ICCJ. Decizia nr. 4168/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4168/2012
Dosar nr. 464/2/2010
Şedinţa publică din 6 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 01 martie 2007 sub nr. 5093/299/2007, reclamanţii B.V., P.M.A., A.A., G.M., L.E., M.D. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună anularea dispoziţiei din 15 ianuarie 2007 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că deţin cu titlu de chirie o parte din spaţiile situate în imobilul ce face obiectul dispoziţiei, fiind informaţi la începutul lunii februarie că s-a emis dispoziţia 15 ianuarie 2007, prin care s-a restituit în natură imobilul către C.D.A. şi că, în consecinţă, contractele de închiriere îşi încetează valabilitatea.
S-a arătat că restituirea imobilului s-a făcut pe numele lui C.D.A. care, însă, era decedat din data de 17 iunie 2005. Or, ca această dispoziţie să poată produce efecte, era necesară introducerea în cauză a moştenitorilor defunctului.
S-a învederat că Legea nr. 10/2001 stabileşte persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii, printre acestea fiind şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanei îndreptăţite. Cum aceasta decedase înaintea emiterii dispoziţiei, era necesar ca moştenitorii legali sau testamentari ai defunctului C.D.A. să îşi însuşească notificarea autorului lor.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 5 şi 948 C. civ, art. 1, art. 7 din Decretul nr. 31/1954, art. 3, art. 4 şi urm. din Legea nr. 10/2001, art. 112 C. proc. civ.
La termenul din data de 05 mai 2007 reclamanţii şi-au modificat acţiunea, în sensul că au solicitat introducerea în cauză în calitate de pârât şi a moştenitorului lui C.D.A., numitul C.G.
La termenul din data de 27 iunie 2007, reclamanţii au solicitat introducerea în cauza în calitate de pârât şi a numitului F.G.
Prin sentinţa civilă nr. 14710 din 24 octombrie 2007, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 06 decembrie 2007, sub nr. 43712/3/2007.
La data de 17 martie 2009, pârâţii F.G. şi C.G. au depus la dosar întâmpinare, arătând că acţiunea formulată de reclamanţi apare ca lipsită de interes, întrucât reclamanţii îşi vor păstra întotdeauna calitatea de chiriaşi, statutul lor juridic neputând fi modificat la această dată sub nicio formă.
Prin sentinţa civilă nr. 1424 din 10 septembrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi, constatând ivit conflict negativ de competenţă, a trimis cauza în vederea soluţionării acestuia la Curtea de Apel Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 9 din 13 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 30 martie 2009.
În dovedirea acţiunii, reclamaţii au depus la dosar, în copie, următoarele înscrisuri: dispoziţia din 15 ianuarie 2007 a Primarului General al Municipiului Bucureşti, contract de închiriere din 01 aprilie 1999, autorizaţia din 30 aprilie 1991 eliberată de Primăria Sectorului 1, adresa din 21 februarie 2007 emisă de Consiliul General al Municipiului Bucureşti - Administraţia Fondului Imobiliar, autorizaţia din 13 octombrie 2003 emisă de Primăria Sectorului 4, adresa din 11 decembrie 2002 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, contract de închiriere din 08 februarie 2000, adresa din 12 februarie 2007 emisă de Consiliul General al Municipiului Bucureşti - Administraţia Fondului Imobiliar, contract de închiriere din 15 noiembrie 1999, fişa suprafeţei locative închiriate, contract de închiriere din 20 ianuarie 2000, fişa de calcul pentru stabilirea chiriei lunare pentru locuinţa deţinută, contract de închiriere din 20 ianuarie 2000, fişa suprafeţei locative închiriate.
Pârâţii persoane fizice au depus la dosarul cauzei următoarele înscrisuri: certificat de moştenitor din 12 martie 2003 eliberat de B.N.P. V.M., acte de stare civilă, sentinţa civilă nr. 517 din 26 aprilie 2007 a Judecătoriei Mizil, testament autentificat în 29 octombrie 2004 de B.N.P. H.I.
La solicitarea instanţei au fost comunicate actele care au stat la baza emiterii dispoziţiei atacate, acestea fiind ataşate la dosar.
Prin sentinţa civila nr. 776 din 03 iunie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 43712/3/2007, contestaţia a fost respinsă ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin notificarea din 12 septembrie 2001 comunicată Primăriei Municipiului Bucureşti prin intermediul B.E.J. S. şi N., numitul C.D.A. a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, în calitate de moştenitor al defunctului C.D.A.
Prin dispoziţia din 15 ianuarie 2007 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, s-a dispus restituirea în natură, în proprietatea numitului C.D.A. a imobilului situat în Bucureşti, format din construcţie tip B (S+P+3), - cu excepţia apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995, respectiv: apartamentul de la et. 3, vândut conform contractului de vânzare-cumpărare din 1999, apartamentul de la mansardă vândut conform contractului de vânzare-cumpărare din 1996, şi apartamentul de la et. 1, vândut conform contractului de vânzare-cumpărare din 1996, cu cota de teren aferentă de 59,78 m.p. - şi teren în suprafaţă de 105,22 m.p. din suprafaţa totală de teren de 165 m.p., identificat conform planului topografic anexă la dispoziţie.
