
Cel de al doilea motiv invocat de pârât este întemeiat pe art. 87 pct. 1 C. proc. civ. şi art. 100 pct. 3 C. proc. civ.
În raport de aceste dispoziţii, apelantul susţine că lipsesc de pe dovada de comunicare a hotărârii numele clar al persoanei căreia i s-a înmânat hotărârea, că prezenţa ştampilei D.G.F.P. Cluj nu este în măsură să acopere nulitatea comunicării hotărârii.
Din dovada de comunicare rezultă că hotărârea a fost comunicată la sediul D.G.F.P. Cluj la 30 iunie 2010, comunicarea cuprinde numele şi semnătura agentului procedural, precum şi numele şi semnătura persoanei care a primit comunicarea din partea D.G.F.P. Cluj.
Mai mult, în cuprinsul dovezii de comunicare sunt subliniate calitatea persoanei din serviciul registratură care a semnat de primirea hotărârii în faţa agentului procedural, iar dovada de comunicare este ştampilată de D.G.F.P. Cluj, fapt ce confirmă că hotărârea a fost comunicată la sediul mandatarului ales.
S-a mai reţinut că există convingerea instanţei că actul de procedură al comunicării hotărârii s-a făcut cu respectarea prevederilor legale şi, faţă de împrejurarea că toate citaţiile şi actele de procedură efectuate pe parcursul soluţionării cauzei la instanţa de fond sunt identice cu dovada de comunicare a sentinţei, respectiv conţin scriitura, numele şi semnătura şi calitatea persoanei care a primit corespondenţa şi ştampila D.G.F.P. Cluj.
Prin urmare, instanţa de apel a apreciat că cerinţele art. 105 alin. (2) C. proc. civ. nu sunt îndeplinite în cauză, pentru a se constata nulitatea comunicării hotărârii, astfel că nu sunt întrunite cerinţele art. 103 C. proc. civ. pentru repunerea pârâtului în termenul de exercitare a apelului.
Decizia Curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către pârât, încadrat în dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurentul a învederat că în mod greşit instanţa de apel nu a constatat nulitatea comunicării hotărârii primei instanţe, ignorând astfel dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
În opinia sa, dovada de îndeplinire a procedurii de comunicare a hotărârii primei instanţe nu cuprinde menţiunile privind numele şi prenumele în clar al persoanei căreia i s-a făcut comunicarea, calitatea acesteia în cadrul instituţiei, precum şi semnătura acesteia, deoarece semnul din josul paginii nu poate fi asimilat unei semnături.
Lipsindu-i aceste menţiuni, actul de comunicare este lovit de nulitate absolută în temeiul art. 100 alin. (3) C. proc. civ., iar aplicarea ştampilei D.G.F.P. Cluj nu este în măsură să acopere nulitatea comunicării, acesta fiind unul din cazurile de nulităţi exprese pentru care vătămarea este prezumată de lege.
Se mai susţine că nerespectarea dispoziţiilor art. 87 pct. 1 C. proc. civ. nu poate fi acoperită prin comunicarea hotărârii la sediul procesual ales, deoarece şi în acest caz trebuiau respectate aceste dispoziţii, iar pe de altă parte, la alegerea domiciliului procesual, nu a fost arătată şi persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 93 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-pârât susţine că, urmare Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale, astfel că, acţiunea reclamanţilor este lipsită de temei legal.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Înalta Curte, în temeiul art. 306 alin. (3) C. proc. civ., constată că dezvoltarea criticilor din recurs face posibilă încadrarea în dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., prin motivele invocate recurentul susţinând greşita aplicare în speţă a dispoziţiilor legale privind comunicarea hotărârii, cu consecinţa nulităţii actului de procedură al comunicării, precum şi aplicarea greşită a afectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Prin decizia recurată, instanţa a dispus respingerea cererii de repunere în termenul de declarare a apelului, astfel că, apelul declarat de pârât a fost respins ca tardiv declarat.
Instituţia repunerii în termen permite înlăturarea sancţiunii decăderii din dreptul de a mai efectua un act de procedură pentru care partea a depăşit termenul imperativ prevăzut de lege pentru efectuarea sa valabilă.
Premisa analizării unei cereri de repunere în termen este aceea a valabilităţii actului de procedură de care legea leagă începutul termenului pentru a cărui nerespectare intervine sancţiunea decăderii.
