ICCJ. Decizia nr. 4177/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4177/2012
Dosar nr. 11361/118/2008
Şedinţa publică din 7 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 19 decembrie 2008, B.N. a solicitat instanţei - în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi Municipiul Constanţa, prin Primar - să oblige pârâtele să-i lase în deplină proprietate imobilul, teren în suprafaţă de 434,44 m.p. care în anul 1945 era trecut în planul de sistematizare al plajei Mamaia, şi a constituit proprietatea autorilor săi B.C. şi B.N.
Terenul revendicat, mai arată reclamantul, a fost dobândit de părinţii săi prin act autentic de vânzare-cumpărare întocmit la 20 octombrie 1945, ulterior fiind preluat abuziv de Statul Român, fără ca pentru aceasta să fi intervenit vreun act oficial care să justifice deposedarea.
Învestit în primă instanţă, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, prin sentinţa nr. 1049 din 04 iunie 2010, a respins ca nefondată acţiunea formulată în contradictoriu cu Municipiul Constanţa, prin Primar.
A respins, totodată, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, cererea formulată în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.
A obligat reclamantul, la plata către pârâtul Municipiul Constanţa a sumei de 595 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că prin actul de vânzare din 25 octombrie 1945, numiţii B.C. şi B.N. au cumpărat de la Primăria Municipiului Constanţa un teren în suprafaţă de 434,44 m.p., situat la acea dată în planul de sistematizare al plajei Mamaia.
Potrivit actelor de stare civilă depuse la dosar, reclamantul este fiul foştilor dobânditori ai terenului.
Din relaţiile comunicate de Primăria Municipiului Constanţa, prin adresa din 20 martie 2009, rezultă că în prezent terenul în litigiu face parte din domeniul privat al unităţii administrativ-teritoriale, parte din el aflându-se în administrarea SC M. SA şi SC B. SA.
Faţă de obiectul acţiunii şi dispoziţiile legale invocate, soluţionarea acesteia presupune analiza comparativă a titlurilor invocate de părţi, urmând a se da preferinţă celui mai bine caracterizat.
Din examinarea actului de vânzare din 25 octombrie 1945 rezultă că autorul reclamantului, în calitate de cumpărător, s-a obligat să construiască o vilă sau o casă de locuit în termen de 4 ani de la data autentificării actului. În parag. 8 din contract, s-a prevăzut că nerespectarea vreuneia dintre clauzele acestuia atrage de drept rezilierea vânzării, fără somaţie, cu intrarea de îndată a Primăriei Constanţa în deplină proprietate şi posesie a terenului şi cu pierderea din partea cumpărătorului a preţului plătit.
Prin decizia din 24 octombrie 1958 a fostului Comitet Executiv al Sfatului Popular al oraşului Constanţa, s-a constatat rezilierea de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare, la data expirării termenului în care cumpărătorul se obligase a construi.
Prin decizia menţionată s-a arătat că scopul parcelarii terenului aflat în aproprierea plajei din staţiunea Mamaia a fost acela al realizării de construcţii şi întrucât cumpărătorii de terenuri nu şi-au îndeplinit obligaţia asumată prin contract, s-a constatat rezilierea de plin drept a convenţiilor de înstrăinare, afectate de pactul comisoriu expres de gradul IV.
Ca atare, se reţine că părţile au inserat în cuprinsul actului translativ de proprietate un pact comisoriu de gradul IV care desfiinţează de drept actul, indiferent de conduita culpabilă a cumpărătorului, fără somaţie sau punere în întârziere, inserarea acestei clauze fiind expresia principiului libertăţii de voinţă a părţilor, care au renunţat astfel la caracterul judiciar al rezoluţiunii, prin derogare de la prevederile art. 1021 C. civ.
În raport de modul de redactare, pactul comisoriu subînscris în contractul perfectat de părţi a avut ca efect, desfiinţarea necondiţionată a contractului, de îndată ce a expirat termenul de executare, fără ca obligaţia să fi fost adusă la îndeplinire.
Pe cale de consecinţă, dreptul de proprietare asupra terenului în litigiu, a fost desfiinţat la împlinirea termenului de 6 ani acordat pentru edificarea construcţiei, în temeiul unui contract civil, în care ambele părţi au fost egale în drepturi şi obligaţii, iar nu în temeiul unui act juridic unilateral al autorităţii publice.
