ICCJ. Decizia nr. 4057/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4057/2012
Dosar nr. 2453/30/2010
Şedinţa publică din 1 iunie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia civilă, reclamantele P.I.M. şi P.A.M., au solicitat obligarea paratului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata echivalentului în RON la cursul B.N.R. din data plăţii a sumei de 500.000 euro, reprezentând daune morale pentru măsura administrativă cu caracter politic a dislocării şi stabilirii domiciliului obligatoriu în baza Deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, precum şi echivalentul în RON la cursul B.N.R. din data plăţii a sumei 30.000 euro, reprezentând daune materiale.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 3 lit. e), art. 5 alin. (1) lit. a) şi b) şi alin. (2) din Legea nr. 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 1776 din 02 iulie 2010, Tribunalul Timiş, secţia civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei P.I.M., invocată de pârât, a respins excepţia lipsei de calitate procesuală activă a reclamantei P.A.M., de asemeni invocată de pârât, a admis în parte acţiunea, a obligat pârâtul să plătească reclamantei P.A.M. suma de 9.999 euro, cu titlu de despăgubiri ce i se cuvin in nume propriu, precum şi următoarele sume ce i se cuvin în calitate de descendenta de gradul I, respectiv soţie supravieţuitoare, 4.999 euro (pentru tatăl defunct S.A.), 4.999 euro (pentru mama defunctă S.I.) şi 4.999 euro (pentru soţul defunct P.I.) şi a respins în rest acţiunea principală şi cererea reconvenţională formulată de pârât.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut următoarele considerente:
În ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor, invocată de pârât, în raport de prevederile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., s-a reţinut că Legea nr. 221/2009, modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, conferă în mod expres calitate procesuală activă, atât persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, cât şi după decesul acestor persoane, soţului sau descendenţilor acestora până la gradul al II-lea inclusiv (însă pentru suferinţa îndurată de primele şi pentru recompensarea într-o oarecare măsură a aceloraşi persoane).
În speţă, acţiunea a fost promovată de reclamantele P.A.M. şi P.I.M., care au solicitat despăgubiri pentru întreaga lor familie, compusă atunci din P.A.M., soţul acesteia P.I. şi părinţii reclamantei P.A.M., respectiv S.A. şi S.I.
Instanţa a constatat că reclamanta P.A.M. poate solicita despăgubiri, atât pentru prejudiciul suferit personal, cât şi în calitate de soţie supravieţuitoare, pentru prejudiciul suferit de soţul său P.I. De asemenea, poate solicita despăgubiri, în calitate de descendentă de gradul I, în viaţă, pentru prejudiciul suferit de părinţii săi, S.A. şi S.I.
În ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei P.I.M., instanţa a admis-o, apreciind că această reclamantă nu poate solicita despăgubiri de pe urma bunicilor materni, în situaţia în care mama sa, în calitate de descendentă de gradul I a acestora, este în viaţă şi a solicitat acelaşi lucru.
De asemenea, cât timp reclamanta P.A.M. a solicitat despăgubiri pentru prejudiciul suferit de soţul său, P.I., nu mai poate solicita acelaşi lucru şi reclamanta P.I.M., în calitate de fiică, mai ales că prin modificarea adusă Legii nr. 221/2009 se prevede acelaşi cuantum atât pentru soţia supravieţuitoare, cât şi pentru descendenţii de gradul I.
În ce priveşte fondul acţiunii, cât priveşte constatarea caracterului politic al măsurii administrative, Tribunalul a reţinut că situaţia de fapt invocată şi probată de reclamantă se grefează întocmai pe ipoteza particularizată de art. 3 lit. e), deoarece părinţii acesteia au fost supuşi unei măsuri administrative cu caracter politic de drept - dislocarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu - în temeiul unei decizii administrative expres indicată de legiuitor printre actele normative încriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic, împrejurare ce îi legitimează calitatea de a pretinde reparaţii conform Legii nr. 221/2009.
În ce priveşte cuantumul despăgubirilor, s-a reţinut că legiuitorul nu a stabilit criterii de individualizare, însă prin O.U.G. nr. 62/2010 a fost stabilită expres limita maximă de cuantificare a acestora, în funcţie de categoria de persoană îndreptăţită care se adresează instanţei.
