ICCJ. Decizia nr. 4107/2012. Civil. Termen de graţie/eşalonare plată obligaţie. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4107/2012
Dosar nr. 13610/302/2011*
Şedinţa publică din 5 iunie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 20 iulie 2010, contestatorul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat, în contradictoriu cu intimaţii I.M.E. şi B.E.J. C.B.M., cerere de acordare a unui termen de graţie, de suspendare a începerii executării silite, respectiv de suspendare provizorie.
Contestatorul a arătat că prin somaţia din 08 februarie 2010, comunicată Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 09 februarie 2010, emisă în dosarul de executare al B.E.J. C.B.M., a fost înştiinţat să se conformeze dispozitivului titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 441 din 12 decembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
A arătat şi faptul că prin sentinţa civilă nr. 3347 din 05 mai 2010, a fost admisă contestaţia la executare formulată de către Ministerul Public, înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti sub nr. 3358/302/2010 prin care s-a solicitat anularea tuturor actelor de executare silită, precum şi constatarea existenţei suspendării de drept a oricărei forme de executare. Ulterior, prin decizia civilă nr. 1068R din 12 aprilie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, a fost admis recursul declarat de către recurentul-reclamant, fiind modificată în tot sentinţa, în sensul respingerii contestaţiei la executare ca neîntemeiată.
În final, contestator faptul a solicitat acordarea unui termen de graţie pentru obligaţia de plată stabilită în sarcina sa şi stabilirea unor termene de plată eşalonată a acestei obligaţii în sensul art. 6 alin. (1) din O.G. nr. 22/2002, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 92/2011, cu respectarea dispoziţiilor imperative ale O.U.G. nr. 71/2009, O.U.G. nr. 45/2010 şi O.U.G. nr. 11/2010.
Prin sentinţa nr. 6896 din data de 08 septembrie 2011, Judecătoria Sector 5 Bucureşti, secţia a II-a civilă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 6 alin. (2) raportat la art. 6 alin. (1) din O.G. nr. 22/2002.
Prin sentinţa civilă nr. 45 din 17 noiembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins ca nefondată, cererea privind acordarea unui termen de graţie şi stabilirea unor termene de plată eşalonată a obligaţiei, formulată de petentul-debitor Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cauza având ca obiect suspendarea executării sentinţei civile nr. 441 din data de 12 decembrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în Dosarul nr. 5397/2/2008.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, că din motivele de fapt expuse nu rezultă, în concret, care sunt motivele temeinice din cauza cărora petentul debitor nu-şi poate realiza atribuţiile prevăzute de lege.
Cererea petentului-debitor rezultă din faptul că prin executarea silită asupra conturilor instituţiei, aceasta nu îşi mai poate îndeplini obligaţiile de achitare a datoriilor către furnizori şi acest lucru ar presupune blocarea activităţii Ministerului Public.
Or, prin sintagma „motive temeinice” legiuitorul a înţeles să se refere la acele motive temeinice din cauza cărora debitorul nu îşi poate îndeplini obligaţia stabilită în art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 22/2002, şi anume executarea creanţelor stabilite prin titluri executorii, în sarcina instituţiilor şi autorităţilor publice.
În prezenta cauză, creanţa intimatului-creditor I.M.E. se întemeiază pe sentinţa civilă nr. 441 din data de 12 decembrie 2008, pronunţată în Dosarul nr. 5397/2/2008, de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, sentinţă devenită definitivă şi irevocabilă şi învestită cu formulă executorie.
Prin urmare, s-a apreciat că invocarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din O.G. nr. 22/2002 nu este suficientă, în lipsa dovezilor din care să rezulte motivele temeinice pe care se întemeiază cererea de acordare a unui termen de graţie sau/şi stabilirea unor termene de plată eşalonate, ca neîntemeiate.
Or, din dovezile administrate în prezenta cauză nu rezultă niciun motiv temeinic pentru care petentul nu îşi poate executa obligaţia rezultată din conţinutul titlului executoriu, acestea nereprezentând decât o corespondenţă purtată cu Ministerul Finanţelor Publice, prin care se solicitau fonduri bugetare ori pentru refuzul de viză al controlorului financiar delegat de Ministerului Finanţelor Publice.
