ICCJ. Decizia nr. 4051/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4051/2012
Dosar nr. 4224/115/2009
Şedinţa publică din 1 iunie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin, secţia civilă, reclamantul C.G. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 1.000.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive cu caracter politic luate împotriva sa, prin dislocarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. e) şi art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 533 din 30 martie 2010, Tribunalul Caraş-Severin, secţia civilă, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul să plătească reclamantului echivalentul în RON al sumei de 220.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru daune morale.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că măsura dislocării şi stabilirii de domiciliu obligatoriu dispusă în temeiul Hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 344 din 15 martie 1951, se încadrează în dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 221/2009.
Tribunalul a apreciat că prin stabilirea unui domiciliu obligatoriu, i-au fost cauzate familiei reclamantului prejudicii materiale şi morale ale căror consecinţe s-au repercutat asupra vieţii ulterioare a acestora, fiindu-le ştirbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum şi atributele ce ţin de relaţiile sociale, respectiv onoare şi reputaţie. De asemenea, stabilirea unui domiciliu forţat lipsirea de libertate a produs consecinţe şi în planul vieţii private a familiei reclamantului, inclusiv după momentul întoarcerii acasă, respectiv după 5 ani, când nu au mai găsit decât o casă complet distrusă şi ocupată de alte persoane, în locul gospodăriei prospere lăsate la plecare, precum şi asupra surselor de venit, fiind astfel întrunite elementele răspunderii instituite de art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Cât priveşte cuantumul daunelor morale, instanţa de fond a apreciat că suma de 1.000.000 euro solicitată prin acţiunea introductivă este exagerată.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include desigur o doză apreciabilă de arbitrar, dar ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face o corelare cu importanţa prejudiciului moral prin aspectul importanţei valorii morale lezate.
Având în vedere atingerea adusă mai multor drepturi fundamentale ale familiei reclamantului, instanţa a apreciat că o indemnizaţie echitabilă o reprezintă suma de 220.000 euro.
Împotriva sentinţei primei instanţe a formulat apel pârâtul.
Prin decizia civilă nr. 633 A din 23 iunie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul pârâtului, a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul respingerii acţiunii.
În motivarea acestei soluţii, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 - cu efect general obligatoriu - a Curţii Constituţionale, art. 5 pct. 1 lit. a) al Legii nr. 221/2009 care a servit ca temei juridic al acţiunii de faţă a încetat să-şi mai producă efectele avute în vedere de legiuitor la momentul adoptării legii.
Decizia nr. 1358/2010 de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate a art. amintit are, de la data publicării, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, un caracter general obligatoriu şi putere numai pentru viitor.
Reclamantul nu avea la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, un „bun” în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 al Protocolului adiţional nr. 1 la Convenţie, pe care trebuia să-l prezerve sau să-l confirme prin declanşarea procesului, ci doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o puteau executa, cel mai devreme, după momentul rămânerii ei definitive în apel [art. 374 alin. (1) coroborat cu art. 376 alin. (1) şi cu art. 377 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.].
S-a mai reţinut că raportul juridic de obligaţie la plată a statului în cauzele având ca obiect Legea nr. 221/2009 urma să îşi producă efectele, cel mai devreme, la data soluţionării apelului, ori, din moment ce Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost pronunţată şi publicată anterior acestui moment, dispoziţiile sale prin care s-a constatat ca fiind neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din lege - care au condus iniţial la suspendarea lui de drept pentru 45 zile, iar, după acest termen, la încetarea efectelor sale [art. 147 alin. (1) din Constituţie] - datorită caracterului lor obligatoriu erga omnes trebuie avute în vedere de instanţă la tranşarea - la fond sau în apel - a substanţei pretenţiilor deduse judecăţii.
Decizia Curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamant care, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., a formulat următoarele critici:
În motivarea recursului, recurentul reclamant arată că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii, considerând că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 îşi produce efectele în speţă, faţă de împrejurarea că acţiunea a fost formulată anterior pronunţării acestei decizii.
Se susţine că, prin aplicarea în cauza de faţă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, au fost încălcate prevederile art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 şi art. 14 din Convenţie, precum şi dispoziţiile art. 16 şi art. 20 din Constituţia României.
Recurentul-reclamant solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului pârâtului, cu consecinţa menţinerii hotărârii primei instanţe.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, care permit încadrarea în motivele de nelegali ta te prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi ţinând seama de decizia nr. 12/2011 pronunţată în recurs în interesul legii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Cu titlu preliminar, trebuie menţionat că în ce priveşte încadrarea în drept a recursului, motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi pct. 8 C. proc. civ. au fost invocate numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie acestor ipoteze de nelegalitate.
Înalta Curte, în temeiul art. 306 alin. (3) C. proc. civ., constată că dezvoltarea criticilor face posibilă încadrarea în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin motivele invocate recurentul susţinând greşita aplicare în speţă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Contrar susţinerilor recurentului, Curtea de apel a dezlegat corect problema de drept care se punea în speţă, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecăţii, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.
În acest sens, în mod legal Curtea de apel a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale, cu consecinţa respingerii acţiunii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în M. Of. al României nr. 789/07.11.2011, obligatorie pentru instanţe de la data publicării, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, Înalta Curte a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivitătii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun” susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă care să îi fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
De asemenea, nu se poate reţine nici că prin aplicarea la speţă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 s-ar fi încălcat principiul nediscriminării.
Acest principiu cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi reclamantul, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării” constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
Rezultă că, dând eficienţă Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, Curtea de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispoziţiilor constituţionale şi legale în materie, situaţie în care nu sunt întrunite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pe cale de consecinţă, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul reclamantului, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.G. împotriva deciziei nr. 903 din 24 mai 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4041/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4052/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
