ICCJ. Decizia nr. 4094/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4094/2012
Dosar nr. 47478/3/2009
Şedinţa publică din 5 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 02 decembrie 2009 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 47478/3/2009, reclamantul P.I. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 290 000 euro, cu titlu de despăgubiri morale pentru cei 4 ani, 1 lună şi 15 zile, în care tatăl său, P.P., a fost deportat şi i s-a stabilit domiciliu obligatoriu, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, în vederea punerii în executare a Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, la data de 12 iunie 1951, împreună cu familia sa, au fost dislocaţi din localitatea de baştină în localitatea Călăraşi, aşa cum rezultă din adresa din 28 ianuarie 1991 emisă de Ministerul de Interne, dislocarea fiind dispusă deoarece au făcut parte din categoria „macedoni” şi locuiau în zona de vest.
La data de 27 iulie 1955, li s-au ridicat restricţiile domiciliare, însă nu s-au mai putut întoarce în localitatea de baştină, întrucât toată agoniseala lor nu mai exista, astfel că au fost nevoiţi să îşi stabilească domiciliul în comuna Pantelimon.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 3 lit. e), art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 1430 din 09 noiembrie 2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice la plata sumei de 4.000 euro către reclamant, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul reclamantului prin măsuri administrative cu caracter politic, respingându-se în rest acţiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, potrivit adresei nr. 76143/1991 emisă de Ministerul de Interne, numitul P.P. a fost dislocat la 12 iunie 1951, prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, pentru că era macedonean, iar prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955, la 27 iulie 1955, i s-au ridicat restricţiile domiciliare.
În aceste condiţii, s-a constatat că sunt îndeplinite cerinţele art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 republicată, în sensul că măsura administrativă adoptată de organele fostei miliţii prin Decizia nr. 200/1951 este încadrată de legiuitor în categoria măsurilor administrative cu caracter politic.
Prin Hotărârea nr. 1475 din 11martie 1991, autorului reclamantului i s-au acordat drepturile prevăzute în Decretul-lege nr. 118/1990.
În privinţa cuantumului despăgubirilor, s-a apreciat că în materia daunelor morale principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat băneşte. în schimb, poate fi acordată victimei sau moştenitorilor săi o indemnizaţie cu caracter compensatoriu, dar, ceea ce trebuie evaluat în realitate, este despăgubirea tare vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare.
În stabilirea întinderii daunelor, ţinând cont de intervenţia legiuitorului prin O.G. nr. 62/2010, luându-se în considerare consecinţele negative suferite, pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, cuantumul sumei pretinse a fost găsit justificat numai în parte, faţă de limita maximă prevăzută de textul de lege.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apeluri reclamantul P.I., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti
În motivarea apelului declarat, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice critică soluţia instanţei de fond, arătând că, la data de 21 octombrie 2010 Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1358 a statuat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) sunt neconstituţionale şi nu mai pot fi aplicate.
În subsidiar, solicită ca instanţa de apel să aibă în vedere faptul că reclamantului, în speţă i-au fost deja acordate drepturi în baza Decretului-lege nr. 118/1990 din data de 11 martie 1991, fapt reţinut de instanţa de fond, dar neapreciat suficient în opinia acestuia, fapt ce impune reaprecierea cuantumului acordat.
În motivarea apelului declarat, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a invocat Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, pronunţată de Curtea Constituţională, prin urmare, textul de lege în baza căruia instanţa de fond a acordat despăgubiri morale nu se mai aplică începând cu data de 15 noiembrie 2010, fiind suspendat de drept de la această dată şi încetându-şi efectele juridice din data de 1 ianuarie 2011.
La rândul său, în motivarea apelului, reclamantul P.V. a criticat soluţia de fond sub aspectul cuantumului acestor despăgubiri. Consideră că se impunea acordarea unei sume mult mai mari având în vedere suferinţele îndurate de tatăl său.
Având în vedere că între timp art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, apelantul-reclamant solicită să se aibă în vedere că la momentul introducerii acţiunii acest articol se afla în vigoare, astfel că, se aplică legea aflată în vigoare la acel moment.
Prin decizia nr. 563/ A din 27 mai 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, apelurile declarate de părţi au fost respinse, ca nefondate.
Pentru a hotărî astfel instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:
Cererea de chemare în judecată dedusă judecăţii în dosarul de faţă, formulată la data de 02 decembrie 2009 a fost întemeiată în drept pe prevederile Legea nr. 221/2009.
La data formulării cererii de chemare în judecată era în vigoare Legea nr. 221/2009, care la art. 5 alin. (1) prevedea că „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al 11-lea inclusiv pot solicita instanţei prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare (...)”.
Aceste dispoziţii legale au fost declarate neconstituţionale prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, la iniţiativa Statului Român.