Reclamanţii B.V., M.D., P.M.A., ocupă spaţiile cu altă destinaţie decât cea de locuinţă (atelier foto, servicii funerare, atelier tricotaje) situate în imobilul din Bucureşti, în baza contractelor de închiriere din 01 aprilie 1999, din 07 noiembrie 1993 şi din 08 februarie 2000, iar reclamanţii A.A., G.M. şi L.E. ocupă spaţii cu destinaţia de locuinţă situate în acelaşi imobil, în baza contractelor de închiriere din 15 noiembrie 1999 şi din 20 ianuarie 2000.
În speţă s-a solicitat de către reclamanţi constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei din 15 ianuarie 2007, mai sus amintită, pentru considerentul că a fost emisă pe numele unei persoane decedate.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite se restituie în matură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condiţiile legii.
Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptăţite, în sensul legii, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora, iar potrivit art. 4 alin. (2) din acelaşi act normativ, de prevederile legii beneficiază şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite.
În speţă, dispoziţia atacată a fost emisă pe numele lui C.D.A. care avea calitatea de moştenitor al fostului proprietar al imobilului, C.D.A., conform certificatului de moştenitor din 12 martie 2003 emis de B.N.P. V.M. şi care a formulat notificare în termenul legal, prin intermediul executorului judecătoresc, prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului.
Este adevărat că numitul C.D.A. decedase anterior emiterii dispoziţiei contestate, respectiv la data de 16 iunie 2005, aşa cum rezultă din certificatul de deces din 05 martie 2007, depus la dosar, însă această împrejurare nu este de natură să atragă nulitatea absolută totală a dispoziţiei din 15 ianuarie 2007, aşa cum au solicitat reclamanţii, împrejurarea că persoana îndreptăţită la măsuri reparatorii, constând în restituirea în natură a imobilului - cu excepţia apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995 - a decedat mai înainte de emiterea dispoziţiei atacate nu ar putea atrage decât nulitatea parţială a acestei dispoziţii, în ceea ce priveşte titularul menţionat în cuprinsul acesteia, în sensul că, în locul numitului C.D.A. se impunea a fi trecuţi moştenitorii acestuia, pârâţii persoane fizice din prezenta cauză. Astfel, dispoziţia din 15 ianuarie 2007 ar putea fi modificată în sensul arătat, însă reclamanţii nu au solicitat acest lucru, ci constatarea nulităţii absolute în privinţa tuturor dispoziţiilor din actul atacat, ceea ce nu poate fi admis, în condiţiile în care actul-mai puţin dispoziţia referitoare la persoana beneficiarului - a fost emis cu respectarea prevederilor legale, aşa cum s-a reţinut în cele ce preced.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel M.D., arătând următoarele:
1. hotărârea pronunţată de instanţa de fond cuprinde motive contradictorii în raport de dispozitivul sentinţei;
2. hotărârea pronunţată de instanţa de fond este lipsită de temei legal;
3. hotărârea pronunţată de instanţa de fond a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
După expunerea situaţiei de fapt şi a istoricului cauzei, apelanta a dezvoltat motivele de apel, invocând următoarele:
1. hotărârea pronunţată de instanţa de fond cuprinde motive contradictorii în raport de dispozitivul sentinţei.
Astfel, în mod vădit nelegal instanţa de fond a respins cererea de încuviinţare a probei cu interogatoriul pârâţilor, motivând în mod nelegal că asupra probei cu interogatoriu s-ar fi pronunţat instanţa Judecătoriei Sector 1, deşi, această instanţă şi-a declinat ulterior competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti, iar, potrivit dispoziţiilor C. proc. civ., se prevede în mod expres şi imperativ că toate actele îndeplinite de către o instanţă necompetenta sunt nule de drept.
Or, prin respingerea acestui mijloc de probă hotărâtor în soluţionarea cauzei, instanţa de fond le-a încălcat drepturile procesuale şi constituţionale potrivit cărora orice cetăţean are dreptul la un proces rezonabil.
Totodată, instanţa de fond s-a pronunţat cu privire la calitatea procesuală a reclamanţilor în sensul că reclamanţii nu ar avea calitate procesuală activă (deşi niciuna dintre părţile din proces şi nici instanţa de judecată nu au ridicat în cauza excepţia lipsei calităţii procesuale active a vreunuia dintre reclamanţi) în pronunţarea acestei acţiuni, iar ulterior în dispozitivul sentinţei aceeaşi instanţa de judecată s-a pronunţat pe fondul cauzei.
2. hotărârea pronunţată de instanţa de fond este lipsită de temei legal.
Decizia din 15 ianuarie 2007, emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, este lovită de nulitate absolută întrucât această decizie a fost emisă pe numele unei persoane decedate pe baza cererilor şi declaraţiilor formulate în numele persoanei decedate de către pârâtul F.G. în baza unei procuri din 12 februarie 2001 dată de către defunctul C.D.A. pârâtului F.G., a cărei valabilitate a încetat de drept, conform art. 1552 pct. 3 C. civ., odată cu decesul mandantului conform actului de deces din 17 iunie 2005 şi deci această persoană nu mai avea capacitate de exerciţiu.