Suma de bani fixată ca echivalent bănesc are scopul, nu atât de a repune victima sau descendenţii acesteia ori soţul supravieţuitor într-o situaţie similară celei avute anterior, cât de a-i procura satisfacţii de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată, instanţa raportându-se la: a) importanţa valorilor lezate şi măsura lezării (în speţă îngrădirea libertăţii de mişcare prin deportarea obligatorie şi fixarea unei raze teritoriale în care aveau dreptul să circule); b) consecinţele negative suferite reclamanţi pe plan fizic şi psihic (rezultate din atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecinţa inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, depărtării de casă, părăsirii într-un mediu de viaţă ostil, în condiţii aproape imposibile, la limita imaginaţiei, fiind afectate totodată şi acele atribute care influenţează relaţiile sociale, onoare, demnitate, reputaţie); c) intensitatea percepţiei consecinţelor vătămării (prin raportare şi la nivelul de instruire, de educare al persoanelor în cauză); d) gradul în care le-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială (respectiv toate acele atribute situate în domeniul afectiv al vieţii umane, cum ar fi relaţiile familiale, cele cu prietenii, apropiaţii, imposibilitatea asigurării unei pregătiri profesionale dorite ori a continuării studiilor sau a reluării vechilor ocupaţii, după întoarcerea acasă).
Toate aceste vătămări îşi găsesc expresia cea mai adecvată în durerea morală încercată de victimele acestei măsuri administrative abuzive, cu caracter politic şi care nu poate fi decât aproximativ percepută prin intermediul criteriilor supra-anunţate şi nicidecum prin administrarea probei testimoniale (dat fiind caracterul intern, psihic, imposibil de exteriorizat al acestui prejudiciu moral).
Totodată, instanţa a avut în vedere şi celelalte criterii stabilite de legiuitor în corpul aceluiaşi art. 5 alin. (1) lit. a), respectiv dacă reclamanta şi antecesorii ei au beneficiat sau nu de drepturile conferite de Decretul-Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999.
Astfel, instanţa a constatat că atât reclamanta P.A.M., cât şi soţul P.I. şi părinţii acesteia, respectiv S.A. şi S.I., au beneficiat de măsuri reparatorii în baza actelor normative anterioare de reparaţie - Decretul-Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999.
Cât priveşte solicitarea de acordare de daune materiale, aceasta a fost respinsă, instanţa reţinând că în identificarea bunurilor ce ar putea fi restituite în temeiul Legii nr. 221/2009 (dacă nu s-au acordat deja măsuri reparatorii în baza legii speciale anterioare), s-au avut în vedere dispoziţiile art. 2 în corelaţie cu cele ale art. 6 din Legea nr. l0/2001, care circumscriu categoria imobilelor ce cad sub incidenţa acestui act normativ, şi, în consecinţă, a retroceda numai acele bunuri imobile ce se subsumează sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001 (nu şi a altei legi reparatorii speciale, de exemplu Legea nr. 18/1991, care nu a fost menţionată de legiuitor), însă sub rezerva îndeplinirii şi a celorlalte cerinţe: să fi fost confiscate prin hotărârea de condamnare, ori ca efect al măsurilor administrative abuzive şi să nu se fi obţinut deja, în condiţiile Legii nr. 10/2001, măsuri reparatorii (în natură sau în echivalent).
Chiar dacă alin. (2) al art. 6 din Legea cu nr. 10/2001 se referă şi la utilaje şi instalaţii, dar condiţionează restituirea acestora de preluarea lor odată cu imobilul pe care l-au deservit, precum şi de existenţa lor în natură la data formulării cererii de restituire - concluzie ce se desprinde din alin. (3) al aceluiaşi text de lege [potrivit căruia „în situaţia prevăzută la alin. (2), restituirea în natură se va dispune prin decizia sau dispoziţia unităţii deţinătoare] - singura excepţie de la această regulă constituind evidenţierea lor în patrimoniul unor societăţi comerciale.
În speţă, însă, se observă că se solicită compensaţii pentru bunurile materiale pretins a fi fost confiscate de autorităţi, ceea ce exclude incidenţa în cauză a măsurilor reparatorii reglementate de art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.
Împotriva sentinţei primei instanţe, au declarat apel reclamantele şi pârâtul.
Prin decizia civilă nr. 867/A din 05 mai 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelurile reclamantelor, a admis apelul pârâtului, a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul respingerii acţiunii.
În motivarea acestei soluţii, Curtea de apel a reţinut că prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituţională a declarat ca fiind neconstituţională întreaga O.U.G. nr. 62/2010, împrejurare ce are drept consecinţă juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act normativ la momentul soluţionării apelurilor.
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a declarat ca fiind neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecinţă lipsirea de temei juridic a pretenţiilor şi, corelativ, a hotărârilor judecătoreşti întemeiate pe această dispoziţie legală declarată neconstituţională.
