ICCJ. Decizia nr. 4270/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4270/2012
Dosar nr. 13713/3/2009
Şedinţa publică din 11 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1611 din 05 noiembrie 2010, a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Public;
A respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanţii R.G. şi R.R., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Astfel, Tribunalul a constatat că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 50 şi art. 501 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.
Potrivit art. 50 alin. (21), cererile sau acţiunile în justiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru. Restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor*) din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Conform art. 501, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare. Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabileşte prin expertiză.
Din examinarea şi interpretarea acestor dispoziţii legale, având în vedere şi obiectul cererii de chemare în judecată, a rezultat că există identitate între pârâtul Ministerul Finanţelor Publice şi subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecăţii.
Pe fondul cauzei, Tribunalul a respins cererea, astfel cum a fost precizată, ca neîntemeiată pentru următoarele considerente:
În fapt, reclamanţii R.G. şi R.R. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 4, prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 28 noiembrie 1996 încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 cu Primăria Municipiului Bucureşti, prin SC A.B. SA.
Conform sentinţei civile nr. 1539 din 16 martie 2004 pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 în Dosar nr. 1835/2003, a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul P.T., a fost declarat nul contractul de vânzare-cumpărare din 28 noiembrie 1996, pârâţii R.R., R.M., R.A.S., I.A. şi intervenientul R.G. au fost obligaţi să lase reclamantului în deplină proprietate imobilul situat în Bucureşti, sector 4, s-a dispus evacuarea pârâţilor, reclamantul a fost obligat la plata către pârâta R.R. şi către intervenientul R.G. a sumei de 630.000 RON la cursul de schimb B.N.R. de la data 20 aprilie 1996, actualizată, s-au respins celelalte capete ale cererii reconvenţionale şi din cererea de intervenţie referitoare la alte îmbunătăţiri, drept de retenţie şi obligaţie de a face, respectiv de a încheia contract de închiriere ca neîntemeiate.
Cu relevanţă asupra cauzei de faţă, Tribunalul a reţinut următoarele din considerentele sentinţei civile menţionate: „în concluzie, începând cu data de 07 decembrie 1991, imobilul în litigiu nu se mai află în patrimoniul statului, nici legal şi nici nelegal, el reintrând de la aceeaşi dată în patrimoniul reclamantului. Aşa fiind, imobilul în litigiu nu putea fi înstrăinat de pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, reprezentant al Statului Român, în baza Legii nr. 112/1995, către chiriaşi, întrucât în baza menţionatului act normativ, ar fi putut fi înstrăinate cel mult imobilele preluate de stat chiar abuziv şi chiar fără titlu valabil, dar care, la momentul înstrăinării, să se fi aflat şi nu numai formal, aparent, în patrimoniul statului şi care, oricum, să nu fi reintrat în patrimoniul fostului proprietar.
Mai mult, pârâţii persoane fizice cumpărători din prezenta cauză şi intervenientul nu au putut invoca în favoarea lor nici măcar eroarea generală şi invincibilă (error comun facit jus), în sensul că ar fi fost în eroare la momentul cumpărării cu privire la faptul că vânzătorul nu era proprietarul imobilului, întrucât, după ce reclamantului i-a fost retrocedat imobilul pe cale administrativă şi benevol de către Primăria Municipiului Bucureşti, familia R. cunoştea că reclamantul îşi redobândise dreptul de proprietate asupra imobilului - aspect ce rezultă din sentinţa civilă nr. 5242 din 30 iunie 1995, anterioară deci datei la care a cumpărat imobilul, sentinţă în care se menţionează expres că SC A.B. SA a refuzat să primească chiria de la familia R. cu motivarea că imobilul a fost retrocedat fostului proprietar.
Tribunalul a mai reţinut şi faptul că cererea reconvenţională privind îmbunătăţirile aduse de reclamanţi imobilului a fost admisă în parte, respectiv numai pentru instalaţia de gaze în sumă de 630.000 ROL, instanţa reţinând şi de această dată reaua-credinţă a reclamanţilor.
Această sentinţă a fost schimbată în parte prin decizia civilă nr. 1452 A din 15 noiembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, numai sub aspectul contravalorii lucrării de racordare la reţeaua de gaze şi sub aspectul admiterii cererii de evacuare prin raportare la soluţia admiterii cererii în revendicare ce are ca efect tocmai lăsarea imobilului în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamantului.