3. hotărârea pronunţată de instanţa de fond a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
Decizia din 15 ianuarie 2007 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti este lovită de nulitate absolută întrucât imobilul revendicat nu a aparţinut niciodată - în fapt sau în drept - defunctului C.D.A. întrucât, astfel cum rezultă din autorizaţia de construire şi celelalte înscrisuri depuse la dosarul cauzei, acesta a fost proprietarul imobilului situat pe acelaşi bulevard (nedovedind cu acte certe că acesta ar fi fost vreodată proprietarul imobilului revendicat şi restituit prin decizia atacată).
Împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat apel şi reclamanta G.M., invocând:
1. Motive de nelegalitate:
Incompatibilitatea doamnei magistrat care a soluţionat fondul acestei cauze, în condiţiile în care domnia sa, prin sentinţa civilă nr. 1424 din 10 septembrie 2008, prin care a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti, pentru soluţionarea acestei cauze şi a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
Dacă în mod principial nu s-ar putea discuta despre o incompatibilitate, raportată la această din urmă sentinţă, care nu a soluţionat fondul cauzei, ea fiind soluţionată doar pe o excepţie de ordine publică, totuşi din considerentele acestei din urmă sentinţe civile rezultă în mod clar faptul că toţi reclamanţii sunt terţi atât în raport cu pârâtul Primarul General al Municipiului Bucureşti, cât şi cu beneficiarul dispoziţiei de restituire în natură a imobilului în litigiu, respectiv numitul C.D.A.
Deci aceasta însemna faptul că reclamanţii, deci în mod implicit şi apelanta nu ar avea calitate procesuală activă în purtarea acestui litigiu civil.
Cu ocazia soluţionării în fond a acestei cauze, acelaşi magistrat a apreciat numai că „reclamanţii nu au solicitat acest lucru” (este vorba despre o modificare a dispoziţiei din 15 ianuarie 2007), ci au solicitat constatarea nulităţii absolute în privinţa tuturor dispoziţiilor din actul atacat, ceea ce nu poate fi admis.
Această motivare finală din considerentele hotărârii în litigiu se interpretează evident în sensul că instanţa a soluţionat de această dată (acelaşi magistrat) cauza pe fondul acesteia.
Deci motivările total contradictorii din punctul de vedere al calităţii procesuale a reclamanţilor, duc la concluzia că excepţia incompatibilităţii magistratului respectiv există ca atare şi ea trebuie primită de către instanţa de apel.
2. Cu ocazia formulării cererii de probatorii, instanţa Judecătoriei Sector 1 Bucureşti, prin încheierea de şedinţă din data de 27 iunie 2007, a respins proba cu interogatoriul pârâţilor, ca nefiind utilă cauzei.
La data de 13 mai 2009, cu ocazia soluţionării în fond a cauzei, astfel cum rezultă din încheierea de şedinţă de la acea dată, a fost solicitată din nou proba cu interogatoriu, dar această probă a fost respinsă cu motivarea faptului că Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti prin încheierea din 27 iunie 2007, s-a pronunţat deja în sensul respingerii acestei probe.
Or, atâta vreme cât această instanţă din urmă a fost considerată necompetentă din punct de vedere material pentru soluţionarea acestui litigiu civil, evident că şi măsurile procesuale sau procedurale luate de către aceasta au devenit nule de drept, împrejurare care evident impunea admiterea acestei probe sau, în orice caz, în varianta respingerii ei instanţa era obligată să motiveze această soluţie a respingerii probei cu interogator în condiţiile în care aceasta era una dintre puţinele probe solicitate de părţi, dar deosebit de importantă în stabilirea adevărului material în cauză.
3. Instanţa fondului a omis a se pronunţa şi asupra excepţiei lipsei de interes invocată de pârâţii, persoane fizice, prin întâmpinare, în condiţiile în care tribunalul a unit această excepţie cu fondul cauzei dar a omis cu ocazia soluţionării şi respectiv a motivării sentinţei civile în litigiu să se pronunţe asupra acesteia într-un sens sau altul cu motivarea corespunzătoare pentru fiecare dintre variante.
Motive de netemeinicie:
În probaţiune pârâţii, persoane fizice, s-au folosit de sentinţa civilă nr. 517 din 26 aprilie 2007 a Judecătoriei Mizil (Dosar nr. 527/259/2007), prin care a fost admisă o acţiune formulată de numitul F.G. împotriva lui C.G. şi, drept urmare, s-a luat act de o tranzacţie încheiată între aceştia referitoare la imobilul în litigiu, deşi calităţile procesuale ale acestora deopotrivă nu erau stabilite în mod corespunzător prin înscrisuri autentice care să le confere calitatea procesuală corespunzătoare, niciunul dintre aceştia, reclamant şi pârât, neavând un certificat de moştenitor corespunzător, iar în cadrul acelui litigiu nu s-a solicitat mai întâi a se constata calităţile lor succesorale, nu s-a stabilit masa succesorală, etc.
Din acest punct de vedere este paradoxal faptul că numitul C.G., obţine certificat de calitate de moştenitor la data de 01 aprilie 2009, de la B.N.P. H.P.V. din Mizil, în condiţiile în care el beneficiase deja de o asemenea „calitate” prin sentinţa civilă mai înainte menţionată a instanţei din Mizil.