Curtea Constituţională a motivat că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este neconstituţional deoarece fost adoptat de legiuitorul intern cu încălcarea normelor imperative de tehnică legislativă, prevăzute în Legea nr. 24/2000, această împrejurare determinând existenţa unor reglementări paralele, cu acelaşi conţinut şi finalitate, ceea ce nu este admisibil pentru ordinea constituţională.
De asemenea, Curtea Constituţională a mai reţinut că textul de lege analizat, astfel cum este redactat, este prea vag şi încalcă regulile referitoare la precizia şi claritatea normei juridice, acest aspect fiind de natură a conduce la apariţia unor soluţii judiciare total diferite, pronunţate în cauze care au acelaşi temei juridic.
Sunt încălcate astfel regulile privind existenţa unei norme de drept accesibile precise şi previzibile, astfel cum reiese şi din jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (hotărâre din 05 ianuarie 2000 în cauza Beyeler contra Italiei).
Faţă de această motivare şi mai ales de soluţia Curţii Constituţionale, descrisă mai sus, instanţa de apel a constatat că, în speţă, la data soluţionării apelurilor nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat şi admis acţiunea de către prima instanţă.
S-a reţinut că nu poate subzista nici susţinerea că anterior deciziei Curţii Constituţionale reclamantul ar fi fost proprietarul unui „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanţă a dat o soluţie de admitere totală sau parţială a acţiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiţiei stabilite de către norma juridică specială, şi, mai ales, izvorul acestui drept este însăşi reglementarea din legea specială respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Fiind declarat neconstituţional tocmai izvorul legal al pretinsului drept de proprietate şi în lipsa unei manifestări de voinţă în sensul recunoaşterii acestui bun de către legiuitorul intern, acţiunea reclamantului, cât şi soluţia judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituţionale şi juridice.
Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăşi naşterea dreptului subiectiv pretins în justiţie, judecătorul nu poate adăuga de la sine, şi nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun.
De aceea, în speţă nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acţiunii civile de drept comun, ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiţie este unul consacrat şi valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun.
Decizia Curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamante, care au formulat următoarele critici:
I. Efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu pot viza decât situaţiile juridice ce se vor naşte după ce dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate ca fiind neconstituţionale.
Acţiunea reclamantelor a fost declanşată anterior intervenirii deciziei Curţii Constituţionale, astfel încât îi sunt aplicabile dispoziţiile legale în vigoare la data învestirii instanţei.
O concluzie contrară ar însemna că decizia de declarare a neconstituţionalităţii retroactivează, fapt ce contravine regulilor aplicării legii civile în timp şi dispoziţiilor constituţionale. Aşadar, pe de o parte, raportul juridic de drept civil substanţial se naşte ca urmare a manifestării de voinţă a persoanei fizice, în sensul de a beneficia de drepturile civile în vigoare la momentul declanşării litigiului, conform regulii tempus regit actum, iar, pe de altă parte, conform art. 147 alin. (4) din Constituţie, de la data publicării, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi ou putere numai pentru viitor.
Din economia prevederilor art. 147 din Constituţia României şi art. 31 din Legea nr. 47/1992, republicată, rezultă că efectele deciziilor Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unui act normativ sau a unei dispoziţii legale constau în încetarea efectelor actului normativ sau dispoziţiei legale declarate neconstituţionale, respectiv aplicarea ex nunc (numai pentru viitor).
În speţă, temeiul juridic al acţiunii deduse judecăţii a fost declarat neconstituţional în timp ce cauza se afla în curs de soluţionare, Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 fiind publicată în M.Of. la data de 15 noiembrie 2010. În termenul de 45 de zile prevăzut de Legea fundamentală, puterea legislativă nu a acţionat în vederea respectării deciziei Curţii Constituţionale, respectiv nu a intervenit în scopul compatibilizării cu dispoziţiile Constituţiei a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, declarate neconstituţionale.
Într-o atare situaţie, sancţiunea care intervine este încetarea efectelor juridice ale prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, care constituiau temeiul juridic al acţiunii deduse judecăţii în prezenta cauză.
Faţă de efectul ex nunc al deciziilor Curţii Constituţionale, care înseamnă aplicarea lor doar pentru viitor, rezultă că prezumţia de neconstituţionalitate a legii atacate este înlăturată numai odată cu publicarea deciziei Curţii Constituţionale. Este motivul pentru care aplicarea legii în perioada dintre intrarea ei în vigoare şi constatarea neconstituţionalităţii nu poate fi înlăturată.
