ICCJ. Decizia nr. 4234/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4234/2012
Dosar nr. 520/115/2010
Şedinţa publică din 08 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
În ceea ce priveşte despăgubirile solicitate pentru prejudiciul material, instanţa de apel a reţinut că temeiul acordării lor în constituie dispoziţiile art.5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.
S-a constatat că, pe calea cererii de chemare în judecată, reclamanta a indicat bunuri mobile şi imobile ce ar fi fost confiscate ca urmare a deportării, însă declaraţia martorului audiat în primă instanţă, având caracter general şi aproximativ, nu a creat instanţei convingerea veridicităţii celor susţinute de reclamantă.
În consecinţă, Curtea a pus în vedere reclamantei, în baza dispoziţiilor art.129 C. proc. civ. raportat la art.295 alin. (2) C. proc. civ. să depună un inventar al bunurilor afirmativ confiscate, a valorii estimative a bunurilor şi înscrisuri doveditoare.
Cum reclamanta nu s-a conformat celor dispuse de instanţă ci, la termenul din 16 martie 2011 a depus doar concluzii scrise vizând susmenţionatele decizii ale Curţii Constituţionale, instanţa a reţinut că tribunalul a făcut corecta aplicare a dispoziţiilor art. 1169 C. civ.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta J.R.
1. Recurenta - reclamantă arată că instanţa a încălcat principiul tantum devolutum quantum appellatum potrivit căruia trebuia să procedeze la o nouă judecată asupra fondului numai în limitele criticii formulate de apelant, putând judeca doar atât cât i s-a cerut. Această regulă rezultă din prevederile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. conform căruia instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, aspect învederat de reclamantă şi prin motivele de apel.
Critica recurentei priveşte şi încălcarea art.292 alin. (1) C. proc. civ., arătând că numai în cazul în care apelul nu se motivează sau hotărârea primei instanţe este criticată sub toate aspectele, devoluţiunea este totală, ceea ce nu este cazul în speţă.
Recurenta susţine că admiterea apelului Statului roman pe alt considerent decât cel invocat de acesta prin motivele de apel, motive de apel care nici măcar nu se refereau la prevederile O.U.G. nr. 62/2010, încalcă fragrant principiul disponibilităţii, instanţa de apel ignorând cadrul procesual al litigiului. Chiar şi la primul termen de judecata în apel, respectiv la 17 noiembrie 2010, când deja era cunoscuta Decizia nr. 1358 a Curţii Constituţionale, apelantul Statul roman nu si-a completat motivele de apel, deşi avea posibilitatea legală sa o facă.
Conform art. 129 alin. ultim C. proc. civ., in toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecaţii, iar potrivit art. 130 alin. final C. proc. civ. rezulta ca instanţa de judecata este obligata sa se pronunţe cu privire la toate capetele de cerere, cu judecata cărora a fost învestită, respectiv faţă de toate părţile implicate în conflictul judiciar.
Recurenta arată că instanţa de apel nu a mai analizat cuantumul despăgubirilor morale acordate la fond, deşi ambii apelanţi au solicitat acest lucru, ceea ce conduce la o încălcare a prevederilor legale susmenţionate, prin aceea ca un anume capăt de cerere nu poate fi rezolvat implicit prin soluţia data altui capăt de cerere.
2. Prin modalitatea de soluţionare a capătului de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative dispuse împotriva sa, reclamanta arată că instanţa nu a ţinut cont de principiul disponibilităţii, ignorând cererea sa, deşi aceasta ar fi putut avea o influenţă asupra cuantumului despăgubirilor morale acordate.
Recurenta mai arată că, în baza Decretului-lege nr. 118/1990, i-a fost recunoscut faptul că a fost privat de libertate, stabilindu-se că perioada 18 iunie 1951 - 14 ianuarie 1956 reprezintă vechime în muncă, aspect care acoperă în parte prejudiciul material şi nu cel moral, iar suma pe care primit-o până în prezent, nu a fost acordată în cuantum maxim din anul 1991, ci a crescut treptat, odată cu punctul de pensie.
