ICCJ. Decizia nr. 4092/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4092/2012
Dosar nr. 4024/91/2009
Şedinţa publică din 5 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 4024/91/2009 reclamanţii P.G., Z.E. şi Z.F. au chemat în judecată pe pârâta Statul Român reprezentat de M.F.P., prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vrancea solicitând obligarea la daune morale în suma de 450.000 euro.
Au arătat în motivarea cererii că sunt moştenitorii defunctului Z.I., care a fost condamnat prin două sentinţe, respectiv, sentinţa penală nr. 401 din 17 mai 1953 a Tribunalului Militar Iaşi la 3 ani închisoare pentru favorizare la crima de constituire în bandă teroristă şi sentinţa penală nr. 149 din 25 martie 1959 a Tribunalului Militar Constanţa la 23 de ani de muncă silnică şi 10 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii pentru uneltire contra ordinii sociale.
Din cele două pedepse a executat din prima sentinţă perioada de la 13 mai 1954 şi până la 28 noiembrie 1954 şi din a doua de la data de 3 noiembrie 1958 şi până la data de 30 iulie 1964, când a fost graţiat conform Decretului nr. 411/1964.
Au susţinut că potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 această condamnare constituie de drept condamnare cu caracter politic, că potrivit art. 2 toate efectele hotărârilor de condamnare sunt înlăturate de drept şi că potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) persoana condamnată sau moştenitorii ei pot cere despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prin sentinţa civilă nr. 277 din 22 aprilie 2010, Tribunalul Vrancea, a admis în parte acţiunea civilă formulată în baza Legii nr. 221/2009 şi a obligat pârâtul la plata sumei de 100.000 euro - în echivalent lei, la data plăţii efective, către reclamanţi, despăgubiri pentru daune morale.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 condamnarea autorului reclamanţilor constituie de drept condamnare cu caracter politic.
În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil a fi echivalate băneşte.
Ţinând seama de perioada executată din pedeapsa aplicată şi de evoluţia politică de după 1990 care a condamnat regimul comunist, aceasta fiind o satisfacţie morală dată celor care au luptat împotriva comunismului, instanţa apreciază că suma de 100 000 euro, în echivalent în lei, la data plaţii efective reprezintă o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit de autorul reclamanţilor urmând a admite în parte acţiunea.
Împotriva sentinţei civile nr. 277 din 22 aprilie 2010 a Tribunalului Vrancea au declarat apel reclamanţii şi pârâtul criticând-o pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.
În esenţă, reclamanţii au susţinut că daunele morale ce le-au fost acordate sunt prea mici, solicitând reaprecierea cuantumului acestora.
Pârâtul Statul Român a susţinut, sub un prim aspect, că acţiunea reclamanţilor trebuia respinsă ca inadmisibilă, întrucât legea dă dreptul doar celor care au suferit efectiv o condamnare politică să solicite repararea prejudiciului moral astfel cauzat, în timp ce soţul sau descendenţii celui condamnat pot doar să continue o astfel de acţiune promovată de autorul lor nu şi să o pornească în nume propriu.
Pe fond, pârâtul a susţinut că daunele morale acordate reclamanţilor sunt nejustificat de mari câtă vreme aceştia nu au suportat personal o condamnare politică, ci au formulat acţiunea în calitate de fii, iar pentru suma acordată nu s-a ţinut cont de împrejurările reale ale speţei.
Prin decizia nr. 111 din 18 mai 2011, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, a fost admis apelul declarat de pârâtul Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice - prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vrancea şi în consecinţă; a fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că s-a redus de la 100.000 euro ia 6.600 euro în echivalent lei, cuantumul daunelor morale, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Prin aceiaşi decizie a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamaţii P.G., Z.E. şi Z.F.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut:
Sub un prim aspect, este de precizat că prin deciziile nr. 1358, 1360 şi 1354 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) teza 1 precum şi dispoziţiile art. 1 pct. 1 şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009, astfel încât, la acest moment, temeiul juridic invocat de reclamantă prin acţiune nu mai există.