Prin urmare, efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât situaţiile juridice ce se vor naşte după ce dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate ca neconstituţionale şi nu poate produce efecte asupra speţei de faţă, deoarece cererea noastră a fost introdusă anterior adoptării deciziei Curţii Constituţionale.
II. Aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale prezentului litigiu ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât instanţa este obligată să dea prioritate reglementărilor internaţionale, respectând astfel dispoziţiile art. 20 din Constituţia României.
1. Persoanele prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 pot pretinde o speranţă legitimă de a vedea concretizat, în termenul de 3 ani prevăzut de lege, dreptul lor referitor la acordarea daunelor morale, acesta având o bază suficientă în dreptul intern şi fiind recunoscut printr-o jurisprudenţă previzibilă a instanţelor interne, anterioară intervenirii Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi chiar ulterioară acesteia.
Atât timp cât voinţa statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerinţele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând în acest sens actul normativ menţionat, putem aprecia că acestea aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în nod legitim, la acordarea despăgubirilor, ca urmare a epuizării unei proceduri echitabile şi examinării circumstanţelor particulare de către instanţele interne.
Tot astfel, analizând calitatea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 de a fi accesibile şi previzibile, se observă că persoanele prevăzute de aceste dispoziţii legale pot pretinde o speranţă legitimă de a vedea concretizat, în termenul de 3 ani prevăzut de lege, dreptul lor referitor la acordarea daunelor morale, acesta având o bază suficientă în dreptul intern şi fiind recunoscut printr-o jurisprudenţă previzibilă a instanţelor interne, anterioară intervenirii deciziei Curţii Constituţionale şi chiar ulterioară acesteia (decizia nr. 9096 din 06 noiembrie 2010, decizia nr. 407 din 21 ianuarie 2011 şi decizia nr. 408 din 21 ianuarie 2011 pronunţate de instanţa supremă).
2. Aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale unui proces pendinte şi suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanşaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile şi previzibile, poate fi asimilată intervenţiei legislativului în timpul procesului şi ar crea premisele unei discriminări între persoane care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcţie de deţinerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul la un proces echitabil, cu componenta materială esenţială a dreptului de acces la un tribunal independent şi imparţial, impune respectarea principiului egalităţii părţilor în procesul civil şi interzice, în principiu, intervenţia legiuitorului, pe parcursul unui litigiu, care ar putea afecta acest principiu.
Curtea a arătat că principiul preeminenţei dreptului şi însăşi noţiunea de proces echitabil consacrată de art. 6 se opun, în afara unor motive imperioase de interes general, exercitării vreunei ingerinţe a puterii legislative în administrarea justiţiei, în scopul influenţării soluţiei ce urmează a se da într-un anumit litigiu. Într-o cauză în care reclamanţii au susţinut că anularea pe cale legislativă a unei sentinţe arbitrale ce constata existenţa unei creanţe pe care ei o aveau împotriva statului a constituit privarea lor de dreptul la un tribunal şi la un proces echitabil, Curtea a decis în sensul că, prin intervenţia de o manieră decisivă pentru a orienta în favoarea sa soluţia procesului la care era parte, statul a adus atingere drepturilor reclamanţilor garantate de art. 6 parag. 1 din Convenţie.
Curtea Europeană a atras atenţia asupra pericolelor inerente în folosirea legislaţiei cu efect retroactiv, care poate influenţa soluţionarea judiciară a unui litigiu, în care statul este parte, inclusiv atunci când efectul noii legislaţii este acela de a transforma litigiul într-unul imposibil de câştigat.
În ceea ce priveşte garanţia egalităţii armelor, în jurisprudenţa instanţei europene, aceasta semnifică tratarea egală a părţilor pe toată desfăşurarea procedurii în faţa unui tribunal independent şi imparţial, instituit de lege, în sensul menţinerii unui just echilibru între interesele părţilor.
Or, câtă vreme, pe parcursul procesului, intervine o abrogare a însuşi temeiului juridic ce a stat la baza declanşării unor litigii, în care pârât este statul, la iniţiativa acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la neconformitatea cu dispoziţiile constituţionale, s-a apreciat de către recurente că această garanţie poate fi afectată, cu consecinţa nerespectarii dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în acord cu principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii. Curtea Constituţională a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa că, situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi rezonabil.