Era necesar, evident, din acest punct de vedere pentru a se lămuri în mod clar buna sau reaua-credinţă acestor prezumtivi moştenitori ai lui C.D.A., să fie cerut de la Judecătoria Mizil dosarul civil nr. 527/259/2007, pentru a se putea constata în mod cert dacă judecata respectivă cu sentinţa civilă nr. 517 din 26 aprilie 2007 a fost corectă, ori sentinţa civilă în litigiu a fost emisă fără a avea la bază probe corespunzătoare.
De asemenea, nu s-a avut în vedere nici faptul că deşi s-a pretins că numitul C.D.A. şi C.D. erau fraţi buni, din actele de identitate ale acestora, rezultă că tatăl numitului C.D.A. s-a numit R., în timp ce tatăl numitului C.D., s-a numit C. Este aceasta o împrejurare esenţială în a se stabili dacă aceştia au fost sau nu de bună-credinţă în purtarea acestui litigiu civil, pe de o parte, iar pe de altă parte dacă faţă de aceste neconcordanţe numitul C.D.A. mai avea o calitate de moştenitor şi în mod implicit C.G., a cărui origine se circumscrie cu referire la C.D.
De asemenea, împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat apel reclamantul B.V., invocând următoarele:
Deşi notificarea în baza Legii nr. 10/2001 a fost formulată de C.D.A. (în viaţă la momentul respectiv) prin F.G. în baza procurii din 12 februarie 2001, dispoziţia ce face obiectul prezentei acţiuni a fost eliberată după decesul petentului intervenit la data de 17 iunie 2005 şi mai mult chiar pe numele acestuia, probabil cu concursul fraudulos al mandatarului căruia îi încetase mandatul odată cu moartea mandantului său.
Or, nu este posibil ca instanţa de fond să constate că decizia a fost legală de vreme ce ea a fost emisă pe numele unei persoane decedate, lipsită de capacitate de folosinţă, respectiv fără a mai avea drepturi şi obligaţii, cunoscute fiind în acest sens dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 potrivit cărora „Capacitatea de folosinţă începe de la naşterea persoanei şi încetează o dată cu moartea acesteia. „Lipsa capacităţii de folosinţă presupune implicit şi lipsa capacităţii de exerciţiu şi atrage fără nicio îndoială nulitatea dispoziţiei menţionate mai sus”.
Mai mult, dat fiind că de la data emiterii, dispoziţia din 15 ianuarie 2007 produce efecte, în sensul că i se recunoaşte defunctului C.D.A. dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, este evident că ne aflăm într-o situaţie ce contravine legii, potrivit căreia o persoană fără capacitate de folosinţă nu poate avea drepturi şi obligaţii. Cu alte cuvinte, C.D.A., după moarte, nu mai putea deveni proprietar.
Este evident că într-o asemenea situaţie se impunea introducerea în cauză a moştenitorilor defunctului, care în calitatea lor de continuatori ai autorului lor puteau solicita emiterea dispoziţiei de restituire pe numele lor, procedând ulterior la dezbaterea succesorală, potrivit dreptului comun.
O asemenea conduită se impunea pentru ca dispoziţia atacată să îşi poată produce efectele şi să fie în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare.
Tocmai o asemenea ipoteză a fost avută în vedere de legiuitor, prin Legea nr. 10/2001 care a stabilit persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau în echivalent statuând la art. 3 şi 4 alin. (2) din legea respectivă că acestea sunt „persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora (...)” şi că „de prevederile prezentei legi beneficiază şi moştenitorii legali şi sau testamentară ai persoanei îndreptăţite”.
Prin urmare, aprecierea instanţei de fond că „această împrejurare nu este de natură să atragă nulitatea absolută totală a dispoziţiei din 15 ianuarie 2007, aşa cum au solicitat reclamanţii (...) nu ar putea atrage decât nulitatea parţială a acestei dispoziţii, în ceea ce priveşte titularul menţionat în cuprinsul acesteia, în sensul că în locul numitului C.D.A. se impunea a fi trecuţi moştenitorii acestuia, pârâţii persoane fizice din prezenta cauză”, este nefondată.
2. Există dubii, ignorate de instanţa de fond şi sub aspectul calităţii de proprietar al imobilului situat în Bucureşti, a defunctului C.D.A.. Astfel, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei reiese faptul că defunctul a fost proprietarul imobilului situat în Bucureşti, nicidecum a celui menţionat în dispoziţia din 15 ianuarie 2007.
Mai mult, dacă comparăm bunul imobil preluat abuziv de stat de la părinţii defunctului cu imobilul menţionat la art. 1 din dispoziţie se va observa cu uşurinţă că acestea nu sunt identice, dispoziţia fiind emisă pentru un imobil care nu a aparţinut defunctului C.D.A.
Astfel, este important de reţinut că calitatea de „proprietari ai imobilelor” implică dovedirea şi stabilirea identităţii dintre bunul preluat de stat şi bunul ce face obiectul notificării conform Legii nr. 10/2001, pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 3 alin. (1) ale aceleiaşi legi.
Stabilirea identităţii presupune compararea elementelor de topografie, de construcţie şi de arhitectură dintre cele două imobile menţionate.
Astfel, printr-o simplă verificare a înscrisurilor care au stat la baza emiterii dispoziţiei şi care sunt în posesia Primăriei Municipiului Bucureşti privitoare la situaţia imobilului în cauză, se poate constata ca între bunurile menţionate nu există identitate, iar dispoziţia de restituie a unui bun ce nu a aparţinut persoanelor care au pretins calitatea de persoană îndreptăţită, în sensul Legii nr. 10/2001 s-a emis cu încălcarea vădită a dispoziţiilor legale.