După publicarea acestor decizii la 15 noiembrie 2010, în Monitorul Oficial nr. 761, legiuitorul a intervenit cu o modificare asupra legii supusă controlului de constituţionalitate, prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în M. Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010 şi intrată în vigoare la 30 de zile de la publicare, (deci din 26 noiembrie 2010), în care, la art. XIII, s-a prevăzut că: „Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 2009, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 396 din 11 iunie 2009, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează (..). La art. 5 partea introductivă a alin. (1) se modifică şi va avea următorul cuprins: Art. 5 - „(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-a inclusiv, pot solicita instanţei prevăzută la art. 4 alin. (4) în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi obligarea statului la : “ acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare (...)”, d e;asemenea, a fost modificat art. 5 alin. (2) cu privire la calea de atac şi a instanţei competente să o soluţioneze.
Din analiza acestor dispoziţii legale s-a constatat că legiuitorul a înţeles să adopte în continuare textul art. 5 alin. (1), partea introductivă, în mod identic cu cel existent în Legea nr. 221/2009, iar din modul de redactare al dispoziţiilor art. XIII ale Legii nr. 202/2010 a rezultat cu claritate că după partea introductivă a art. 5 alin. (1), restul reglementării existentă în Legea nr. 221/2009, la lit. a), b) şi c) ale alin. (1), ca şi alin. (3), (4), (5), au rămas aceleaşi, singura modificare expresă fiind cea adusă alin. (2) al art. 5, în sensul că „hotărârile judecătoreşti pronunţate în temeiul prevederilor alin. (1) lit. a) şi b) sunt supuse recursului”, fiind eliminată astfel calea de atac a apelului în vederea accelerării soluţionării acestor cereri.
Aplicând la speţă aceste dispoziţii legale, instanţa de fond a pronunţat hotărârea apelată, prin care a acordat reclamantului o sumă de bani cu titlu de despăgubiri civile (daune morale), ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic dispusă faţă de autorul acestuia, care era decedat la data introducerii acţiunii.
În primul motiv de apel, apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice susţine nelegalitatea sentinţei apelate prin prisma declarării neconstituţionalităţii textului art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, critică ce este susţinută şi prin apelul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, ambii apelanţi solicitând, în consecinţă, respingerea acţiunii pe considerentul că a rămas fără temei legal.
Într-adevăr, instanţa de apel a constatat că, pe parcursul soluţionării acţiunii au fost publicate în M. Of. deciziile Curţii Constituţionale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010.
Curtea a reţinut că va analiza consecinţele acestor decizii din perspectiva art. 14 al Convenţiei, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi şi libertăţi garantate de Convenţie şi protocoalele adiţionale, şi art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil.
Astfel, s-a considerat că în cauză sunt aplicabile în continuare dispoziţiile Legii nr. 221/2009, în forma în vigoare de la data formulării acţiunii, pentru următoarele argumente:
1. Aplicarea în continuare a legii de drept substanţial de la data introducerii acţiunii nu contravine principiului aplicării imediate a legii civile noi deoarece în cauză, nu este vorba de intrarea în vigoare a unei legi noi - care să fi modificat/abrogat dispoziţiile legii vechi - ci de constatarea neconstituţionalităţii normei de drept invocate de către reclamant în susţinerea acţiunii.
Dimpotrivă, situaţiei juridice legale nou create (ca urmare a declarării neconstituţionalităţii legii incidente cauzei de faţă, după momentul promovării acţiunii) nu i se aplică nicio dispoziţie legală nouă, astfel încât nu se poate vorbi despre aplicarea imediată a unei norme juridice.
A considerat că norma juridică de drept substanţial cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 (ce a fost declarată neconstituţională prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010) nu va rămâne fără efect şi pentru trecut, adică de la data introducerii acţiunii prin care reclamantul a invocat respectiva normă juridică, deoarece în acest caz s-ar pune problema retroactivităţii efectelor deciziilor de admitere a excepţiilor de neconstituţionalitate, respectiv al aplicării lor de la un moment anterior publicării în M. Of.
2. În al doilea rând, a arătat că, dacă s-ar constata faptul că acţiunea a rămas lipsită de temei legal, prin apelarea la efectele deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, s-ar crea premisele unei situaţii discriminatorii pentru apelantul-reclamant - care, la fel ca orice altă persoană cu o situaţie identică cu a acestuia, a declanşat procedura judiciară permisă şi reglementată la acel moment de art. 5 din Legea nr. 221/2009 pentru ca, pe parcursul judecării cauzei sale, să constate că aceste dispoziţii legale au fost declarate neconstituţionale, cu consecinţe asupra finalităţii procesului, - prin raportare la situaţia altor persoanele ale căror procese, formulate în baza aceluiaşi temei juridic, au fost soluţionate prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive anterior declarării neconstituţionalităţii normei juridice în discuţie.
Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia principiului nediscriminării a statuat constant că „orice diferenţă de tratament făcută de stat între persoane aflate în situaţii similare trebuie să îşi găsească o justificare obiectivă şi rezonabilă” (Marckx c. Belgiei, 1979).
De asemenea, art. 16 din Legea fundamentală instituie principiul egalităţii, care stabileşte că va fi considerat încălcat atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite.
Principiul egalităţii armelor, ca o garanţie implicită a dreptului la un proces echitabil, semnifică tratarea egală a părţilor pe toată durata desfăşurării procedurii în faţa unei instanţe, fără ca una din ele să fie avantajată în raport cu cealaltă parte din proces.