Or, aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cazul persoanelor ale căror procese sau cereri, formulate în temeiul Legii nr. 221/2009, nu au fost soluţionate prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, ar fi de natură să instituie un tratament juridic diferit faţă de persoanele care deţin deja o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în soluţionarea unui proces sau a unei cereri, formulată tot în temeiul Legii nr. 221/2009, în baza unui criteriu aleatoriu şi exterior conduitei persoanei, în contradicţie cu principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, conform căruia, în situaţii egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.
Un alt drept garantat de Convenţie este dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 al Convenţiei, care interzice discriminarea în legătură cu drepturile şi libertăţile pe care Convenţia le reglementează şi impune să se cerceteze dacă există discriminare, dacă tratamentele diferenţiate sunt aplicate unor situaţii analoage sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă şi rezonabilă, adică urmăreşte un scop legitim şi respectă un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru realizarea lui.
De asemenea, art. 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie impune o sferă suplimentară de protecţie, în cazul în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat în temeiul legislaţiei naţionale, precum şi în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligaţie clară a unei autorităţi publice, în conformitate cu legislaţia naţională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislaţiei naţionale, are obligaţia de a se comporta într-o anumită manieră.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidenţiat că, pe baza art. 14 din Convenţie, o distincţie este discriminatorie dacă „nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă”, adică dacă nu urmăreşte un „scop legitim” sau nu există un „raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat”.
Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluţionată cererea de către instanţele de judecată, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, durata procesului şi finalizarea acestuia depinzând adesea de o serie de factori, precum gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege şi alte împrejurări care pot să întârzie soluţionarea cauzei.
Instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul în care instanţa de judecată a pronunţat hotărârea definitivă, respectiv în baza unui criteriu aleatoriu şi exterior conduitei persoanei, nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă.
Prin urmare, aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale unui proces pendinte şi suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanşaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile şi previzibile, poate fi asimilată intervenţiei legislativului în timpul procesului şi ar crea premisele unei discriminări între persoane, care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcţie de deţinerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
În acelaşi sens, în doctrină se consideră că intervenţia inopinată a legiuitorului creează un obstacol în dreptul de acces efectiv la o instanţă pentru una dintre părţile unui litigiu, putând fi văzut ca un element de imprevizibilitate ce poate aduce atingere chiar substanţei acestui drept.
În consecinţă, aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale prezentului litigiu ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât este obligată să dea prioritate reglementărilor internaţionale, respectând astfel dispoziţiile art. 20 din Constituţia României. Aşa cum reglementările internaţionale au întâietate în faţa celor interne, inclusiv în faţa Constituţiei României, statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate faţă de cele ale Curţii Constituţionale a României, fiind obligatorii pentru instanţele de judecată.
III. Temeiurile juridice invocate în apel au caracter de complinire a temeiului de drept indicat în faţa primei instanţe, iar cauza acţiunii constând în răspunderea statului pentru prejudiciul suferit de recurente, rămâne neschimbată.
În faţa primei instanţe s-a invocat ca temei de drept al cererii de acordare a despăgubirilor pentru daunele morale prevederile Legii nr. 221/2009. În faţa instanţei de apel s-a menţinut ca temei juridic aceleaşi prevederi ale Legii nr. 221/2009 şi, cu caracter de complinire, au fost indicate prevederile art. 998, art. 999, art. 1838, art. 1939 C. civ., art. 504 şi urm. C. proc. pen. şi art. 52 din Constituţie.
Prin urmare, ipoteza prevăzută de art. 294 alin. (1) C. proc. civ. nu este incidentă, deoarece aceasta nu constituie o modificare inadmisibilă a unui element esenţial al judecăţii, ci doar o completare a temeiului juridic iniţial, rămânând în cadrul juridic determinat al răspunderii delictuale a statului pentru prejudiciul cauzat.
Exigenţele impuse de art. 294 alin. (1) C. proc. civ. vizează elementele caracteristice ale autorităţii lucrului judecat, ce pot conduce la vicierea legalităţii judecăţii în apel, întrucât în acest mod, părţile sunt private de beneficiul celor două grade de jurisdicţie.
Aceste exigenţe nu sunt nesocotite atunci când apelantul recurge la o nouă argumentaţie juridică sau invocă şi alte dispoziţii legale, atât timp cât scopul urmărit de parte rămâne acelaşi.
IV. Adoptarea Legii nr. 221/2009 şi raportul final al Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România reprezintă recunoaşteri ale Statului Român a responsabilităţii sale pentru prejudiciul moral cauzat persoanelor împotriva cărora a dispus măsurile administrative cu caracter politic, consecinţa recunoaşterii responsabilităţii Statului Român a prejudiciului moral cauzat, potrivit prevederilor art. 1838 şi urm. C. civ., este aceea că acesta nu mai poate opune excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru a solicita repararea prejudiciului moral cauzat.