Prin decizia civilă nr. 680 din 18 aprilie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosar nr. 6515/2/2006 au fost respinse ca nefondate toate recursurile formulate în cauză împotriva deciziei civile nr. 1452 A din 15 noiembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti.
De reţinut din considerentele acestei decizii este aprecierea instanţei de recurs în sensul că, aşa cum a arătat şi instanţa de fond, nu a fost vorba de o încălcare a dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, ci de aplicarea greşită a acestei legi, respectiv imobilul nu făcea parte din categoria celor care puteau fi vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, deoarece nu se mai afla în detenţia sau proprietatea statului.
Tribunalul a avut în vedere şi sentinţa civilă nr. 2960 din 16 mai 2007 pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti în Dosar nr. 11054/4/2006 irevocabilă prin respingerea recursului prin decizia nr. 1996R din 13 decembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin care s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii R.G. şi R.R., pârâtul Ministerul Finanţelor Publice fiind obligat să plătească reclamanţilor suma de 418.683.623 ROL, preţul actualizat al imobilului. Au fost respinse celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.
Instanţa a apreciat întemeiată cererea în considerarea dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Totodată, a respins capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la plata contravalorii imobilului atelier, acesta fiind demolat în anul 2006, nefiind o cheltuială necesară şi utilă care să fi adus un spor de valoare imobilului.
Aplicând dispoziţiile legale în materie la situaţia de fapt reţinută, Tribunalul a apreciat că nu sunt întrunite cerinţele art. 501 din Legea nr. 10/2001. Astfel, pe de o parte, conform celor arătate s-a reţinut cu autoritate de lucru judecat reaua-credinţă a reclamanţilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, iar, pe de altă parte, contractul de vânzare-cumpărare nu a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, imobilul nefacând parte din categoria celor ce puteau fi înstrăinate în baza acestui act normativ.
În ceea ce priveşte cererea precizatoare privind obligarea pârâtului la plata contravalorii îmbunătăţirilor (cheltuieli necesare şi utile) efectuate la imobil reprezentate prin următoarele construcţii: magazii, afumătoare, grup sanitar, atelier mecanic nr. 1, atelier mecanic nr. 2 şi cămară, conform raportului de expertiză întocmit de expert B.G., Tribunalul a apreciat-o, de asemenea, ca neîntemeiată în considerarea dispoziţiilor art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu, obligaţia despăgubirii revinind persoanei îndreptăţite, cerere ce a fost de altfel analizată în contradictoriu cu fostul proprietar conform celor reţinute prin hotărârile menţionate.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 587 din 02 iunie 2011, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanţii R.G. şi R.R., în contradictoriu cu intimatul-pârât Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Situaţia de fapt a fost reţinută în mod corect de prima instanţă, care a constatat că, prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 28 noiembrie 1996, reclamanţii au cumpărat de la Primăria Municipiului Bucureşti, prin SC A.B. SA, imobilul situat în Bucureşti, sector 4, în baza Legii nr. 112/1995.
Prin sentinţa civilă nr. 1539 din 16 martie 2004 pronunţată de Judecătoria Sectorului 4, a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul P.T., a fost declarat nul contractul de vânzare-cumpărare din 28 noiembrie 1996, pârâţii R.R., R.M., R.A.S., I.A. şi intervenientul R.G. au fost obligaţi să lase reclamantului în deplină proprietate imobilul, s-a dispus evacuarea pârâţilor, reclamantul a fost obligat la plata către pârâta R.R. şi către intervenientul R.G. a sumei de 630.000 ROL la cursul de schimb B.N.R. de la data 20 aprilie 1996, actualizată, s-au respins celelalte capete ale cererii reconvenţionale şi din cererea de intervenţie referitoare la alte îmbunătăţiri, drept de retenţie şi obligaţie de a face, respectiv de a încheia contract de închiriere, ca neîntemeiate.
Prin decizia civilă nr. 1452A din 15 noiembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, sentinţa menţionată mai sus a fost schimbată în parte, numai sub aspectul contravalorii lucrării de racordare la reţeaua de gaze şi sub aspectul admiterii cererii de evacuare prin raportare la soluţia admiterii cererii în revendicare ce are ca efect tocmai lăsarea imobilului în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamantului, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Prin decizia civilă nr. 680 din 18 aprilie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au fost respinse ca nefondate toate recursurile formulate în cauză împotriva deciziei civile nr. 1452 A din 15 noiembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti.