3. Cu privire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 publicată în data de 15 noiembrie 2010 în Monitorul Oficial, recurenta arată că Deciziile Curţii Constituţionale au forţa unei legi, de la data publicării lor in Monitorul Oficial, acest efect fiind clar precizat în Constituţia României, însă în Constituţia României, se regăseşte şi principiul neretroactivităţii legii, reflectat de conţinutul art. 15 alin. (2).
În privinţa proceselor deja declanşate la momentul publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, aceasta decizie nu este aplicabilă, situaţia fiind identică cu cea în care o lege pe care se întemeiază o cerere de chemare în judecată, se modifică în timpul judecaţii, iar respectiva modificare nu poate fi avută în vedere în raport de data sesizării instanţei de judecată. De altfel, în lumina dispoziţiilor dreptului fundamental reprezentat de principiul neretroactivităţii, însuşi textul art. 147 alin. (4) din Constituţia României trebuie interpretat în sensul că, deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, doar pentru acele raporturi juridice care nu au fost deduse încă judecaţii.
Cu atât mai mult, atunci când a fost pronunţată o hotărâre, cum este cazul prezentei cauze, schimbarea soluţiei pronunţate în respectiva cauză, pe baza unei decizii a Curţii Constituţionale, încalcă în mod flagrant principiul neretroactivităţii legii, decizia Curţii Constituţionale având forţa unei legi.
Recurenta - reclamantă mai arată că, în măsura în care s-ar considera că efectele deciziei Curţii Constituţionale se aplică retroactiv, s-ar aduce atingere dreptului recunoscut de art. 6 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului care garantează fiecărei persoane dreptul că o instanţa judecătorească să poată fi sesizată cu privire la orice contestaţie privind drepturile si obligaţiile sale cu caracter civil.
Chiar admiţând că acest drept nu este absolut şi că este compatibil cu limitări implicite, asemenea limitări nu se conciliază cu dispoziţiile art. 6 din CEDO decât dacă urmăresc un scop legitim şi există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit.
A considera că efectele deciziilor Curţii Constituţionale îşi produc efectele şi în speţa de faţă, cu consecinţa modificării sentinţei apelate şi respingerii acţiunii promovate de reclamantă, ar însemna să se accepte ingerinţa statului în dreptul de acces al acesteia la o instanţă judecătorească, situaţie care nu este proporţională cu scopul urmărit.
Recurenta - reclamantă susţine că, din momentul intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, lege care îi recunoştea dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic, statul garanta beneficiarului acestui drept, accesul la o instanţă de judecată, garanţie conferită şi de art. 21 din Constituţia României.
Prin intervenţia decisivă pentru a orienta în favoarea sa soluţia procesului în care este parte, Statul roman a adus atingere dreptului reclamantei garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia EDO.
Recurenta mai arată, invocând jurisprudenţa CEDO, în ce măsură un act normativ care dă dreptul la obţinerea unor despăgubiri băneşti, poate să constituie premisele considerării creanţei ca fiind un bun sau, cel puţin, dacă a existat o speranţă legitimă în ceea ce priveşte acest drept de creanţă, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (cauza Klaus şi Iouri Kiladze c. Giorgiei, cauza Beian c. României publicata în MO nr. 616 din 21 august 2008).
4. În privinţa fondului cauzei, recurenta arată că legiuitorul nu a stabilit criteriile în baza cărora se va face aprecierea unor asemenea suferinţe ca cele ale sale, dar aceasta împrejurare nu poate lăsa liberă calea interpretării conform căreia, suferinţa fiind reflecţia unei stări sufleteşti pe care fiecare persoana o resimte şi o trăieşte în mod diferit şi individual, nu poate fi cuantificată.
În aprecierea cuantumului acestor despăgubiri nu trebuie pornit de la împrejurarea că acestea ar reprezenta preţul suferinţelor psihice, ci trebuie avute în vedere consecinţele negative pe care măsura administrativă cu caracter politic le-a produs pe toate planurile vieţii sociale prin încălcarea unor drepturi personale ocrotite de Constituţie, afectarea relaţiilor cu societatea, afectarea relaţiilor profesionale, minimizarea mijloacelor de subzistenţă, astfel încât suma de bani acordată cu titlu de despăgubiri să ofere o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit.
