ICCJ. Decizia nr. 4179/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4179/2012
Dosar nr. 5755/30/2009
Şedinţa publică din 7 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 826/PI din 30 martie 2010 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 5755/30/2009, s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantele L.Z. şi G.G. împotriva Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, şi a fost obligat pârâtul să plătească reclamantelor echivalentul în RON al sumei de 90.000 euro la data efectuării plaţii, reprezentând daune morale, fiind respinsă în rest acţiunea.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că numitul V.V. a fost strămutat împreună cu V.C. - soţie, V.M. - fiică, V.C.A. - fiică, V.Z. - fiică, V.S. - fiu, V.S.T. - fiu şi V.G. - fiică, prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 la data de 18 iunie 1951 din judeţul Timiş, stabilindu-li-se domiciliu obligatoriu în localitatea Z., până la data de 20 decembrie 1955.
Din actele de stare civilă depuse la dosar rezultă că reclamantele sunt fiicele numiţilor V.V. şi V.C., ele purtând la acea dată numele de V.Z. şi respectiv V.G.
Totodată, s-a mai reţinut că reclamantele au dovedit că atât antecesorii, cât şi fraţii lor în prezent sunt decedaţi.
Tribunalul a constatat că reclamantele deţin calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă, conform deciziei nr. 1679 din 03 aprilie 2003 (reclamanta G.G.) şi decizia nr. 1678 din 03 aprilie 2003 (reclamanta L.Z.) şi încasează lunar suma de 912 RON, fiecare, în baza prevederilor Decretului-Lege nr. 118/1990.
Cum dislocarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu pentru reclamante şi antecesorii lor s-a aplicat în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951 şi cum art. 3 din Legea nr. 221/2009 indică acest act normativ ca fiind de natură a atrage caracterul politic al măsurii aplicate, cererea reclamantelor de a se constata în privinţa acestora şi a antecesorilor lor acest caracter în privinţa sancţiunii aplicate, s-a reţinut a fi lipsită de interes.
Prima instanţă a constatat că reclamantele sunt îndreptăţite la a primi măsuri reparatorii în condiţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, atât în nume propriu, cât şi în calitate de descendente de gradul I ale numiţilor V.V. şi V.C.
Referitor la natura despăgubirilor la care sunt îndreptăţite, prima instanţă a apreciat, pe baza probelor administrate, că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, pentru a se acorda reparaţia cuvenită pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii aplicate, şi anume dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu timp de 4 ani, 6 luni şi 22 de zile, atât pentru reclamante, cât şi pentru părinţii lor, stabilită la nivelul sumei de 90.000 euro, echivalent în RON.
Petitul având ca obiect acordarea de despăgubiri materiale a fost respins, pe considerentul că reclamantele solicită echivalentul bunurilor mobile, animalelor şi producţiei agricole, or art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009, referindu-se la conţinutul acestei categorii de despăgubiri (materiale), instituind condiţia ca bunurile sau despăgubirile să nu fi fost obţinute în baza Legii nr. 10/2001 sau a Legii nr. 247/2005, limitează sfera bunurilor al căror echivalent poate fi acordat la cele care fac obiectul acestor acte normative şi care nu se referă la bunurile pretinse de reclamante.
Prin decizia nr. 891/A din 19 mai 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, au fost admise apelurile declarate de reclamanţii L.Z. şi G.G. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiş, a fost anulată sentinţa atacată şi trimisă cauza pentru rejudecare la Tribunalul Timiş.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că apelurile declarate în cauză sunt întemeiate, în ceea ce priveşte petitul daunelor materiale.
Astfel, Curtea Constituţională a reţinut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată şi încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerenţă şi instabilitate legislativă; Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.
În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituţie şi cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispoziţiile legale constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Conform art. 147 alin. (4) din Constituţie şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale sunt general obligatorii şi au putere de lege numai pentru viitor.
În cazul de faţă, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Prin urmare, această decizie a Curţii Constituţionale a devenit obligatorie pentru instanţă.
Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii reclamantelor, şi-a încetat efectele juridice ceea ce atrage nelegalitatea acţiunii reclamantelor sub aspectul despăgubirilor morale.
Ca urmare, instanţa de apel a constatat că nu mai prezintă nicio relevanţă şi nu se mai impun a fi analizate criticile apelanţilor cu privire la despăgubirile morale, cu atât mai mult cu cât art. 1 şi art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010 au fost, de asemenea, declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
În ceea ce priveşte despăgubirile materiale solicitate, Curtea de Apel Timişoara, în raport cu practica secţiei civile, a apreciat că prima instanţă a respins acest petit considerând că nu pot fi acordate decât pentru bunurile imobile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect a măsurii administrative, că nu se pot acorda despăgubiri decât în situaţia în care bunurile confiscate fac parte din sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001 sau a Legii nr. 247/2005.
Potrivit art. 5 din Legea nr. 221/2009 „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al doilea inclusiv, pot solicita instanţei de judecată, un termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la: b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001, respectiv ale Legii nr. 247/2005.”