Prin urmare, sentinţa civilă nr. 1539 din 16 martie 2004 pronunţată de Judecătoria Sectorului 4, a rămas irevocabilă sub aspectul constatării nulităţii contractului de vânzare-cumpărare din 28 noiembrie 1996, încheiat de reclamanţi în baza Legii nr. 112/1995.
Prin sentinţa civilă nr. 2960 din 16 mai 2007 pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, irevocabilă prin respingerea recursului prin decizia nr. 1996R din 13 decembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a fost obligat să plătească reclamanţilor R.G. şi R.R., suma de 418.683.623 ROL, reprezentând preţul actualizat al imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.
În raport cu situaţia de fapt reţinută mai sus şi având în vedere obiectul cererii deduse judecaţii (restituirea preţului de piaţă al imobilului), Tribunalul a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente in cauză, respectiv art. 50 şi 501 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 1/2009, criticile formulate de apelanţi fiind nefondate.
Astfel, potrivit art. 501 din Legea nr. 10/2001, invocat de reclamanţi în susţinerea cererii, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Textul legal enunţat se referă la contracte de vânzare-cumpărare, „încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995”, fiind vorba, aşadar, de acele contracte în privinţa cărora nu s-a constatat a fi lovite de vreun motiv de nulitate (spre exemplu s-a respins acţiunea în constatarea nulităţii, nu s-a formulat un astfel de petit, ci s-a solicitat numai revendicarea), dar care au fost „desfiinţate”, în sensul ca au devenit ineficace în urma promovării acţiunii în revendicare de către verus dominus, instanţa constatând că titlul acestuia din urmă este mai puternic faţă de cel reprezentat de contract.
În mod evident, această ipoteză nu se regăseşte în speţa dedusă judecăţii, deoarece contractul de vânzare-cumpărare al apelanţilor-reclamanţi a fost constatat nul prin hotărâre judecătorească irevocabilă.
Pentru o asemenea situaţie, Legea nr. 10/2001 prevede dreptul foştilor chiriaşi la restituirea preţului actualizat, conform art. 50 alin. (2) care se referă expres la cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Soluţia este logică şi firească, prevederile speciale ale Legii nr. 10/2001 reprezentând în realitate o aplicaţie a normelor de drept comun în materia nulităţii actului juridic civil (care are ca efect repunerea în situaţia anterioară), respectiv a obligaţiei de garanţie pentru evicţiune, pentru contractele de vânzare-cumpărare având ca obiect imobile care intră sub incidenţa acestei legi, legea specială derogând de la dreptul comun doar în privinţa titularului obligaţiei, care este Ministerul Finanţelor Publice, având în vedere că, prin însuşi efectul Legii nr. 112/1995, preţul plătit de cumpărător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare perfectat în temeiul acestui act normativ era virat direct Ministerului Finanţelor Publice.
Având în vedere că în cauza dedusă judecăţii, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de apelanţii-reclamanţi în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost constatat nul, aceştia nu sunt îndreptăţiţi decât la restituirea preţului actualizat, pe care de altfel l-au şi obţinut, ca urmare a sentinţei civile nr. 2960 din 16 mai 2007 pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, irevocabilă.
Apelanţii-reclamanţi au susţinut că în mod greşit a reţinut prima instanţă reaua-credinţă a acestora, deoarece din înscrisurile administrate în cauză rezultă că aceştia au fost de bună-credinţă la întocmirea actului.
Criticile sunt nefondate deoarece soluţia Tribunalului a fost în mod corect fundamentată pe sentinţa rămasă irevocabilă prin care s-a declarat nul contractul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanţi, prin care s-a constatat, pe de o parte, reaua-credinţă a reclamanţilor la încheierea actului, iar pe de altă parte, faptul că acesta nu a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, nefăcând parte din categoria celor care puteau fi înstrăinate în baza acestui act normativ, aspecte ce rezultă în mod neîndoielnic din cuprinsul hotărârilor citate de Tribunal în considerentele sentinţei.
Cele statuate prin hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă menţionată, se impun cu putere de lucru judecat şi nu mai pot fi repuse în discuţie în cauza de faţă, astfel că apelanţii-reclamanţi nu mai pot susţine că au fost de bună-credinţă la încheierea actului, iar atitudinea subiectivă a acestora ar fi salvat actul de la nulitate.