În al treilea rând, faptul că instanţa de fond, deşi a reţinut în considerentele sentinţei menţionate faptul că pârâţii prin întâmpinare au arătat că „acţiunea formulată de reclamanţi apare ca lipsită de interes” în dispozitivul acesteia nu a mai făcut nicio precizare cu privire la excepţia invocată, pe care a unit-o cu fondul, lăsând-o nesoluţionată.
De asemenea, cu privire la proba cu interogatoriul pârâţilor, instanţa de fond în mod greşit a respins-o pe considerentul că asupra acesteia s-a pronunţat instanţa Judecătoriei Sectorului 1 prin încheierea din data de 27 iunie 2007. Dacă avem în vedere faptul că această din urmă instanţă nu era competentă sub aspect material să judece prezenta cauză, precum şi dispoziţiile art. 105 alin. (1) potrivit cărora „Actele de procedură îndeplinite de un judecător necompetent sunt nule” este mai mult decât evident că măsurile luate de instanţa necompetentă sunt nule de drept.
Totodată, împotriva sentinţei civile sus-menţionate a fost formulat apel de către apelanta A.A., invocând aceleaşi motive ca şi G.M.
Ulterior, apelantele G.M. şi A.A. au completat motivele de apel, arătând că era necesar a se avea în vedere şi faptul că din înscrisurile depuse la dosar nu reiese faptul că defunctul ar fi fost proprietarul imobilului în litigiu, şi acesta a avut cu titlu de proprietate un imobil situat în Bucureşti, imobil care nu a fost solicitat de către prezumtivul proprietar, dar totodată imobilul care nu a aparţinui acestuia a fost solicitat ca atare.
Sub acest aspect instanţa era necesar să manifeste preocuparea corespunzătoare pentru a stabili cu certitudine dacă imobilul solicitat a fost vreodată proprietatea autorului celui care a făcut notificarea pentru restituire şi totodată să aprecieze în mod corespunzător actele depuse la dosar din acest punct de vedere.
În soluţionarea acestui litigiu, instanţa nu a avut în vedere nici faptul că la data emiterii deciziei contestate persoana pe numele căreia a fost emisă decizia era deja decedată, astfel că în condiţiile respective nu se mai putea emite o asemenea decizie, ci, cel mult, părţile interesate şi anume prezumtivii moştenitori, adică pârâţii-persoane fizice din acest dosar erau aceia care ar fi trebuit să facă demersurile corespunzătoare la organul emitent, pentru a emite decizia respectivă pe numele lor după ce aceştia, în prealabil, făceau dovada calităţii lor legale de moştenitori ai defunctului prezumtiv titular al dreptului de proprietate pretins.
La 19 aprilie 2010 şi L.E. a formulat o cerere pe care a intitulat-o apel peste termen, criticând sentinţa civilă nr. 776 din 03 iunie 2009 astfel:
Acţiunea introductivă la instanţa de fond a fost formulată de către dl. avocat N.N. pentru toţi reclamanţii, astfel cum sunt ei nominalizaţi în partea introductivă a cererii respective.
În aceasta au fost nominalizaţi toţi reclamanţii, fiecare cu adresa lui, dar şi cu menţiunea în dreptul fiecărui reclamant a faptului că pentru toţi reclamanţii există un domiciliu ales procesual, şi anume la SCA N. şi A., şi drept urmare comunicarea tuturor actelor de procedură, inclusiv comunicarea sentinţei civile pronunţate în acest dosar, au fost făcute la acest domiciliu ales mai sus menţionat, la cabinetul de-avocatură respectiv.
Deşi în cererea introductivă figura şi adresa apelantei, totuşi la această adresă nu a fost comunicat niciun set de procedură, inclusiv hotărârea pronunţată, astfel că în ceea ce o priveşte nu au intrat în posesia niciunei hotărâri judecătoreşti şi drept urmare nici nu era în măsură să cunoască în detaliu toate argumentele care au fost avute în vedere de către instanţă la luarea măsurii respingerii cererii pe care ea şi ceilalţi reclamanţi au formulat-o.
În cursul soluţionării dosarului de fond reclamantele G.M. şi A.A., ca şi reclamanta M.D., şi-au mai angajat câte un avocat în cauză, fapt ce a dus la comunicarea hotărârii pronunţate în dosar la sediul avocatului respectiv, iar această comunicare a dat posibilitatea celor trei reclamante să formuleze în termen legal apelul în prezenta cauză.
După primirea hotărârilor respective de Cabinetul avocaţial N., acesta nu a exercitat în termen apelul în dosar, dar nici nu a luat legătura cu apelanta pentru a-i comunica faptul că a înţeles în continuare să nu mai îmi acorde asistenţa juridică şi drept urmare nu mai înţelege nici să declare apelul respectiv.
Sub acest aspect urmează a se constata că a fost realmente prejudiciată de această poziţie incorectă pe care s-a situat în raport cu cabinetul avocaţial respectiv, poziţie care a lipsit-o în mod legal de dreptul de a promova apelul în cauză în timp util.