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 1019 din 31 ianuarie 2006, a statuat că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 se aplică „nu numai imobilelor prin natura lor, ci şi imobilelor prin destinaţie, utilajelor şi instalaţiilor care se aflau în clădirea sau pe terenul preluat de stat, dacă serveau la exploatarea acelui fond şi dacă erau în proprietatea deţinătorului imobilului”.
Potrivit art. 129 pct. 5 C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.
În speţă, prima instanţă a respins capătul de cerere privind acordarea daunelor materiale fără a verifica dacă bunurile pentru care se solicită despăgubiri materiale intră în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001 sau a Legii nr. 247/2005, altfel spus dacă bunurile confiscate pot fi apreciate ca fiind bunuri imobile prin destinaţie, fără a solicita probe în acest sens.
În consecinţă, Curtea de apel a apreciat că prima instanţă a soluţionat acest capăt de cerere fără a intra în cercetarea fondului, context în care devin incidente dispoziţiile cuprinse în art. 297 C. proc. civ., text potrivit căruia „în cazul în care prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe”.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiş, indicând dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a arătat că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Astfel, s-a arătat că în ceea ce priveşte capătul de cerere vizând acordarea unor despăgubiri morale în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cauza se afla în stare de judecată pe fond în faţa instanţei de apel, Curtea de Apel Timişoara neavând niciun motiv pentru care să nu soluţioneze apelurile formulate pe fondul cauzei pe acest capăt de cerere.
Criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. au privit următoarele aspecte:
Cu referire la capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor morale, recurentul a arătat că în prezent acţiunea reclamantelor este lipsită de temei legal, având în vedere că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Referitor la capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor materiale pentru bunurile mobile pretins confiscate ca efect al măsurii administrative, recurentul a susţinut că sentinţa Tribunalului este corectă, în sensul că art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 vizează doar despăgubirile pentru bunurile imobile şi, mai mult, doar imobilele ce fac obiectul Legii nr. 10/2001.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantele au solicitat obligarea pârâtului, pe lângă plata daunelor morale, şi la plata de despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate ca efect al strămutării.
Această pretenţie a fost întemeiată pe prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, care reglementează dreptul oricărei persoane ce a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic de a solicita acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, „dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare”.
Din condiţia impusă de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, şi anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 247/2005, rezultă că numai echivalentul bănesc al bunurilor ce intră în domeniul de reglementare al legii de reparaţie nr. 10/2001, modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005, poate fi solicitat în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009. Numai în acest fel se justifică trimiterea expresă făcută de legiuitor, în cuprinsul normei citate, la prevederile Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 247/2005.
Or, în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, astfel cum aceasta a fost modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005, nu intră decât terenurile şi construcţiile (imobile prin natură) şi utilajele şi instalaţiile preluate odată cu imobilul (imobilele prin destinaţie). în acest sens sunt dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi 2 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora:
„(1) Prin imobile, în sensul prezentei legi, se înţeleg terenurile, cu sau fără construcţii, cu oricare dintre destinaţiile avute la data preluării în mod abuziv, precum şi bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcţii.
(2) Măsurile reparatorii privesc şi utilajele şi instalaţiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse.”
În consecinţă, în baza art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru bunurile imobile care se subsumează sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001, respectiv terenuri şi construcţii (imobile prin natură) şi utilaje şi instalaţii preluate odată cu imobilul (imobile prin destinaţie).
În prezenta cauză, prima instanţă a reţinut că nu sunt incidente dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, fără a verifica dacă bunurile pentru care se solicită despăgubiri materiale intră în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005, dacă pot fi apreciate ca fiind bunuri imobile prin destinaţie şi fără a se administra probe în acest sens, ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului.
Prin urmare, în mod corect instanţa de apel a constatat că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea stabilirii situaţiei de fapt şi apoi, în funcţie de rezultatul verificărilor, să examineze în fond în ce măsură sunt îndeplinite condiţiile legale sus-menţionate şi pot fi acordate sau nu despăgubirile materiale.
Criticile formulate de pârât referitoare la incidenţa în speţă a efectelor Deciziei nr. 1358/2010 pronunţată de Curtea Constituţională nu pot fi primite în această fază procesuală, atâta timp cât sentinţa a fost desfiinţată în tot, iar cauza trimisă spre rejudecare.
Instanţa de apel a dat îndrumări obligatorii în sensul acesta, urmând ca prima instanţă, cu ocazia rejudecării, să facă aplicarea în cauză a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, soluţie ce este în acord şi cu decizia nr. 12/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii.
Totodată, se constată că instanţa de apel nu a încălcat vreo normă de procedură prevăzută sub sancţiunea art. 105 alin. (2) C. proc. civ., apreciind în mod legal şi temeinic că este necesară soluţionarea unitară a cauzei.
Având în vedere considerentele expuse, recursul declarat va fi respins, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Având în vedere că recurentul a căzut în pretenţii, va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs de intimatele L.Z. şi G.G., în conformitate cu dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiş, împotriva deciziei nr. 891/A din 19 mai 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Obligă recurentul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiş, la plata sumei de 500 RON către intimatele L.Z. şi G.G., reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4177/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 4186/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