Părţile au avut posibilitatea să formuleze asemenea apărări în cadrul procesului care a avut ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului, la acest moment nemaifiind posibilă analizarea sau reexaminarea probelor propuse de aceştia în susţinerea bunei-credinţe la încheierea actului.
Invocarea de către apelanţii-reclamanţi a cauzei Raicu împotriva României, nu a putut fi primită, deoarece situaţia acestora nu este similară cu cea din hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului menţionată.
Astfel, reclamanţii în cauza Raicu c. României obţinuseră o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care s-a respins cererea de anulare a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 constatându-se că au fost de bună-credinţă la încheierea actului, dar această hotărâre a fost desfiinţată ca urmare a recursului în anulare declarat de Procurorul General.
În raport cu această situaţie de fapt, instanţa europeană a considerat că anularea de către Curtea Supremă de Justiţie a hotărârii judecătoreşti irevocabile a înfrânt principiul securităţii raporturilor juridice, aducând atingere dreptului reclamantei la un proces echitabil, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţie.
De asemenea, constatând că în virtutea hotărârii irevocabile a Curţii de Apel Bucureşti, care a recunoscut validitatea contractului de vânzare-cumpărare reclamanta beneficia de un „bun” în sensul jurisprudenţei Curţii, instanţa de contencios european a considerat că anularea de către Curtea Supremă de Justiţie a hotărârii menţionate a avut ca efect privarea reclamantei de bunul său în sensul celei de a doua fraze din alin. (1) din art. 1 din Protocolul nr. 1.
Elementele avute în vedere în cauza Raicu menţionate mai sus nu s-au regăsit în speţa dedusă judecăţii pentru a se face aplicarea principiilor menţionate.
Împotriva deciziei mai sus menţionată, au declarat recurs reclamanţii R.G. şi R.R., criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece:
- Instanţa de apel a apreciat greşit că reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi a primii despăgubiri la valoarea de piaţă a imobilului achiziţionat prin contractul de vânzare-cumpărare din 1996. Acest lucru se datorează modului greşit de interpretare şi aplicare a art. 501 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.
- În speţă nu este vorba despre o încălcare a dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, ci despre o aplicare greşită a acestei legi de către vânzătoare ca autoritate competentă în domeniu.
- Instanţa de apel a respins apelul reclamanţilor, pe considerentul că ar exista autoritate de lucru judecat în sensul statuării relei-credinţe a reclamanţilor prin hotărâre judecătorească irevocabilă, ce a declarat nul contractul de vânzare din 1996.
- Eludarea sau dimpotrivă respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 trebuie raportată la aplicarea art. 501 din Legea nr. 10/2001, completată prin Legea nr. 1/2009.
Recursul nu este fondat pentru următoarele considerente:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. 12712/3/2009, la data de 02 aprilie 2009, pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanţii R.G. şi R.R., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, au solicitat obligarea pârâtului la restituirea preţului de piaţă al imobilului situat în Bucureşti, sector 4, imobil achiziţionat în baza contractului de vânzare-cumpărare din 1996 încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti şi retrocedat fostului proprietar, preţ de piaţă din care se va deduce suma de 41.868,36 RON reprezentând preţul actualizat încasat de reclamanţi, în baza sentinţei civile nr. 2960/2007 a Judecătoriei Sector 4 Bucureşti, rămasă irevocabilă.
Prin sentinţa civilă nr. 1539 din 16 martie 2004 pronunţată de Judecătoria Sectorului 4, rămasă irevocabilă, a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul P.T., a fost declarat nul contractul de vânzare-cumpărare din 28 noiembrie 1996, pârâţii R.R., R.M., R.A.S., I.A. şi intervenientul R.G. au fost obligaţi să lase reclamantului în deplină proprietate imobilul situat în Bucureşti, sector 4, s-a dispus evacuarea pârâţilor, iar reclamantul a fost obligat la plata către pârâta R.R. şi către intervenientul R.G. a sumei de 630.000 ROL la cursul de schimb B.N.R. de la data de 20 aprilie 1996, actualizată.
Prin sentinţa civilă nr. 2960 din 16 mai 2007 pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, irevocabilă prin respingerea recursului, prin decizia nr. 1996 din 13 decembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a fost obligat să plătească reclamanţilor R.G. şi R.R., suma de 418.683.623 ROL, reprezentând preţul actualizat al imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995.
În raport cu cele menţionate şi având în vedere obiectul dedus judecăţii, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză, respectiv art. 50 şi art. 501 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 1/2009.