În aceste condiţii, principala problemă juridică ce se ridică în speţa de faţă este aceea de a se stabili în ce măsură reclamanta se mai poate prevala de dispoziţiile Legii nr. 221/2009 în condiţiile în care Curtea Constituţională, după ce a declarat neconstituţională plafonarea despăgubirilor morale instituită prin O.U.G. nr. 62/2010, prin Decizia nr. 1354/2010, a declarat neconstituţionale şi prevederile Legii nr. 221/2009 în ceea ce priveşte posibilitatea acordării daunelor morale pentru suferinţele încercate de persoanele condamnate politic, soţiile acestora precum şi de descendenţii acestora, până la gradul al doilea inclusiv (Decizia nr. 1358/2010).
Raportat la această împrejurare, generată de opţiunea Curţii Constituţionale, există în jurisprudenţă două opinii: prima dintre acestea susţine că după data publicării în M. Of. a deciziei Curţii Constituţionale prin care a fost declarată neconstituţionalitatea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceste prevederi devin inaplicabile, chiar şi în situaţia în care a fost pronunţată o hotărâre în primă instanţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţia României şi cea de-a doua opinie care susţine că decizia Curţii Constituţionale nu îşi produce efectele specifice în cazul în care, la data publicării în M. Of., cauza se afla deja pe rolul instanţei de fond, şi, cu atât mai puţin, în cazul în care, în respectiva cauză fusese deja dată o hotărâre în primă instanţă.
Curtea a apreciat că această a doua opinie este cea pe care este chemată să o urmeze în speţa de faţă, în considerarea următoarelor argumente:
Reclamanţii au promovat acţiunea de faţă la data de 4 decembrie 2009, deci înainte de pronunţarea celor două decizii de neconstituţionalitate.
Faţă de această împrejurare, dat fiind faptul că în speţa de faţă este vorba de aspecte litigioase ce interesează dreptul de proprietate, s-a apreciat că se impune a se stabili, raportat la jurisprudenţa CEDO în privinţa Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie, dacă la data publicării deciziilor mai sus menţionate, reclamanta avea sau nu un „bun” sau, măcar, o „speranţă legitimă", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Curtea de la Strasbourg a statuat că în cauzele în care se reclamă nerespectarea dreptului de proprietate, existenţa unor hotărâri prin care s-a dispus retrocedarea unui imobil constituie premisele pentru a aprecia că reclamantul dispunea de un „bun ” la momentul la care se adresează, ulterior, instanţelor de judecată, în baza respectivei hotărâri.
Astfel s-a considerat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la plata despăgubirilor morale după autorul său, iar cât priveşte cuantumul acestora, dată fiind natura nepatrimonială a prejudiciului suferit prin condamnare, stabilirea acestuia este dificilă, rămânând la aprecierea instanţei care, în virtutea principiului reparării integrale a prejudiciului, va putea fixa o sumă de bani, nu atât pentru a repune victima într-o situaţie similară aceleia avute anterior condamnării, ci, în special, pentru a-i aduce acesteia satisfacţii de ordin moral, susceptibile de a înlocui valorile de care a fost privată prin condamnarea suferită.
În speţă, aşa cum rezultă din probele administrate la instanţa de fond, tatăl reclamanţilor a fost condamnat la 23 de ani muncă silnică, 10 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii, pentru acte de teroare, faptă prevăzută şi pedepsită de dispoziţiile art. 1 lit. d) şi art. 4 din Decretul 199/1990.
Suferinţele psihice au continuat şi după eliberare, defunctul şi familia sa fiind supuşi în permanenţă unei presiuni psihice, în sensul că erau urmăriţi de autorităţi.
Instanţa de fond a acordat reclamantei suma de 100.000 de euro cu titlu de daune morale.
