ICCJ. Decizia nr. 4082/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4082/2012
Dosar nr. 3250/91/2009
Şedinţa publică din 5 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea la data de 05 octombrie 2009, reclamantul F.D. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 1.500.000 RON reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic.
În motivarea cererii, a arătat că a fost arestat la data de 03 decembrie 1949 pentru uneltire contra ordinii sociale, sancţiune cu caracter politic, fiind eliberat la data de 19 februarie 1953, executând efectiv 3 ani, 2 luni şi 16 zile.
Prin sentinţa civilă nr. 383/2010, Tribunalul Vrancea a admis în parte cererea şi a obligat Statul Român la plata sumei de 150.000 RON, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul, în baza probelor administrate (sentinţa penală nr. 841 din 18 octombrie 1950 a fostului Tribunal Militar Galaţi prin care reclamantul a fost condamnat la 3 ani închisoare pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, biletul de liberare din 1953 şi certificatul din 2003 eliberat de A.N.S.) a reţinut că reclamantului i-au fost aduse daune morale constând în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană şi care se referă la existenţa fizică a omului, la sănătatea şi integritatea sa corporală, la demnitate, onoare, libertate de gândire şi de conştiinţă, astfel că este îndreptăţit să solicite repararea acestui prejudiciu moral.
Ţinând seama de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Tribunalul a reţinut că despăgubirile trebuie să întrunească cerinţa reparării integrale a prejudiciului şi cerinţa proporţionalităţii cu prejudiciul moral suferit.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor, Tribunalul având în vedere perioada executată, de peste 3 ani închisoare, evoluţia politică de după 1990 care a condamnat regimul comunist, beneficiile deja acordate reclamantului prin Decretul-Lege nr. 118/1990 şi prin O.U.G. nr. 214/1999, a apreciat că suma de 150.000 RON este suficientă pentru acoperirea prejudiciului moral cauzat.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamantul, cât şi pârâtul.
Prin decizia civilă nr. 77/A din 19 aprilie 2011, Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamantului; a admis apelul pârâtului şi a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a redus cuantumul daunelor morale de la 150.000 RON la 3.000 euro echivalent în RON la data plăţii.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că deşi prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. 1 pct. 1 şi art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, precum şi dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, care constituiau temeiul legal al cererilor de acordare a daunelor morale, raportat la data introducerii acţiunii reclamantului, respectiv 05 octombrie 2009, aceste decizii sunt inaplicabile în speţă.
Instanţa de apel a mai reţinut că aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale unui proces pendinte şi suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanşaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile şi previzibile, creează premisele unei discriminări între persoane, care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcţie de deţinerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Totodată, instanţa de apel a reţinut că aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale litigiilor în curs, ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât se impune a se acorda prioritate reglementărilor internaţionale, respectând astfel dispoziţiile art. 20 din Constituţia României.
Cu privire la motivul de apel privind cuantumul daunelor morale acordate (critici formulate de ambii apelanţi), instanţa de apel a reţinut că sunt de necontestat teroarea, privaţiunile şi constrângerile aprige suferite de persoanele condamnate politic, precum şi de familiile lor, şi este evident că urmele acestor nedreptăţi nu pot fi niciodată şterse pe deplin.
Pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 a fost precedată de o altă lege reparatorie Decretul-Lege nr. 118/1990, în baza căreia reclamantul a beneficiat de o indemnizaţie lunară, pe care o încasează de mai mult de 20 de ani.
În plus, condamnarea expresă a regimului comunist, recunoaşterea publică a ororilor la care au fost supuşi cei ce au îndrăznit să se împotrivească este, de asemenea, de natură să confere o satisfacţie morală reclamantului.
împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părţi.
1. Reclamantul F.D., prin recursul formulat, reproşează instanţei de apel că a subapreciat prejudiciul moral suferit de el, apreciind în mod greşit asupra cuantumului daunelor morale, fără a arăta care au fost criteriile pentru care a procedat la micşorarea acestora, fiind încălcat sub acest aspect art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că el a fost pus într-o poziţie discriminatorie în raport cu alţi solicitanţi, care au obţinut reparaţii mai mari, făcând trimitere la practica judiciară internă şi la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
2. Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Public, reprezentat de D.G.F.P. Vrancea, a arătat, în esenţă, că decizia recurată este nelegală întrucât instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a Deciziilor nr. 1358, 1360 şi 1354 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale prin care au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, precum şi dispoziţiile art. 1 pct. 1 şi art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, în sensul că în mod greşit a constatat că aceste decizii n-ar fi aplicabile cauzelor care nu au fost soluţionate definitiv până la data pronunţării lor.
Recursul reclamantului va fi respins, ca nefondat, iar recursul pârâtului va fi admis, pentru următoarele considerente comune:
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor, iar nu şi pentru trecut.
Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
Rezultă că în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdictionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată” şi, prin urmare, „instanţele erau obligate sa se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale”.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Asupra aplicabilităţii deciziilor de neconstituţionalitate date în materia Legii nr. 221/2009 s-a pronunţat decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi, secţiile unite, în recurs în interesul legii, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, care a statuat că, drept urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 18 mai 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice, interpretarea instanţei de apel în sens contrar, fiind greşită şi contrară legii.
Deciziile de neconstituţionalitate în discuţie nu încalcă nici principiul nediscriminării şi al egalităţii de tratament în faţa legii, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor şi libertăţilor reglementate de Convenţie, cunoscând limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile, de genul celor expuse în considerentele anterioare.
Având în vedere argumentele prezentate mai sus, referitoare la incidenţa în cauză a deciziilor de neconstituţionalitate date în materia Legii nr. 221/2009, care au lipsit de efecte textul legal ce a constituit temeiul juridic al acţiunii introductive de instanţă, critica reclamantului privind cuantumul daunelor morale, astfel cum au fost acordate de către prima instanţă şi redimensionate de instanţa de apel devine inutil a mai fi analizată.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul pârâtului, va modifica în parte decizia recurată în sensul că va schimba în tot sentinţa Tribunalului şi va respinge ca neîntemeiată acţiunea reclamantului. Celelalte dispoziţii ale deciziei urmează să fie menţinute.
Prin aceeaşi decizie va respinge, ca nefondat, recursul reclamantului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul F.D. împotriva deciziei nr. 77/A din 19 aprilie 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Vrancea, împotriva aceleeaşi decizii şi, în consecinţă:
Modifică în parte decizia recurată în sensul că:
Schimbă în tot sentinţa nr. 383 din 25 mai 2010 a Tribunalului Vrancea, secţia civilă, şi respinge ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul F.D.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4078/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 4083/2012. Civil. Partaj judiciar. Revizuire -... → |
|---|