În conformitate cu dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat, plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfăşurate prin hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de plata taxei de timbru.
Legea nr. 1/2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 a modificat art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2011, având astfel următorul cuprins: „restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi alin. (2) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor, din fondul extrabugetar, constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.
Tot astfel, după art. 50, prin acelaşi act normativ sus-evocat, s-a introdus un nou articol, art. 501, cu următorul cuprins: „proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare; valoarea despăgubirilor, se stabileşte prin expertiză”.
Din interpretarea sistematică a acestor dispoziţii legale, Înalta Curte apreciază că, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, publicată în M. Of. nr. 63/03.02.2009, trebuie realizată distincţia între preţul actualizat şi preţul de piaţă al imobilului, ce se cuvine persoanelor interesate, şi această distincţie funcţionează, în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil, fie prin desfiinţarea contractului de vânzare- cumpărare, încheiat cu rea-credinţă, ce reprezenta titlul său de proprietate, ca o consecinţă a admiterii acţiunii în nulitate, sau prin admiterea unei acţiuni în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiţie, existenţa unor titluri valabile de proprietate.
Înalta Curte apreciază astfel că, menţinându-se alin. (2) al art. 50, realizându-se modificarea de la alin. (3) al art. 50, care cuprinde ipotezele de la alin. (2) şi alin. (21), şi introducându-se art. 50, este evidentă concluzia că nu în toate cazurile în care chiriaşii cumpărători au fost evinşi (deposedaţi), în sens larg, se impune acordarea valorii de piaţă a imobilelor ce au format obiectul contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în considerarea Legii nr. 112/1995, ci această valoare ar trebui acordată în ipoteza în care, menţinându-se valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, chiriaşii au fost evinşi, prin efectul admiterii acţiunii în revendicare, prin compararea titlurilor.
În contextul cauzei, se constată, însă, că recurenţii nu se încadrează în ipoteza reglementată de art. 501 al Legii nr. 10/2001 republicată, respectiv a încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, şi a menţinerii valabilităţii acestui contract, respectiv a evingerii lor, prin efectul admiterii acţiunii în revendicare prin comparare de titluri.
În acest sens, deşi se poate reţine că, în sensul său etimologic, evicţiunea desemnează pierderea unui drept prin judecată - evincere est vincendo in iudicio aliquid auferre - instanţa de recurs consideră necesar să reitereze că, în opinia sa, în cauză, nu sunt incidente aceste reguli, întrucât evicţiunea presupune un contract de vânzare-cumpărare valabil încheiat, iar, în ipoteza în care contractul translativ de proprietate, cu titlu oneros, se desfiinţează, ca o consecinţă a admiterii acţiuni în nulitate, devin aplicabile principiile ce guvernează efectele nulităţii, respectiv desfiinţarea contractului cu efect retroactiv, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară (restitutio in integrum).
În temeiul acestor principii, tot ceea ce s-a executat în baza unui act juridic anulat trebuie restituit, pentru ca părţile raportului juridic să ajungă în situaţia în care acest act nu s-ar fi încheiat, şi, cum obligaţia fiecăruia dintre părţile contractului sinalagmatic, desfiinţat retroactiv, deşi executată, apare ca şi când nu a existat vreodată, restituirea prestaţiilor se întemeiază pe plata lucrului nedatorat.
Având în vedere că, în cauza dedusă judecăţii, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de recurenţii-reclamanţi, în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost constatat nul, aceştia nu sunt îndreptăţiţi decât la restituirea preţului actualizat, pe care de altfel l-au obţinut ca urmare a sentinţei civile nr. 2960 din 16 mai 2007 pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, irevocabilă.
Cele statuate prin hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă, menţionată, se impun cu putere de lucru judecat şi nu mai pot fi repuse în discuţie, în cauza de faţă, astfel că recurenţii-reclamanţi nu mai pot susţine că au fost de bună-credinţă la încheierea actului menţionat.
Părţile au avut posibilitatea să formuleze asemenea opinii în cadrul procesului care a avut ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului, la acest moment nemaifiind posibilă analizarea sau reexaminarea probelor propuse de acestea în susţinerea bunei-credinţe la încheierea actului.
Din perspectiva celor expuse, niciuna din criticile recurenţilor nu se circumscrie dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii R.G. şi R.R. împotriva deciziei nr. 5 87A din 02 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4268/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4272/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