Se observă de altfel că în acest dosar Cabinetul avocaţial N. a declarat apel în exclusivitate pentru numitul B.V., cu care a perpetuat raporturile contractuale de asistenţă juridică.
În această situaţie, nu există niciun element de vinovăţie în ceea ce o priveşte, din punctul de vedere al exercitării căii de atac a apelului în acest dosar, astfel încât în conformitate cu disp. art. 103 C. proc. civ. a solicitat a dispune repunerea în termen pentru declararea şi motivarea apelului respectiv.
Pe fond, apelanta a invocat aceleaşi motive ca şi apelantele G.M. şi A.A.
În apel s-a constatat ca a decedat reclamanta P.M.A., fiind introdus în cauza moştenitorul acesteia - P.M., calitatea acestuia fiind dovedită cu certificatul de moştenitor din 18 august 2009 emis de B.N.P. D.P.
Apelanţii B.V. şi M.D. au renunţat la judecarea cererilor lor de apel, renunţare de care s-a luat act prin încheierea din 23 martie 2010.
S-a invocat şi pus în discuţia părţilor tardivitatea apelului formulat de apelanta L.E.
Prin decizia civilă nr. 262A din 16 noiembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins ca tardiv apelul formulat de apelanta-reclamantă L.E. împotriva sentinţei civile nr. 776 din 03 iunie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 43712/3/2007 în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi B.V., M.D., A.A. şi G.M. şi intimaţii-pârâţi C.G., F.G. şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.
Au fost respinse ca nefondate apelurile formulate de către apelantele-reclamante A.A. şi G.M.
Curtea de Apel a reţinut:
Cât priveşte excepţia tardivităţii formulării apelului de către apelanta-reclamantă L.E., s-a apreciat că această excepţie este fondată.
Astfel, aceasta a solicitat repunerea în termenul de formulare a apelului motivat de împrejurarea că apărătorul angajat la prima instanţă şi la care şi-a ales domiciliul procesual nu a luat legătura cu ea pentru a o informa de sentinţa pronunţată de prima instanţă şi nici nu a declarat apel în numele său.
Aceste motive nu constituie motive temeinice pentru repunerea în termenul de declarare a apelului, având în vedere că dispoziţiile art. 103 alin. (1) C. proc. civ. impun ca depăşirea termenului de declarare a apelului să se datoreze unei împrejurări mai presus de voinţa părţii. Or, în cauză, motivele invocate nu constituie „împrejurări mai presus de voinţa părţii”, ci aspecte care sunt strict legate de derularea raporturilor dintre parte şi apărătorul angajat de aceasta. Realizarea procedurii de citare şi de comunicare a hotărârii la domiciliul ales indicat s-a realizat de către prima instanţă în conformitate cu legea. Mai mult, apelantei îi incumbau obligaţiile prevăzute de art. 129 alin. (1) C. proc. civ.
În consecinţă, cererea de repunere în termenul de apel este nefondată, aşa încât se impune a fi analizată excepţia de tardivitate a apelului formulat de apelanta L.E.
Sentinţa apelată a fost comunicată reclamantei L.E. la domiciliul procesual ales al acesteia la data de 10 decembrie 2009.
Potrivit art. 284 alin. (1) C. proc. civ., „termenul de apel este de 15 zile de la comunicarea hotărârii (...)”.
Reclamanta L.E. a declarat apel la 19 aprilie 2010, cu depăşirea termenului legal menţionat, apelul formulat de această reclamantă fiind tardiv.
În ceea ce priveşte apelurile formulate de apelantele A.A. şi G.M.:
În ceea ce priveşte primul motiv de nelegalitate, referitor la incompatibilitatea judecătorului care a soluţionat fondul cauzei, motivat de faptul că ar fi soluţionat, în prealabil, excepţia de necompetenţă materială, acest motiv este vădit neîntemeiat, nefiind incidente în cauza dispoziţiile art. 24 C. proc. civ., care reglementează cazurile de incompatibilitate.
În cadrul aceluiaşi motiv, apelantele invocă şi un alt aspect, care nu se încadrează însă în cazurile de incompatibilitate, ci, eventual, ar putea fi încadrat în dispoziţiile art 27 alin. (7) C. proc. civ., în sensul că judecătorul şi-ar fi spus în mod implicit părerea în ceea ce priveşte un anumit aspect al cauzei deduse judecăţii.
Însă apelantele nu au înţeles să formuleze cerere de recuzare în faţa primei instanţe până la termenul prevăzut de art. 29 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., aşa încât nu pot invoca aceste aspecte ca motive de apel.
În plus, aspectele invocate sunt şi neîntemeiate, întrucât a stabili că o parte este terţ în raport cu părţile implicate în procedura administrativă declanşată în temeiul Legii nr. 10/2001 nu echivalează, aşa cum greşit susţin apelantele, cu a stabili că aceleaşi persoane nu ar avea calitate procesuală să invoce nulitatea dispoziţiei emise în cadrul procedurii respective. Ceea ce analizase instanţa în hotărârea de declinare a competenţei nu a fost calitatea procesuală activă, ci competenţa instanţei în raport cu împrejurarea că reclamanţii au fost sau nu parte în procedura administrativă.