Reclamantul, se mai arată, nu a contestat neîndeplinirea acestei obligaţii de către autorul său, ci a susţinut că preluarea terenului de către stat s-a realizat în fapt înainte de împlinirea termenului de 6 ani, fiind astfel abuzivă.
Se mai susţine de către reclamant un pretins refuz al autorităţii administrativ-teritoriale de a-i accepta plata impozitului pentru perioada ulterioară a anului 1949 tocmai ca urmare a pierderii dreptului de proprietate de către autorul B.N., susţineri care nu au fost probate.
În consecinţă, conchide prima instanţă, autorul reclamantului a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului prin efectul unei clauze contractuale valabile, ceea ce presupune că trecerea imobilului în proprietatea statului nu a fost una abuzivă, iar reclamantul nu justifică calitatea sa de proprietar asupra terenului în condiţiile în care dreptul de proprietate a ieşit din patrimoniul autorului său în baza unui pact comisoriu de ultim grad, înscris în contractul de vânzare-cumpărare invocat ca titlu de proprietate.
Soluţia a fost menţinută de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, care, prin decizia nr. 14l/C din 10 martie 2011, completată prin decizia nr. 347/C din 06 iulie 2011 a aceleiaşi instanţe, a respins apelul formulat de reclamant, ca nefondat.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, că examinând temeinicia acţiunii în revendicare, fondată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului, potrivit art. 6 alin. (3) al Legii nr. 213/1998, însă în alin. (1) al aceluiaşi articol, se prevede că bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Întrucât legiuitorul a adoptat o lege specială de reparaţie, care este Legea nr. 10/2001, iar imobilul în litigiu face obiectul acestei legi, reclamantul trebuia să urmeze procedura prevăzută de aceasta, în cadrul căreia avea posibilitatea să-şi valorifice pretenţiile solicitate prin acţiunea introductivă.
În ceea ce priveşte incidenţa Legii nr. 10/2001 în cauză, trebuie avut în vedere că potrivit art. 2 alin. (1), în special lit. h) şi i), aplicabilitatea ei se extinde la toate imobilele preluate de stat; ca urmare, este evident că şi imobilul în cauză face obiectul acestei legi, din moment ce din chiar cuprinsul acţiunii, rezultă că a fost preluat de stat fără drept/abuziv.
Potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţie, legea civilă dispune pentru viitor, complinitor, art. 1 C. civ., prevede că legea civilă nu are putere retroactivă.
Rezultă că legea nouă este de imediată aplicare, în sensul că acţiunea ei se întinde exclusiv asupra situaţiilor juridice pendinte şi efectelor viitoare ale raporturilor juridice trecute; referitor la imobilele preluate abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, aflate sub incidenţa Legii nr. 10/2001, ca lege nouă de imediată aplicare, ele formează obiectul unor situaţii juridice născute sub imperiul legii vechi, durabile însă în timp prin efectele lor juridice generate de ineficacitatea actelor de preluare.
Premergător intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restitutio in integrum, ca efect al ineficacităţii actelor de preluare, a fost guvernat de dreptul comun al revendicării, fondat pe dispoziţiile art. 480-481 C. civ., ori al responsabilităţii civile dedus din art. 998 C. civ., ambele aparţinând legii vechi.
Dreptul comun - deşi avantajos, prin accesul direct la instanţele judecătoreşti, dar rigid şi conservator prin câmpul său de aplicare (restrâns la actele de preluare fără titlu ori cu titlu nevalabil), prin regimul probator (art. 1169 C. civ.) şi prescriptibilitate în cazul acţiunilor personale - a fost părăsit de Legea nr. 10/2001 şi înlocuit cu norme speciale de drept substanţial şi cu o procedură administrativă, obligatorie şi prealabilă sesizării instanţelor judecătoreşti.
Legea nouă extinde câmpul de aplicare al restitutio in integrum şi, totodată, diversifică amplu gama măsurilor reparatorii, supunându-le unor proceduri tehnice caracteristice dreptului administrativ, dar, în parte, necunoscute dreptului comun civil.
Legea nr. 10/2001, ca lege nouă, suprimă practic, acţiunea dreptului comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare la care se referă şi, fără a elimina accesul la justiţie, perfecţionează sistemul reparator, iar prin norme procedurale speciale, îl subordonează controlului judecătoresc.