În cauza de faţă, prin adoptarea Legii nr. 221/2009, Statul Român a renunţat tacit, în sensul prevăzut de art. 1839 alin. (2) C. civ., la dreptul de a invoca prescripţia dreptului de a solicita, în temeiul prevederilor art. 998-999 C. civ. coroborate cu prevederile art. 52 alin. (2) teza I din Constituţie şi ale art. 504 şi urm. C. proc. pen., repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a aplicării măsurilor prevăzute de Decizia Ministerului Afecerilor Interne nr. 200/1951.
V. Decizia civilă recurată este neîntemeiată, întrucât se impune repararea integrală de către stat a prejudiciului moral suferit, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii victimelor, pe cât posibil, în situaţia anterioară.
Despăgubirile morale acordate prin sentinţa civilă atacată nu oferă satisfacţia reparării integrale a prejudiciului moral suferit pe perioada în care familia reclamanţilor a fost supusă, pe nedrept, unui regim de viaţă inuman.
3. Conform prevederilor art. 998-999 C. civ., Statul Român are obligaţia de a repara prejudiciul moral cauzat ca urmare a aplicării măsurilor administrative cu caracter politic prevăzute de Decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951. Întrucât în cauza de faţă sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, se impune angajarea răspunderii civile a acestuia pentru prejudiciul moral cauzat şi familiei noastre.
Potrivit art. 998 C. civ., „orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”.
Se poate constata faptul că textul de lege nu face nicio distincţie cu privire la natura patrimonială sau nepatrimonială a prejudiciului.
Distincţia nu se deduce nici din economia textului art. 999 C. civ., impunându-se precizarea că şi acest text legal se referă la orice fel de prejudiciu, atât patrimonial, cât şi nepatrimonial.
Nu există deci niciun temei juridic care ar permite scoaterea prejudiciilor nepatrimoniale, a daunelor aşa-zise morale, din sfera obligaţiei de reparare prevăzută de C. civ., lucru susţinut atât de doctrina juridică, dar şi de practica judiciară.
În cauză sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale a Statului Român pentru prejudiciul moral cauzat reclamanţilor şi familiei lor prin acţiunile întreprinse de stat în baza Deciziei Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951.
4. Fiind întrunite elementele răspunderii civile şi având în vedere prevederile art. 52 alin. (3) teza I din Constituţia României coroborate cu prevederile art. 504 şi urm. C. proc. pen., rezultă că Statul Român va răspunde pentru prejudiciul moral cauzat prin Ministerul Finanţelor Publice.
Potrivit art. 52 alin. (3) din Constituţie „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare”, iar conform dispoziţiilor art. 504 alin. (2) C. proc. pen. „Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de liberate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal”.
În prezent însă, Constituţia României, revizuită în anul 2003, consacră exercitarea acestui drept de către cei interesaţi indiferent de natura procedurii urmate.
Prin noul text constituţional, ca urmare a revizuirii, a fost extinsă sfera răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate, fiind lărgită astfel garanţia constituţională.
Totodată, din analiza art. 504 alin. (2) şi urm. C. proc. pen., se observă că are dreptul la repararea pagubei şi persoana căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Potrivit prevederilor înscrise în acelaşi articol, răspunderea civilă a statului se constituie într-o răspundere legală care operează dacă situaţia generatoare de daune, adică reţinerea sau condamnarea pe nedrept, a fost de reaua-credinţă, de neglijenţa gravă, sau de eroarea în care s-au aflat organele sale care au provocat-o.
Pe lângă temeiul juridic tradiţional, consacrat de art. 998 şi art. 999 C. civ., după căderea regimului totalitar anterior anului 1990, în legislaţia română au fost adoptate şi unele acte normative particulare prin care s-a admis expres şi repararea bănească a unor prejudicii morale delictual cauzate.
Din rândul acestor acte normative face parte şi Decretul-Lege nr. 118/1990, decret care a statornicit acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum şi celor deportaţi în străinătate ori constituiţi în prizonieri.
6. Decizia nr. 1358/2010 pronunţată de Curtea Constituţională este obligatorie doar în ceea ce priveşte dispozitivul său, nu şi cu privire la raţionamentul efectuat de Curte în cadrul controlului de constituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009. În condiţiile în care, în numeroase cazuri, Statul Român a fost obligat la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat, în temeiul răspunderii civile delictuale, rezultă că raţionamentul Curţii Constituţionale, potrivit căruia nu ar exista vreo obligaţie a statului de a acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat foştilor deţinuţi politici, este eronat.