S-a mai reţinut şi faptul că petentul-debitor nu a administrat nicio probă din care să rezulte îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 22/2002, care prevăd că: „Dacă executarea creanţei stabilite prin titluri executorii nu începe sau nu continuă din cauza lipsei de fonduri, instituţia debitoare este obligată ca în termen de 6 luni să facă demersurile necesare pentru a-şi îndeplini obligaţia de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somaţia de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului”.
De asemenea, nu a administrat nicio probă din care să rezulte îndeplinirea obligaţiei prevăzută de dispoziţiile alin. (2) al aceluiaşi articol, potrivit cărora: „în cazul în care instituţiile publice nu îşi îndeplinesc obligaţia de plată în termenul prevăzut la art. 2, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite potrivit C. proc. civ. şi/sau potrivit altor dispoziţii legale aplicabile în materie.”
Mai mult decât atât, petentul-debitor nu şi-a îndeplinit nici obligaţiile prevăzute de dispoziţiile art. 4 din O.G. nr. 22/2002.
Instanţa a reţinut şi faptul că dispoziţiile O.G. nr. 22/2002, care limitează dreptul creditorului de a urmări silit bunurile aflate în patrimoniul instituţiei publice, în raport de procedura instituită de această ordonanţă, încalcă dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs petentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, invocând dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ. şi ale art. 6 alin. (4) şi (6) al O.G. nr. 22/2002, astfel cum aceasta a fost modificată prin Legea nr. 92/2011.
La termenul din 05 iunie 2012, Înalta Curte a pus în discuţia părţilor necompetenţa sa materială în judecarea recursului, în raport de competenţele instituite prin lege pentru soluţionarea cauzelor de natura celei de faţă.
Se constată competenţa Curţii de Apel Bucureşti, în soluţionarea recursului de faţă, având în vedere argumentele ce succed:
Prin dispoziţiile art. 1 ale O.U.G. nr. 75/2008 se stipula că cererile având ca obiect acordarea unor drepturi salariale, formulate de personalul salarizat potrivit O.U.G. nr. 27/2006 „privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei”, cu modificările şi completările ulterioare sunt soluţionate, în primă instanţă, de Curţile de apel.
Corelativ, alin. (2) al textului prevedea că recursul declarat împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de Curţile de apel se judecă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Curtea Constituţională a stabilit însă că atât dispoziţiile art. 1, cât şi cele ale art. 2 ale O.U.G. nr. 75/2008, contravin exigenţelor art. 21 alin. (3) şi respectiv art. 115 alin. (4) şi (6) din Legea fundamentală, prin Decizia nr. 104 din 20 ianuarie 2009 constatându-se că acestea sunt neconstituţionale.
Ca atare, s-a revenit la competenţele anterioare edictării actului normativ mai sus citat, stabilite prin dispoziţiile legale în vigoare la data introducerii acţiunii - ce viza obligarea pârâţilor la plata actualizată în favoarea reclamanţilor a sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică - respectiv la 20 septembrie 2007.
În consecinţă, recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 441 din 12 decembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, - titlul executoriu în cauză - a fost soluţionat tot de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vll-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin decizia nr. 5136/R din 14 iulie 2009.
Cât priveşte cererea de faţă, ea ţine de executarea silită, ultima fază a procesului civil, ulterioară recunoaşterii judecătoreşti a dreptului afirmat prin acţiune.
Or, nu există niciun argument de lege lata ca în această etapă procesuală, menită să obţină realizarea hotărârii definitive, competenţele să fie diferite faţă de cele care au fost stabilite pentru soluţionarea fondului cauzei.
Aşa fiind, cum Curtea de apel a fost instanţa care a soluţionat calea extraordinară de atac în litigiul prin care s-a realizat efectiv dreptul subiectiv pretins, aceleiaşi instanţe îi revine şi competenţa soluţionării recursului declarat împotriva unei hotărâri pronunţată în etapa executării silite, ca fază succesivă a procesului civil.
În considerarea celor ce preced urmează a se declina competenţa soluţionării recursului în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Declină competenţa de soluţionare a recursul declarat de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Bucureşti împotriva sentinţei nr. 45 din data de 17 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Vll-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, la Curtea de Apel Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4083/2012. Civil. Partaj judiciar. Revizuire -... | ICCJ. Decizia nr. 4108/2012. Civil. Partaj judiciar. Revizuire -... → |
|---|