Cum reglementările cuprinse în Legea nr. 10/2001 interesează, substanţial şi procedural, ordinea publică, rezultă că sunt de imediată aplicare; soluţia a fost anticipată legislativ de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.
În contextul arătat, rezultă că, ulterior datei de 14 februarie 2001 - când a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001 - acţiunea în revendicare a imobilelor la care se referă, întemeiată pe dreptul comun, art. 480-481 C. civ., nu mai este posibilă, iar o acţiune fondată pe dispoziţiile noii legi este condiţionată de parcurgerea procedurii administrative (obligatorii), prealabil sesizării instanţelor judecătoreşti.
În concepţia legii noi, accesul la justiţie, printr-un proces echitabil, n-a fost, ca atare, eliminat.
Punerea în aplicare a Legii nr. 10/2001 este precedată de două etape succesive, din care prima este obligatorie, iar a doua este facultativă şi eventuală, întrucât priveşte controlul judecătoresc al actelor emise în temeiul acestor legi, în cadrul procedurii administrative prealabile de restituire în natură ori prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv.
Prima etapă, procedura administrativă prealabilă, are caracter obligatoriu (art. 22 şi art. 47 din lege) ceea ce înseamnă că de la intrarea în vigoare a legii, cererile de restituire în natură sau prin echivalent, inclusiv acţiunile în revendicare a imobilelor preluate fără titlu valabil, formulate împotriva persoanelor juridice deţinătoare direct la instanţele judecătoreşti competente sunt inadmisibile [art. 109 alin. (2) C. proc. civ.] dacă nu se face dovada parcurgerii procedurii prealabile, prevăzute de această lege (art. 22 şi urm.).
Trebuie avut în vedere că, potrivit art. 44 alin. (1) teza a II-a din Constituţie, dar şi art. 480 C. civ., conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite prin lege.
O astfel de limitare rezultă din litera şi spiritul Legii nr. 10/2001, opţiunea legiuitorului fiind, prin această lege, să se instituie un mecanism special pentru recunoaşterea dreptului de proprietate privată şi pentru restituirea posesiei imobilelor preluate de stat în mod abuziv.
Întrucât legiuitorul a adoptat o lege specială de reparaţie, care este Legea nr. 10/2001, iar imobilul în litigiu face obiectul acestei legi, reclamantul trebuia să urmeze procedura prevăzută de aceasta, în cadrul căreia avea posibilitatea să-şi valorifice pretenţiile solicitate prin acţiunea introductivă.
În acest sens, nu poate fi vorba nici de o denegare de dreptate căci, după parcurgerea fazei prealabile, persoanele nemulţumite de decizia sau dispoziţia prin care a fost finalizată, o pot ataca în justiţie, beneficiind de dreptul de a exercita căile legale de atac.
Aceasta întrucât, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 este supusă controlului judiciar indiferent de modul în care se finalizează. Mai mult, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 20 din 19 martie 2007, admiţând recursul în interesul legii, a stabilit că, în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care, s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi notificarea persoanei îndreptăţite, în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
Ca urmare, există toate căile stabilite de lege şi prin decizii obligatorii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unor recursuri în interesul legii, pentru a asigura accesul la justiţie al persoanelor interesate, pentru a supune unui control jurisdicţional atât soluţia dată în procedura administrativă prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001, dar şi refuzul de a da o astfel de soluţie.
Art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale nu obligă statele membre să supună litigiile civile unei proceduri judiciare în fiecare etapă; intervenţia anterioară a unor organisme administrative sau profesionale care au sau nu prerogative jurisdicţionale poate fi justificată dacă aceste organisme sunt supuse controlului unei instanţe cu jurisdicţie deplină care garantează drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenţie (cauza Buzescu contra României).
De altfel, conchide instanţa de control judiciar, o asemenea procedură asigură un sistem unitar de restituire a imobilelor preluate abuziv, ceea ce este de natură a asigura securitatea circuitului juridic civil, principiu desprins de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa, din prevederile Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termen legal reclamantul B.N. care, invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., critică decizia dată în apel, după cum urmează:
- deşi hotărârea primei instanţe a devenit irevocabilă sub aspectul admisibilităţii acţiunii pe temeiul dreptului comun, chestiunea intrând astfel sub puterea lucrului judecat, instanţa de apel readuce în discuţie un aspect tranşat irevocabil, facându-se astfel „vinovată” de încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice.