Or, instanţa de apel, a apreciat că aplicarea deciziilor nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale procesului de faţă - fapt ce ar avea drept consecinţă suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, persoane ce declanşaseră procedurile judiciare în temeiul unei legi accesibile şi previzibile - poate fi asimilată intervenţiei legislativului în timpul procesului, proces în care. pârât este tot Statul, iar analiza constituţionalităţii legii a fost declanşată din iniţiativa acestuia.
Prin cel de-al doilea motiv de apel susţinut, în subsidiar,, de către apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi prin apelul declarat de apelantul-reclamant se critică cuantumul despăgubirilor acordate de prima instanţă. S-a constatat că aceste critici formulate de ambele părţi, ce ţin de modul de apreciere de către prima instanţă de fond a cuantumului daunelor morale, sunt neîntemeiate.
Este de necontestat faptul că măsura administrativă cu caracter politic luată faţă de autorul reclamantului i-a produs acestuia suferinţe, fiindu-i lezată demnitatea şi onoarea, libertatea individuală, drepturile nepatrimoniale ocrotite de lege.
Pentru a se limita gradul de aproximare, în mod corect a procedat instanţa de fond, prin aceea că a ţinut cont şi de acele criterii legale instituite chiar de legiuitor, prin dispoziţiile art. 5 din lege, pentru determinarea valorii prejudiciului moral suferit - respectiv de faptul că autorul reclamantului a beneficiat şi de măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990.
În consecinţă, dându-se eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile, s-a constatat că în mod corect prima instanţă de fond a găsit ca fiind justificat numai în parte cuantumul sumei pretinse de reclamant cu titlu de prejudiciu moral, ca reparaţie completă pentru măsura administrativă cu caracter politic dispusă faţă de autorul său prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, au declarat recurs toate părţile, respectiv, reclamantul, pârâtul şi Ministerul Public de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti
În motivarea recursului declarat de reclamant, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. s-a susţinut nelegala acordare a despăgubirilor morale în cuantumul solicitat.
Pârâtul în motivarea recursului, întemeiat pe aceleaşi dispoziţii legale, a susţinut greşita aplicare în cauză a deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională şi în subsidiar, reaprecierea cuantumului despăgubirilor morale acordate.
În susţinerea motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a susţinut că dispoziţiile legale în baza cărora, reclamantul şi-a întemeiat acţiunea, prin declararea lor ca neconstituţionale, nu-şi mai produc efectele şi că această soluţie nu este în contradicţie cu dispoziţiile CEDO.
Referitor la cuantumul despăgubirilor a susţinut că nu s-a ţinut cont de, practica CEDO, conform cărei constatarea încălcării unui drept constituie în sine o reparaţie echitabilă şi suficientă.
- Cu ocazia dezbaterilor, reprezentantul Ministerului Public, Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a invocat decizia nr. 12, pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii.
Analizând recursurile, vor fi admise, cele declarate de pârât şi Ministerul Public, urmând a fi respins cel declarat de reclamant, pentru următoarele considerente:
Problema de drept care se pune în speţă este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Această problemă de drept a fost dezlegată greşit de către instanţa de apel, care a reţinut că decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în Monitorul Oficial în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, nu producea efecte în cauză.
Cu privire la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial, aşa încât, în raport de decizia în interesul legii sus-menţionată, se impune schimbarea soluţiei din hotărârea recurată pe aspectul cererii privind daunele morale, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. 4 al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia în interesul Legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă».
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
Or, în speţă, la data publicării în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun” susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cum greşit a reţinut instanţa de apel, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-sc controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate, declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de „drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Pe de altă parte, nu se poate reţine nici că prin aplicarea în speţă a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenţie, cum de asemenea greşit a reţinut instanţa de apel.
Principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamanţii s-ar găsi, dat fiindcă cererea lor nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării” constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
Faţă de toate aceste considerente, reţinute prin raportare la decizia în interesul Legii nr. 12/2011 a I.C.C.J., urmează a se constata că, în mod nelegal, curtea de apel şi-a întemeiat soluţia privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat neconstituţional printr-o decizie a instanţei de contencios constituţional, publicată anterior soluţionării definitive a litigiului.
Pentru motivele arătate, respingându-se recursul declarat de reclamant şi admiţându-se recursurile declarate de pârât şi de Ministerului Public, în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., se va modifică în parte, decizia recurată, în sensul admiterii apelurilor formulate de pârât şi Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, împotriva sentinţei apelate, schimbându-se în totalitate sentinţa şi respingând-se în întregime acţiunea reclamantului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi, respectiv, Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva deciziei nr. 563/ A din 27 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Modifică în parte, în sensul că admite apelurile formulate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, împotriva sentinţei nr. 1430 din data de 9 noiembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Schimbă în totalitate sentinţa şi respinge în întregime acţiunea reclamantului.
Respinge, ca nefondat, recursul reclamantului P.I. declarat împotriva aceleiaşi decizii.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4092/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3420/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