În ceea ce priveşte al doilea motiv de apel, în mod corect a fost respinsă proba cu interogatoriu, având în vedere că, în raport de obiectul cauzei şi de motivele de nulitate invocate, această probă nu era utilă în soluţionarea cauzei. De altfel, interogatoriul poate viza doar aspecte legate de conduita personală a celui interogat, iar apelantele nu au învederat niciun fapt personal al pârâţilor a cărui cunoaştere ar fi de natură să clarifice aspecte ale cauzei.
Al treilea motiv de apel, referitor la omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra excepţiei lipsei de interes invocată de către pârâţi, acest motiv este lipsit de interes pentru apelante. Astfel, excepţia menţionată a fost invocată de către pârâţi, aceştia fiind singurii care ar putea invoca o vătămare rezultată din omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra acestei excepţii. Apelantele nu au fost şi nici nu puteau fi vătămate printr-o astfel de omisiune, aşa încât acestea nu justifică un interes legitim în invocarea acestei omisiuni ca motiv de apel.
Cât priveşte motivul de apel prin care se invocă netemeinicia sentinţei, s-au reţinut următoarele:
Nu există niciun motiv pentru care instanţa să solicite dosarul Judecătoriei Mizil „pentru a se putea constata în mod cert dacă judecata respectivă, sentinţa civilă nr. 517 din 26 aprilie 2007 a fost corectă, ori sentinţa civilă în litigiu a fost emisă fără a avea la bază probe corespunzătoare” întrucât în prezenta cauză nu se judecă o cale de atac împotriva sentinţei pronunţate de Judecătoria Mizil, aşa încât instanţa nu avea nicio competenţă de a stabili dacă sentinţa menţionată a fost sau nu corectă.
De altfel, reclamanţii nu au invocat aceste aspecte în faţa primei instanţe.
Mai mult, susţinerile sunt şi nefondate. Astfel, sentinţa nr. 517 din 26 aprilie 2007 nu este în contradicţie cu certificatul de moştenitor din 01 aprilie 2009 eliberat de B.N.P. H.P.V. Certificatul de moştenitor din 12 martie 2003 atestă calitatea de moştenitor legal a numitului C.D.A., în calitate de nepot de frate predecedat, în raport cu defunctul C.D.A., decedat la 26 august 1971.
Certificatul de calitate de moştenitor din 01 aprilie 2009 eliberat de B.N.P. H.P.V. atestă calitatea de moştenitor a numitului C.G. în raport cu defunctul C.D.A., decedat la 16 iunie 2005.
Prin sentinţa nr. 517 din 26 aprilie 2007 s-a recunoscut calitatea de legatar cu titlu particular a numitului F.G. Ca atare, ambii pârâţi persoane fizice au calitatea de succesori ai numitului C.D.A., C.G. în calitate de moştenitor legal, iar F.G. în calitate de legatar cu titlu particular şi, totodată, ambii au calitate procesuală în prezenta cauză, întrucât legatul particular priveşte parte din bunul ce a făcut obiectul procedurii administrative soluţionate prin dispoziţia contestată.
Atât timp cât certificatul de moştenitor din 2003 nu este anulat, el face dovada calităţii de moştenitor, iar instanţa în prezenta cauză nu avea abilitatea legală să analizeze aceste aspecte, sub acest aspect fiind irelevantă şi calitatea de fraţi buni, fraţi uterini sau fraţi consangvini a numiţilor C.D.A. şi C.D. De altfel, calitatea de moştenitor legal subzistă pentru un frate, indiferent dacă acesta este doar frate uterin.
Cât priveşte motivele invocate de apelantele G.M. şi A.A. în cererea completatoare, s-a constatat că acestea sunt tardiv formulate.
Astfel, potrivit art. 287 alin. (4) C. proc. civ., „termenul pentru depunerea motivelor de apel se socoteşte de la comunicarea hotărârii, chiar dacă apelul s-a făcut înainte de comunicare.”
În condiţiile în care hotărârea apelată a fost comunicată apelantelor G.M. şi A.A. la data de 10 decembrie 2009, depunerea motivelor completatoare la data de 19 aprilie 2010 s-a făcut cu depăşirea termenului de 15 zile de la comunicare.
În plus, motivul invocat în cererea completatoare este şi inadmisibil având în vedere dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora „În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi (...)”. Or, singurul temei al nulităţii dispoziţiei invocat în prima instanţă a fost acela că dispoziţia ar fi fost emisă pe numele unei persoane decedate, fără a se nega împrejurarea că imobilul în litigiu ar fi aparţinut autorului persoanei în favoarea căreia a fost emisă dispoziţia. Ca atare, o astfel de cerere nu poate fi formulată direct în apel.
Totodată, soluţia primei instanţe de respingere a cererii ca neîntemeiată este corectă, întrucât singurele persoane care ar fi putut invoca o vătămare prin faptul că dispoziţia a fost emisă pe numele autorului lor ar fi fost pârâţii. În plus, nu este vorba de o nulitate care să atragă constatarea nulităţii dispoziţiei, ci de o nulitate care atrage doar modificarea dispoziţiei, modificare ce poate fi făcută inclusiv de către organul emitent.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs reclamanţii G.M., A.A. şi L.E., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a susţinut că în mod nelegal instanţa de apel a reţinut că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 24 şi 105 C. proc. civ. privind greşita compunere a completului.