- s-a încălcat principiul egalităţii armelor, consacrat de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, ce presupune obligaţia judecătorului de a respecta întocmai principiul contradictorialităţii şi de a motiva admiterea ori respingerea fiecărui argument adus de parte în susţinerea pretenţiilor sale.
Or, instanţa, s-a pronunţat asupra admisibilităţii acţiunii în revendicare pe dreptul comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, fără a pune în discuţia părţilor aceste aspecte.
Tot astfel, „eforturile” instanţei s-au concentrat asupra argumentării unor aspecte ce nu intrau în sfera competenţelor sale din punct de vedere material şi nu a analizat problemele de fond, cu care a fost sesizată prin motivele de apel.
- constatând inadmisibilitatea acţiunii în revendicare, pe considerentul că a fost formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanţa de apel se face vinovată de îngrădirea liberului acces la justiţie al reclamantului.
Or, jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg insistă pe necesitatea ocrotirii dreptului la un proces echitabil şi pe prioritatea Convenţiei, ce poate fi dată în cadrul unei acţiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Ca atare, se arată, existenţa Legii nr. 10/2001, nu exclude de plano posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., adoptarea unor reglementări speciale neechivalând cu privarea unei persoane de dreptul de acces la justiţie, prin încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu condiţia ca legea specială să ofere o cale efectivă pentru valorificarea dreptului pretins.
- Curtea Europeană a reafirmat prin practica sa recentă (se invocă hotărârea pilot Măria Atanasiu şi alţii contra României) ineficienţa procedurilor de restituire implementate prin legile speciale de reparaţie.
- s-a afirmat greşit, în cuprinsul motivării, că reclamantul nu a probat un drept de proprietate preexistent care să poată face obiectul unei comparaţii de titluri, în condiţiile în care a făcut dovada calităţii sale de moştenitor, după părţile care figurează drept cumpărători, în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare;
- instanţa a modificat, din oficiu, temeiul de drept al acţiunii pe care a analizat-o prin prisma aplicabilităţii Legii nr. 10/2001, deşi temeiul de drept invocat erau dispoziţiile art. 480 C. civ., reclamantul neînvestind instanţa cu o cerere întemeiată pe legea specială.
Recursul se priveşte ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea celor ce succed:
În soluţionarea unor cereri, în care ambele părţi invocă existenţa unui titlu preferabil, trebuie să se ţină seama de particularităţile fiecărui caz în parte, necesitate afirmată atât prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - la care recurentul face trimitere, dându-i însă o interpretare proprie - cât şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, la a cărei practică se face referire.
În consecinţă, cauza de faţă nu poate fi soluţionată fără a se avea în vedere următoarele elemente particulare ale speţei:
- reclamantul ca succesor în drepturi al foştilor proprietari ai imobilului, nu a formulat o acţiune în revendicare, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, neexistând o hotărâre judecătorească de retrocedare anterior apariţiei legii speciale ce reglementează procedura de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989.
Or, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, consacră existenţa unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, condiţionat de existenta unei hotărâri, de retrocedare, pe care reclamantul nu a obţinut-o mai înainte de apariţia legii speciale.
Potrivit acestei jurisprudenţe a instanţei europene, există diferenţe esenţiale între „simpla speranţă de restituire” chiar îndreptăţită din punct de vedere moral şi „speranţa legitimă” bazată pe o dispoziţie legală sau pe o decizie judiciară, fiind necesară existenţa unei baze suficiente în dreptul intern, pentru a se reţine incidenţa dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie.
- recurentul-reclamant, nu a urmat procedura specială instituită prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, ieşind din pasivitate în vederea redobândirii bunului ce a aparţinut autorilor săi, abia la 19 decembrie 2008, prin formularea unei acţiuni întemeiată pe dreptul comun, respectiv pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
Ca atare, după apariţia Legii nr. 10/2001, reclamantul nu a urmat singura cale legală pentru obţinerea restituirii unui imobil preluat în perioada de referinţă a legii, respectiv cea prevăzută prin dispoziţiile art. 21 şi următoarele din acest act normativ, raţiunea legiuitorului în a institui o procedură specială fiind aceea a soluţionării centralizate şi cu celeritate a cererilor vizând restituirea proprietăţilor preluate în mod abuziv - cu sau fără titlu - sau acordarea, acolo unde restituirea nu mai este posibilă, reparaţiilor cuvenite.