În speţă, instanţa de apel a fost învestită cu o cerere de repunere în termenul de declarare a căii de atac, astfel că, în acest caz, premisa anterior menţionată presupunea valabilitatea actului de procedură al comunicării sentinţei Tribunalului.
Pe de altă parte, pentru a susţine în mod întemeiat o cerere de repunere în termenul de formulare a apelului, pârâtul era ţinut, în aplicarea art. 103 alin. (2) C. proc. civ., să procedeze la formularea cererii de repunere în termen în 15 zile de la data încetării împiedicării de a acţiona înăuntrul termenului legal, împiedicare ce se datorează unei împrejurări mai presus de voinţa părţii.
Însă, pârâtul, prin susţinerile reluate şi prin motivele de recurs, tinde să justifice nevalabilitatea actului de procedură al comunicării, ceea ce este incompatibil cu dispoziţiile art. 103 alin. (2) C. proc. civ., pentru că, dacă actul de procedură al comunicării sentinţei Tribunalului este lovit de nulitate, rezultă că acesta nu are aptitudinea de a declanşa în mod valabil curgerea termenului de declarare a apelului, consecinţa fiind că pârâtul ar fi fost în termen legal de formulare a apelului, în absenţa unei comunicări valabile a hotărârii primei instanţe.
Înalta Curte constată că în mod legal instanţa de apel a stabilit că actul de procedură al comunicării soluţiei primei instanţe este valabil, acesta îndeplinind toate cerinţele legale prevăzute de art. art. 100 alin. (1) C. proc. civ., cu referire la menţiunile a căror lipsă, prin dispoziţiile 100 alin. (3) C. proc. civ., se sancţionează cu nulitatea actului de procedură.
Dintre acestea, cea care interesează în cauză este prevăzută de art. 100 alin. (1) pct. 7 teza I C. proc. civ. potrivit cu care cel însărcinat cu înmânarea actului de procedură va arăta „numele şi calitatea celui căruia i s-a făcut înmânarea”.
Or, din dovada de îndeplinire a procedurii de comunicare a sentinţei rezultă că hotărârea a fost comunicată la sediul D.G.F.P. Cluj, comunicarea cuprinde numele şi semnătura agentului procedural, numele şi semnătura persoanei care a primit comunicarea din partea D.G.F.P. Cluj, precum şi menţiunea că persoana care a semnat dovada este funcţionar în cadrul serviciului registratură, adică serviciul care are ca atribuţii primirea corespondenţei.
Totodată, dovada de comunicare este ştampilată de D.G.F.P. Cluj, fapt ce confirmă că hotărârea a fost comunicată la sediul mandatarului ales.
O atare modalitate de comunicare a actului de procedură este prevăzut in terminis de dispoziţiile art. 92 alin. (3) C. proc. civ., consecinţa fiind aceea a comunicării valabile a actului de procedură către partea însăşi.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 100 alin. (4) C. proc. civ. prevăd în mod expres că: „Procesul verbal face dovadă până la înscrierea în fals cu privire la faptele constatate personal de cel care le-a încheiat.”
În aceste condiţii, susţinerea recurentului din cuprinsul motivelor de recurs, în sensul că pe dovada de comunicare a hotărârii nu se află semnătura persoanei care a primit această dovadă, deoarece „semnul din josul paginii nu poate fi asimilat unei semnături” nu poate fi luată în considerare, întrucât prin aceasta se tinde a se răsturna prin proba contrară (dovezi care, de altfel, nici nu au fost produse), menţiunea agentului constatator potrivit căreia „acesta a semnat în faţa noastră”, aceasta reprezentând o constatare personală a agentului procedural.
În consecinţă, faţă de valabilitatea procesului-verbal de îndeplinire a procedurii de comunicare a sentinţei, în raport cu constarea inexistenţei unor motive temeinice pentru justificarea cererii de repunere în termenul de declarare a apelului, Înalta Curte constată că în mod legal cererea de repunere în termenul de declarare a apelului a fost respinsă şi, drept urmare, şi apelul, ca tardiv declarat.
Faţă de conţinutul deciziei recurate şi soluţia ce urmează a se da recursului declarat în cauză, nu se mai impune analizarea criticilor privind aplicarea în speţă a deciziei Curţii Constituţionale şi efectele generate de aceasta.
În raport de considerentele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Cluj împotriva deciziei nr. 236/A din 12 mai 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4051/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4056/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