Dacă în mod principial nu s-ar putea discuta despre o eventuală incompatibilitate, cu raportare la sentinţa de declinarea competenţei, trebuia să se constate, din considerentele sentinţei de declinare a competenţe, că magistratul şi-a spus părerea în sensul că a reţinut calitatea de terţi a reclamanţilor faţă de dispoziţia emisă de Primarul Municipiului Bucureşti, fiind astfel incompatibil.
S-a susţinut că în cauză se impunea cu necesitate a se dispune ataşarea Dosarului nr. 527/259/2007 al Judecătoriei Mizil pentru a se verifica în raport de probatoriul administrat în acea cauză, dacă sentinţa nr. 517 din 26 aprilie 2007 a fost legală şi temeinică şi a se încuviinţa proba cu interogatoriu părţilor.
Că, în cauză se impunea a se administra probe pentru a se stabili cu certitudine identitatea dintre imobilul deţinut de fostul proprietar şi bunul preluat de stat şi cel care a făcut obiectul dispoziţiei de restituire în cauză.
S-a criticat decizia, susţinându-se că aceasta nu este motivată în fapt şi în drept raportat la motivele de apel formulate, iar motivarea cuprinsă este neconvingătoare.
Au invocat recurenţii şi faptul că judecata apelului a avut loc cu nerespectarea dispoziţiilor legale privind citarea reclamantei P.M.A., aceasta fiind decedată încă din anul 2009.
S-a criticat decizia sub aspectul greşitei respingeri a apelului declarat de reclamanta L.E., ca tardiv, susţinându-se că aceasta nu are culpă procesuală, culpa aparţinând apărătorului ales şi că, în raport de împrejurările invocate se impunea admiterea cererii de repunere în termenul de declarare a apelului.
Constatând decesul recurentei reclamante L.E., în baza dispoziţiilor art. 243 alin. (2) C. proc. civ., instanţa a dispus introducerea în cauză a moştenitorilor acesteia, L.F., N.O.F. şi L.M., care şi-au dovedit calitatea cu certificatul de moştenitor din 21 februarie 2012.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate se constată că recursul nu este fondat.
În mod legal a reţinut instanţa de apel că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 24 coroborat cu dispoziţiile art. 105 C. proc. civ., întrucât judecătorul care a soluţionat cauza pe fond, nu s-a pronunţat anterior în această cauză pe fondul pretenţiilor reclamanţilor, ci pe excepţia necompetenţei materiale a instanţei, ceea ce presupune necercetarea fondului cauzei, la acea dată.
Invocarea direct în apel a nelegalităţii compunerii completului de judecată, raportat la dispoziţiile art. 27 alin. (7) C. proc. civ., nu poate fi primită dacă aceasta nu a fost invocată în condiţiile art. 29 alin. (1), neinvocarea excepţiei de recuzare fiind sancţionată cu decăderea părţii interesate din dreptul de a recuza pe cel în cauză.
Nefondată este şi critica privind greşita respingere a cererii privind administrarea unui probatoriu suplimentar, în raport de situaţia de fapt invocată, instanţa apreciind în mod legal că la instanţa de fond s-a administrat probatoriul necesar şi util cauzei, în raport de obiectul judecăţii şi limitele învestirii instanţei, probele solicitate a fi administrate nefiind utile cauzei în raport de cele solicitate prin acţiune.
În mod fondat a apreciat instanţa asupra utilităţii, pertinenţei şi concludenţei probelor solicitate, în raport de obiectul judecăţii.
Se constată că instanţa de apel a expus situaţia de fapt reţinută, în baza probatoriului administrat, şi a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale, analizând legalitatea dispoziţiei numai în limitele învestirii instanţei, respectiv din perspectiva motivului de nelegalitate invocat, emiterea dispoziţiei pe numele unei persoane decedate, astfel că nu se poate reţine incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Invocarea de către recurenţi a nelegalităţii hotărârii, raportat la dispoziţiilor art. 85 şi 105 C. proc. civ., este nefondată şi, totodată, lipsită de interes.
Astfel, P.M. este singurul care poate invoca lipsa de procedură, în condiţiile în care justifica o încălcare a drepturilor sale, dar în cauză se constată că prin încheierea din 09 noiembrie 2010, P.M., în calitate de moştenitor al defunctei P.M.A. a declarat că renunţă la judecată, astfel că acesta nu a suferit vreo vătămare.
Nefondată este şi critica privind greşita respingere a cererii de repunere în termen, instanţa apreciind în mod fondat că împrejurările invocate ca temei al cererii de repunere în termenul de declarare a apelului nu se subsumează noţiunii de „împrejurare mai presus de voinţa părţii”.
Împrejurarea invocată, că nu a putut depune cererea de recurs în termen, din motive imputabile apărătorului nu îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 103 alin. (1) teza II-a C. proc. civ.
Având în vedere aceste considerente, urmează, în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., a se respinge recursul ca nefondat.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. şi reţinând culpa procesuală a recurenţilor, aceştia vor fi obligaţi la plata cheltuielilor de judecată către intimatul-pârât F.G.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii G.M., A.A. şi L.E. (decedată) şi continuat de moştenitorii acesteia L.F., N.O.F. şi L.M. împotriva deciziei nr. 262A din 16 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Obligă recurenţii la plata sumei de 2.000 RON cheltuieli de judecată către intimatul-pârât F.G., în conformitate cu dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4146/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4177/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