Natura juridică a daunelor morale anterior descrise solicitate este diferită de natura juridică a drepturilor de securitate socială reglementate de Decretul-Lege nr. 118/1990.
Compensaţiile băneşti pentru prejudiciul moral suferit se impun a fi acordate în scopul primordial de a alina suferinţele profunde şi de durată rezultate din încălcarea gravă a celor mai importante drepturi subiective nepatrimoniale, valori fundamentale care definesc însăşi personalitatea umană.
Indemnizaţiile prevăzute de dispoziţiile Decretului-Lege nr. 118/1990 nu reprezintă compensaţii băneşti pentru daunele morale, fiind acordate prin decizii ale organelor judeţene de specialitate ale Ministerului Muncii, Familei şi Protecţiei Sociale şi sunt suportate de la bugetul de stat, prin bugetul acestui minister. Plata acestor indemnizaţii se efectuează de către casele judeţene de pensii.
În schimb, daunele morale solicitate prin prezenta acţiune privesc atragerea răspunderii Statului Român pentru prejudiciul moral cauzat ca urmare a atingerilor grave aduse onoarei, demnităţii, reputaţiei, vieţii intime, familiale şi private.
Din cele de mai sus rezultă faptul că natura juridică a daunelor morale solicitate este diferită faţă de natura juridică a drepturilor acordate persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1944, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, în baza Decretului nr. 118/1990.
VI. Repararea integrală a prejudiciului material reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative luate împotriva familiei reclamanţilor. Art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 nu are aceeaşi sferă de incidenţă cu cea a Legii nr. 10/2001, aşadar Legea nr. 221/2009 permite acordarea de despăgubiri pentru bunurile mobile confiscate.
Privitor la daunele materiale solicitate, acestea reprezintă echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative luate împotriva familiei reclamanţilor, acestea nefiindu-le restituite. Familia reclamanţilor avea în proprietate la data deportării teren arabil ce le-a fost restituit, prin reconstituirea dreptului de proprietate, potrivit titlurilor de proprietate eliberate de Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor.
Din categoria de bunuri confiscate fac parte toate bunurile mobile ale gospodăriei, inventarul agricol şi animal, precum şi recolta neculeasa a anului 1951. Bunurile mobile ale gospodăriei cuprindeau casa şi grădina, obiecte casnice, unelte agricole.
Textul de lege [art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009] nu are aceeaşi sferă de incidenţă cu cea a Legii nr. 10/2001, Legea nr. 221/2009 permiţând acordarea de despăgubiri pentru bunurile mobile confiscate, nu doar pentru bunurile imobile. Constatarea instanţei reprezintă, aşadar, o adăugare la lege şi o greşită interpretare a acesteia.
În drept, recurentele au invocat dispoziţiile art. 299, art. 304 pct. 9 şi art. 129 alin. (4) C. proc. civ., art. 998, art. 999, art. 1838, art. 1939 C. civ., art. 504 şi urm. C. proc. pen., art. 52 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, art. 2, art. 3, art. 6 şi art. 14 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, art. 1 din Primul Protocol adiţional al Convenţiei, art. 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie, Legea nr. 221/2009, art. 15 lit. f) şi t) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.
Recurentele au solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei civile recurate, în sensul admiterii pretenţiilor formulate.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, care permit încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi ţinând seama de decizia nr. 12/2011 pronunţată în recurs în interesul legii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Criticile formulate prin motivele de recurs, expuse pe larg, vizează, în esenţă, aspectul privind legalitatea aplicării dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 acţiunii formulate de reclamante în baza lor, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.
Contrar susţinerilor recurentelor, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanţa de apel, care a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantele nu erau titulare ale unui „bun” susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă care să îi fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
De asemenea, nu se poate reţine nici că prin aplicarea la speţă a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 s-ar încălca principiul nediscriminării.
Principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantele s-ar găsi, dat fiind că cererea lor nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării” constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
În acelaşi timp, nu poate fi vorba despre o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie, care garantează, într-o sferă mai largă de protecţie decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie”.
Este vorba aşadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privinţa tuturor drepturilor şi libertăţilor recunoscute persoanelor în legislaţia internă a statelor.
În speţă, însă, drepturile pretinse de reclamante nu mai au o astfel de recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, după cum s-a arătat deja, nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituţionalitate.