Fără a avea vreun moment intenţia de a subestima suferinţele şi greutăţile cu care s-au confruntat reclamanţii şi familia acestora, Curtea de Apel Galaţi a apreciat, totuşi, că suma acordată este nepotrivit de mare, considerând că o sumă de 6.600 euro este deopotrivă suficientă şi îndestulătoare pentru a compensa prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel au declarat recurs atât reclamanţii cât şi pârâtul.
I. Prin motivele de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., reclamanţii au solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei recurate, în sensul acordării daunelor morale în cuantumul solicitat prin cererea de chemare în judecată.
În susţinerea motivelor de recurs s-a arătat că instanţa de apel nu a arătat care sunt criteriile de evaluare nelegale reţinute de instanţa de fond şi nu a ţinut cont de jurisprudenţa CEDO în stabilirea cuantumului daunelor morale punând reclamanţii într-o poziţie discriminatorie faţă de alte persoane care au obţinut daune morale mult mai mari.
II. Prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul a criticat hotărârea instanţei de apel ca fiind nelagală cu privire la menţinerea obligaţiei Statului Roman la plata sumei de 6.600 Euro.
A arătat că s-a făcut o aplicare greşită a deciziilor Curţii Constituţionale cu nr. 1358, 1360 şi 1354 din 21 octombrie 2010 prin care s-au declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 şi a art. 1 pct. 1 şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009.
A considerat că prin aceste decizii, Curtea Constituţională a sancţionat inconsecvenţa legiuitorului dată de multitudinea actelor normative aflate în vigoare cu caracter reparotoriu, că reclamanţii nu au o speranţă legitimă, în sensul dispoziţiilor CEDO şi că cererea de acordare a daunelor morale nu are suport legal.
În subsidiar, a susţinut că instanţa de apel nu a precizat criteriile ce au condus la stabilirea sumei acordate cu titlu de daune morale.
Examinând criticile invocate de recurenţii reclamaţi şi de recurentul pârât, înalta Curte, constată că este fondat doar recursul pârâtului, care va fi admis, în timp ce recursul reclamaţilor, va fi respins ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Mai întâi, se observă că deşi recurenţii reclamanţi au indicat ca temei de drept şi dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., acesta a fost indicat pur formal, în realitate nefiind formulate critici care să intre sub incidenţa acestui text legal.
În esenţă, prin criticile formulate, reclamanţii au considerat ca nelegală decizia instanţei de apel pentru neacordarea cuantumului solicitat, cu titlu de despăgubiri morale.
La rândul său, pârâtul, a apreciat că hotărârea este nelegală, întrucât, în mod greşit instanţa de apel a considerat că dispoziţiile deciziilor de neconstituţionalitate, pronunţate de Curtea Constituţională, cu privire la temeiul juridic al acţiunii reclamantului nu sunt aplicabile speţei şi a reţinut că reclamanţii au o speranţă legitimă în sensul art. 1 din Primul Protocol la CEDO.
Prin urmare, problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, mai pot fi aplicate cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 330 alin. 4 C. proc. civ.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În motivarea aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. în acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul, echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar crea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Astfel, s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., se va admite recursul declarat de pârât, se va modifica decizia recurată, în sensul că se va schimba în tot sentinţa apelată şi pe fond se va respinge acţiunea reclamanţilor, respingându-se ca nefondat, recursul reclamanţilor şi menţinându-se restul dispoziţiilor deciziei recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Vrancea împotriva deciziei nr. 111/ A din 18 mai 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă, pe care o modifică, în sensul că, admiţând apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Vrancea, schimbă în tot sentinţa nr. 277 din 22 aprilie 2010 a Tribunalului Vrancea, secţia civilă, şi respinge acţiunea reclamanţilor.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.
Respinge, ca nefondat, recursului reclamanţilor P.G., Z.E. şi Z.F. declarat împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4084/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4094/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
