ICCJ. Decizia nr. 4095/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4095/2012
Dosar nr. 902/91/2010
Şedinţa publică din 5 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 16 martie 2010 sub nr. 902/91/2010, reclamantul M.I. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 1.000.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării cu caracter politic, precum şi la plata despăgubirilor materiale reprezentând echivalentul valoric al bunurilor confiscate.
În motivarea acţiunii a arătat că urmare participării alături de alţi consăteni la revolta împotriva colectivizării din ianuarie 1958, prin sentinţa nr: 20 din 15 martie 1958 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare, a fost condamnat la 20 ani munca silnică şi 8 ani degradare civică şi confiscarea totală â averii pentru-complicitate la crima de acte de teroare prev. de art. 6 alin. (1) combinat eu art. 1 lit. d) şi art. 4 Decretul nr. 199/1950, fiind pus în libertate urmare graţierii în aprilie 1964.
A arătat că a îndurat cele mai severe condiţii de viaţă în penitenciarele Galaţi şi Gherla şi în coloniile de muncă penitenciare Strâmba, Salcia şi Periprava.
A mai susţinut că i s-au confiscat 1,5 ha teren arabil care i-a fost restituit la legile fondului funciar dar şi o vacă, 4 oi şi o căruţă, renunţând ulterior la judecata cu privire la despăgubirile materiale pentru aceste bunuri.
Prin sentinţa civilă nr. 340/2010, Tribunalului Vrancea a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 60.000 euro eu titlu de despăgubiri morale.
Pentru ă hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
Din sentinţa penala nr. 20 din 15 martie 1958 a Tribunalului Militar al regiunii a II-a Militare şi fişa matricolă penală rezulta că reclamantul a fost condamnat Ia 20 ani muncă silnică pentru faptele prevăzute şi pedepsite de art. 6 alin. (1) combinat cu art. 1 lit. d) şi art. 4 Decretul 199/1950 fiind arestat preventiv la 18 ianuarie 1950 şi eliberat la 13 aprilie 1964 urmare graţierii” prin Decretul 176/1964.
Potrivit art. 1 alin. (2) lit. i) Legea nr. 221/2009 constituie de drept condamnare cu caracter politic condamnările pronunţate pentru faptele prevăzute de Decretul 199/1950, iar potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) aceluiaşi act normativ reclamantul are dreptul la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de acesta.
S-a considerat că suma de 60.000 euro reprezintă o satisfacţie suficientă şi echitabilă pentru suferinţele reclamantului.
împotriva sentinţei civile nr. 340/2010 a Tribunalului Vrancea au declarat apel ambele părţi.
Prin decizia nr. 88/ A din 11 mai 2011, Curtea de Apel Galaţi, respingând apelul reclamantului, a admis apelul pârâtului şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a redus cuantumul daunelor morale acordate reclamantului de la 60.000 euro, la 6.300 euro.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că va analiza cauza în raport de situaţia intervenită pe parcursul soluţionării dosarului, respectiv, dispariţia temeiului juridic al acţiunii, ca urmare a constatării neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 prin deciziile nr. 1354/2010, nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 şi dacă prin această situaţie creată, se aduce atingere art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 14 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului:
Întrucât acţiunea a fost promovată la data de 16 martie 2010, Curtea a apreciat că la momentul publicării deciziilor Curţii Constituţionale, reclamantul avea „o speranţă legitimă”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, analizând jurisprudenţei Curţii Europene a constatat o lărgire a înţelesului de „bun” în sensul Convenţiei, la toate acele situaţii în care reclamantul are un „interes economic” ce are „o bază suficientă în dreptul intern” sau când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi constantă a instanţelor naţionale, deci o „speranţă legitimă” de natură concretă, bazată pe o dispoziţie legală sau decizie judiciară.
Analiza jurisprudenţei a mai arătat că „speranţa legitimă” nu este verificata formal sau de principiu, ci raportat la datele concrete ale fiecărei speţe.
Astfel, la data de 11 iunie 2009 a intrat în vigoare Legea nr. 221/2009 care prevedea în art. 5 alin. (1) lit. a), că persoanele ce au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, pot solicita în termen de 3 ani de la data intrării în. vigoare a legii, acordarea de daune morale pentru prejudiciul moral survenit prin condamnare.
Ulterior, la data de 1 iulie 2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) au fost modificate prin O.U.G. nr. 62/2010, în sensul că s-au plafonat sumele ce pot fi acordate cu titlu de daune morale.
Prin acelaşi articol 5 alin. (1) s-au introdus anumite criterii de stabilire a cuantumului despăgubirilor, raportat-la durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare şi consecinţele negative produse în plan fizic, psihic şi social, precum şi măsurile reparatorii deja acordate prin alte legi reparatorii.
Prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr, 1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010 au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. I pct. 1 şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010, precum şi dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, care constituiau temeiul legal al cererilor de acordare a daunelor morale.
Potrivit dispoziţiilor art. 174 alin. (1) din Constituţie „Dispoziţiile din legile constatate neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca neconstituţionale sunt suspendate de drept ” .
Reclamantul a introdus acţiunea la data 16 martie 2010, moment la care art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 era în vigoare, în forma iniţială, dar, datorită particularităţilor speţei, cauza nu a. fost soluţionată până la declararea lor ca neconstituţionale.