Nu pot fi primite susţinerile recurentelor conform cărora invocarea, în apel, şi a altor temeiuri juridice, respectiv prevederile art. 998, art. 999, art. 1838, art. 1939 C. civ., art. 504 şi urm. C. proc. pen. şi art. 52 din Constituţie ar avea caracter de complinire al temeiului juridic constituit de Legea nr. 221/2009 şi nu ar atrage incidenţa art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
De asemenea, nu sunt fondate nici criticile prin care se recurentele susţin că acţiunea sa trebuia admisă în temeiul dispoziţiilor de drept comun privind răspunderea civilă delictuală.
În condiţiile în care reclamantele au invocat corect temeiul juridic al cererii în despăgubiri, ca fiind reprezentat de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - examinate ca atare în primă instanţă - analizarea pretenţiilor din perspectiva altor prevederi legale echivalează cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului.
Or, atare act de procedură este contrar dispoziţiilor art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ., potrivit cărora „în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face cereri noi”.
Norma procedurală citată are caracter imperativ şi împiedică o solicitare a reclamantului în sensul examinării cererii sale pe temeiul altei norme decât cea corect invocată prin cererea de chemare în judecată, cu atât mai mult nu permite examinarea din oficiu a unui alt temei juridic, evident, dacă acesta a fost corect indicat de către reclamant şi nu este necesară o calificare a cererii sub acest aspect.
Aceasta întrucât cadrul procesual este fixat de reclamant, conform principiului disponibilităţii, consacrat în art. 129 alin. (6) C. proc. civ., ceea ce presupune că instanţele sunt obligate să se pronunţe în limitele în care au fost învestite prin cererea de chemare în judecată.
Din moment ce, iniţiind demersul judiciar, reclamantele au arătat expres că îşi fundamentează cererea pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, prevederile dreptului comun, menţionate în faţa instanţei de apel, cu trimitere la C. civ. - art. 998 - nu puteau constitui pentru instanţă cadrul normativ în care să judece pricina.
Nici susţinerile recurentelor în sensul că natura juridică a daunelor morale solicitate prin acţiune este diferită faţă de natura juridică a drepturilor în baza Decretului nr. 118/1990 nu pot fi primite în raport de cele statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1358/2010.
Referitor la daunele materiale solicitate de reclamante în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, instanţele de fond au analizat solicitarea reclamantelor privind acordarea daunelor materiale, respingând, în mod corect, sub acest aspect, pretenţiile deduse judecăţii.
Astfel, potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2010, persoanele îndreptăţite pot solicita instanţei „acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare”.
Legea nr. 10/2001 reglementează procedura de restituire, în natură sau prin echivalent, a „imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 138/1940 asupra rechiziţiilor (...)” (art. 1 din lege).
Legea nr. 247/2005 reglementează procedura acordării de despăgubiri aferente imobilelor ce intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001 şi care nu mai pot fi restituite în natură.
Rezultă că despăgubirile materiale ce pot fi acordate în condiţiile Legii nr. 221/2009 privesc bunuri imobile ce se circumscriu domeniului de aplicare al actelor normative de reparaţie arătate.
Chiar dacă art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 nu foloseşte sintagma „bunuri imobile”, prin trimiterea la legile speciale de reparaţie menţionate, această concluzie derivă implicit, întrucât sfera de aplicare a actelor normative la care se face referire vizează exclusiv bunuri imobile, situaţie faţă de care o explicitare suplimentară a textului legal ar fi inutilă şi lipsită de relevanţă.
Sub acest aspect, în cauză nu este incident principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus (unde legea nu distinge, nici interpretul ei nu trebuie să o facă), deoarece nu ne aflăm în situaţia ca textul de lege ce reglementează acordarea de daune materiale să lase loc de interpretări generale sau contradictorii, ci statuarea este clară şi concisă, cu trimitere la acte normative al căror obiect exclusiv îl constituie bunuri imobile.
Or, în speţă, reclamantele au solicitat compensaţii pentru bunurile materiale pretins a fi confiscate de autorităţi.
De altfel, reclamantele nu au dovedit că bunurile a căror valoare o solicită au fost confiscate de la familia lor ca efect al măsurii deportării în Bărăgan.
Faţă de toate aceste considerente, reţinute prin raportare la decizia în interesul legii nr. 12/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, hotărârea recurată apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a normelor naţionale şi convenţionale anterior analizate.
În consecinţă, nefiind întrunite condiţiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul declarat de reclamante va fi respins ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele P.I.M. şi P.A.M. împotriva deciziei nr. 867/A din 05 mai 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4056/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4058/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