Practica instanţelor a învederat că doar câteva ipoteze, ce nu se regăsesc în speţă, permit a se da curs cererilor de restituire fundamentate fie pe dreptul comun, fie pe alte acte normative anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv când acţiunea a fost introdusă înainte de apariţia acestui act normativ, iar persoana îndreptăţită nu a înţeles să se prevaleze de dispoziţiile legii speciale (art. 46), când imobilul ce se solicită a fi retrocedat nu este deţinut de una din entităţile specificate în art. 21 din lege, sau, în situaţia particulară a preluărilor în forma exproprierii, în cazul vizat prin dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, când preluarea a operat ulterior anului 1994.
- în vederea aplicării unitare a legii, Înalta Curte a stabilit (a se vedea decizia nr. 33 din 09 iunie 2008) că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fîe încorporat în textul legii speciale şi că aplicarea unor dispoziţii ale legii speciale poate fi înlăturată doar dacă acestea contravin Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În interpretarea - din această perspectivă - a dispoziţiilor din dreptul intern, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul de acces la instanţe (astfel cum acesta este recunoscut prin art. 6 parag. 1 din Convenţie) nu este absolut, el pretându-se la limitări implicit admise, deoarece prin natura sa stabileşte o reglementare din partea statului care se bucură în această materie de o anumită marjă de apreciere (a se vedea cauza Faimblat împotriva României).
Tot astfel, în practica sa recentă (a se vedea şi decizia pilot din 12 octombrie 2010 - cauza Atanasiu şi alţii împotriva României) instanţa europeană a reţinut că respingerea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, motivată de necesitatea asigurării unei aplicări coerente a legilor de reparaţie, nu dezvăluie prin ea însăşi o problemă „sub unghiul dreptului de acces la o instanţă” garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţie, sub condiţia ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să se prezinte ca o cale de drept efectiv.
În consecinţă, din parcurgerea întregului istoric al cauzei, rezultă că în mod corect instanţele nu au primit cererea de restituire a imobilului, adresată de reclamant direct instanţei, cu ignorarea dispoziţiilor legii speciale de reparaţie, neputându-se reţine că imposibilitatea acestuia, de a-şi exercita dreptul de proprietate asupra bunului ar echivala cu „privarea de un bun” în sensul practicii instanţei europene.
Nu se pot reţine nici motivele de recurs vizând încălcarea principiului securităţii juridice or al egalităţii armelor, pe considerentul repunerii în discuţie a admisibilităţii acţiunii şi respectiv a lipsei de substanţă a considerentelor sub aspectul analizării criticilor formulate în apel.
Astfel, trebuie subliniat că instanţa de control judiciar, păstrând soluţia dată de prima instanţă, a substituit motivarea, argumentând amplu motivele pentru care cererea nu poate fi primită, atât din perspectiva dreptului comun, cât şi a legii speciale de reparaţie, aspect care nu putea fi ignorat în condiţiile în care la data pronunţării hotărârii atacate, se pronunţase deja de către instanţa supremă o decizie în interesul legii care orienta practica instanţelor în această materie - nr. 33 din 08 iunie 2008 - şi o decizie pilot de către instanţa europeană, la a cărei practică s-au făcut repetate trimiteri (Măria Atanasiu şi alţii/contra României).
Ca atare, nu se poate susţine că instanţa „a constatat” inadmisibilitatea acţiunii în revendicare, atâta vreme cât, respingând apelul, a menţinut hotărârea dată în primă instanţă.
Cât priveşte critica referitoare la menţiunea „greşită” din considerente în sensul că reclamantul nu a făcut dovada unui drept de proprietate preexistent care să poată fac e obiectul unei comparaţii de titluri, aceasta nu poate fi primită în condiţiile în care, aşa cum corect s-a arătat, autorul reclamantului a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, prin efectul unei clauze contractuale valabile, ceea ce presupune că reclamantul nu şi-a legitimat activ demersul judiciar, sub aspectul dovedirii calităţii de proprietar a autorului său şi a preluării abuzive.
Aşa fiind, faţă de cele ce preced, recursul urmează a se respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.N. împotriva deciziei nr. 141/C din 10 martie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4168/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4179/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