Curtea de Apel Galaţi a constatat că la momentul publicării deciziilor Curţii Constituţionale (momentul ingerinţei), reclamantul M.I. avea o bază în dreptul intern, confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi constantă a instanţelor naţionale, în sensul admiterii acţiunii, adică avea „o speranţă legitimă” de a obţine daune morale. Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost în vigoare în intervalul 11 iulie 2009 - 15 noiembrie 2010, aproximativ 1 an şi 5 luni, iar în această perioadă dreptul la daune morale a fost confirmat printr-o jurisprudenţă constantă a instanţelor judecătoreşti interne, ceea ce a dat naştere unei „speranţe legitime” de recunoaştere a acestui drept de creanţă.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidenţiat că, pe baza art. 14 din Convenţie, o distincţie este discriminatorie dacă „nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă”, adică dacă nu urmăreşte un „scop legitim” sau nu există un „raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat”
Ori instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul în care instanţa de judecată a pronunţat hotărârea definitivă, respectiv în baza unui criteriu aleatoriu şi exterior conduitei persoanei, nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă.
Prin urmare, aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale unui proces pendinte şi suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanşaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile şi previzibile, creează premisele unei discriminări între persoane, care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcţie de deţinerea sau nu a unei hotărâri, definitive la data pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
S-a constatat că aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale litigiilor în curs, ar.fi de natură a duce la încălcarea pactelor şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât este obligată să; dea prioritate reglementărilor internaţionale, respectând astfel dispoziţiile art. 20 din Constituţia României.
Reclamantul M.I. a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 20/1958 pentru faptele prevăzute şi pedepsite de art. 6 alin. (1) combinat cu art. 1 lit. d) şi art. 4 din Decret 199/1950 - condamnare politică de drept conform art. 1 alin. (2) lit. i) din Legea 221/2009.
Evident că toate acestea i-au lezat demnitatea, onoarea, libertatea de gândire şi conştiinţă, respectul de sine şi le-au şubrezit sănătatea.
A mai reţinut că este greu, chiar imposibil să stabileşti o sumă de bani care să compenseze suferinţele fizice şi psihice ale apelantului-reclamant, dar avându-se în vedere că rolul Legii nr. 221/2009 este doar de complinire a reparaţiei morale ce s-a încercat să se facă după 1989 prin diverse legi reparatorii (vezi Decretul-lege nr. 118/1990; O.U.G. nr. 214/1999, etc.) s-a apreciat că o sumă de 1.000 euro pentru fiecare an de executare este ceea ce s-a dorit la data adoptării acestui act normative, reclamantul fiind îndreptăţit la suma de 6.300 euro, în loc de 60.000 euro.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel au declarat recurs atât reclamantul M.I., cât şi pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generala a Finanţelor Publice Vrancea, reclamantul invocând suferinţele grele îndurate în perioada executării pedepsei la care a fost condamnat, aprecierea corectă a daunele morale fără a se face distincţie între deţinuţi, apreciind că suma de 150.000 euro este corectă.
Pârâtul a apreciat că hotărârea recurată este nelegală întrucât este pronunţată cu aplicarea greşită a deciziilor Curţii Constituţionale cu nr. 1358, 1360 si 1354 din 21 octombrie 2010, reţinându-se eronat că reclamantul are o speranţă legitimă în sensul dispoziţiilor CEDO.
A invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a solicitat modificarea deciziei recurate în sensul respingerii acţiunii reclamantului.
În subsidiar, a arătat că decizia Curţii Apel Galaţi era nelegală şi pentru că instanţa nu a precizat criteriile ce au condus la stabilirea sumei acordată cu titlu de daune morale reclamantului.
Recursul reclamantului va fi respins ca nefondat, iar recursul pârâtului va fi admis pentru următoarele considerente:
În esenţă, reclamantul critică nelegalitatea cuantumului despăgubirilor morale acordate prin decizia recurată, iar pârâtul, nelegala aplicare a dispoziţiilor deciziilor de neconstituţionalitate, pronunţate de Curtea Constituţională, cu privire la temeiul juridic al acţiunii reclamantului.
Prin urmare, problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, mai pot fi aplicate cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizia Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată de înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 330 alin. (4) C. proc. civ.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curte a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1. din Protocolul nr. 12, privind dreptul ia nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 330 alin. (4) C. pr. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (fada pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În motivarea aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din. Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. In acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în. cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar crea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1; adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Astfel, s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, hotărârea primei instanţe nu era definitivă la data publicării respectivei decizii.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., respingând recursul reclamantului, se admite recursul pârâtului, se modifică decizia recurată, în sensul; schimbării în tot a sentinţei apelate, respingând acţiunea reclamantului, ca lipsită de temei legal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vrancea împotriva deciziei nr. 88/ A din data de 11 mai 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Modifică decizia, în sensul că, admiţând apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vrancea, schimbă în tot, sentinţa nr. 340 din data de 13 mai 2010 a Tribunalului Vrancea şi respinge acţiunea reclamantului.
Respinge recursul declarat de reclamantul M.I. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4079/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4084/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