Apare astfel nejustificată obiecţiunea unei aşa-zise îmbogăţiri fără justă cauză, pentru ca aceasta instituţie juridica se refera la sume de bani obţinute fără temei, iar nu la situaţia in care se solicita si se obţin despăgubirile materiale pentru compensarea unui prejudiciu moral.
Concluzionând, recurenta arată că normele comunitare au caracter prioritar în raport cu cele naţionale, ceea ce rezultă din art. 11 si 20 din Constituţia României, din jurisprudenţa Curţii de Justiţie Europe, precum şi din prevederile Legii nr. 157/2005.
Ca urmare a decesului recurentei reclamante J.R., la data de 05 iunie 2011, Înalta Curte a dispus prin încheierea din 11 mai 2012, în urma încheierii contractului de cesionare a drepturilor litigioase autentificat din 5 martie 2010 de B.N.P. - S.A.I., introducerea în cauză, în calitate de recurent-reclamant, a cesionarului acesteia, V.N.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:
1. Susţinerea vizând depăşirea, de către instanţa de apel, a limitelor motivelor de apel nu este întemeiată.
În speţă, nu se poate reţine problema depăşirii limitelor motivelor de apel, faţă de solicitarea apelantului pârât în legătură cu soluţia dată asupra acţiunii principale, ca urmare a admiterii apelului, deoarece respingerea în totalitate a acţiunii a fost determinată de motivul de ordine publică, invocat de instanţă, referitor la aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi 1360/2010, iar nu ca efect al analizei motivelor de apel formulate de pârât.
Nici critica privind declararea apelului cu încălcarea art.292 alin. (1) C. proc. civ. nu este întemeiată.
În susţinerea acestei critici, recurentul a invocat ipoteza în care apelul nu se motivează sau hotărârea instanţei este criticată sub toate aspectele, însă dispoziţia legală în integralitatea ei menţionează că „Părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi, decât de cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului... Instanţa de apel poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri ”.
Incidenţa şi aplicabilitatea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale în speţă, constituie un motiv de ordine publică, iar potrivit art. 295 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu de instanţa de judecată.
Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală. Nu se poate vorbi despre puterea lucrului judecat în ceea ce priveşte temeiul de drept al acţiunii formulate, deoarece pentru ca o hotărâre să fie înzestrată cu putere de lucru judecat, astfel încât ceea ce a fost verificat jurisdicţional să nu mai poată face obiect al disputei părţilor, este necesar ca aceasta să fi dat o dezlegare definitivă fondului raporturilor juridice dintre părţi, indiferent de soluţia adoptată, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă.
2. Nu se poate reţine nici critica recurentei potrivit căreia instanţa a încălcat principiul disponibilităţii prin faptul că nu a soluţionat capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative dispuse împotriva sa, întrucât în mod corect s-a statuat că măsura administrativă dispusă în baza Deciziei MAI nr. 200/1951 este calificată în mod expres de către legiuitor, prin dispoziţiile art. 3 lit. e) din lege, ca fiind o măsură administrativă cu caracter politic de drept, astfel încât nu mai este necesară constatarea acestui caracter.
3-4. Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a dezlegat corect problema de drept care se pune în speţă şi anume dacă textul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control aposteriori de constituţionalitate, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr.12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr.1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin.l lit. a) teza I din Legea nr.221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 par. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. în acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar crea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în cadrul prezentei cauze nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Incidenţa deciziei de neconstituţionalitate determină respingerea acţiunii pentru lipsa temeiului de drept al pretenţiilor privind daunele morale, făcând inutilă cercetarea criteriilor de acordare, prevăzute de Legea nr. 221/2009, situaţie în care apare ca nefondată critica potrivit căreia instanţa nu ar fi examinat fondul cauzei.
În consecinţă, se constată nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ, hotărârea din apel fiind pronunţată cu aprecierea corectă a efectelor deciziei Curţii Constituţionale publicată anterior soluţionării definitive a litigiului.
Pentru toate aceste considerente, care vin în complinirea celor reţinute prin decizia atacată, înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., urmează a respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta J.R. şi continuat de cesionarul V.N. împotriva deciziei civile nr. 586 din 16 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 08 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7042/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4233/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
