ICCJ. Decizia nr. 4272/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4272/2012
Dosar nr. 1608/208/2009
Şedinţa publică din 11 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 931 din 27 mai 2010 pronunţată în Dosar nr. 1608/208/2009, Tribunalul Caraş-Severin a disjuns capătul de cerere având ca obiect revendicare, a constatat întemeiată excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Caraş-Severin şi a trimis cauza la Judecătoria Caransebeş în vederea judecării acestui capăt de cerere, împreună cu un exemplar de pe această hotărâre, o copie după înscrisul intitulat „note de şedinţă”, după cererea e chemare în judecată, după „precizarea de acţiune”, după certificatul de moştenitor şi după extrasul de carte funciară.
A admis în parte capătul de cerere având ca obiect pretenţii, formulat de către reclamanta F.E.M., împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Caraş-Severin, şi, în consecinţă:
A obligat pârâtul să plătească reclamantei echivalentul în RON la data efectuării plăţii a sumei de 90.000 euro.
A respins capătul de cerere având ca obiect pretenţii formulat de reclamanta F.E.M. împotriva oraşului Oţelu Roşu şi Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul a avut în vedere următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 1, 4, 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele faţă de care s-a dispus printr-o hotărâre judecătorească o condamnare cu caracter politic, iar după decesul acestora, descendenţii până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, urmând ca la stabilirea cuantumului despăgubirilor să se ţină seama de măsurile reparatorii deja acordate persoanei în cauză în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, O.U.G. nr. 224/1999, Legea nr. 568/2001.
Astfel, s-a reţinut că bunicul reclamantei, R.M., a fost arestat în anul 1952 şi condamnat pentru „uneltire”. După trei ani de detenţie a decedat în închisoare. La arestare, soţia acestuia a paralizat, iar fiul lui, după ce a fost exmatriculat din şcoală din cauză că tatăl său a fost arestat, s-a sinucis. Cel arestat, pe lângă fiul care s-a sinucis, a mai avut o fată, care este mama reclamantei.
Din cauza condamnării politice suferite de bunicul său, accesul reclamantei la viaţa socială şi politică a comunităţii a fost restrâns, iar accesul la continuarea educaţiei, la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat, i-a fost interzis. Toate aceste restricţii au adus atingere valorilor ce definesc personalitatea umană, valori ce se referă la existenţa fizică a omului, la sănătatea şi integritatea corporală, la demnitate, onoare şi alte valori similare (printre care şi accesul la învăţătură), valori cuprinse în drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.
În ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale solicitate de reclamantă, instanţa a reţinut că modul de apreciere a prejudiciilor morale nu are la bază criterii exacte, ştiinţifice, deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral nepatrimonial al daunelor şi cuantumul bănesc patrimonial al despăgubirilor.
Faţă de atingerea adusă mai multor drepturi fundamentale, instanţa a apreciat că o indemnizaţie echitabilă o reprezintă suma de 90.000 euro.
În stabilirea acestui cuantum au fost avute în vedere consecinţele negative ale prejudiciului suferit de reclamantă şi implicaţiile negative ale acestora în toate planurile vieţii sale sociale.
Prin decizia civilă nr. 937 din 09 iunie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, D.G.F.P. Caraş-Severin, şi rejudecând: a schimbat hotărârea atacată în sensul că a respins în tot acţiunea introdusă de către reclamanta F.E.M.
Pentru a adopta această soluţie, instanţa de apel a analizat cauza prin raportare la prevederile art. 1-5 din Legea nr. 221/2009 şi la Deciziile nr. 1354 şi 1358/2010 ale Curţii Constituţionale.
Astfel, s-a reţinut că prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituţională a declarat ca fiind neconstituţională întreaga O.U.G. nr. 62/2010, împrejurare ce are drept consecinţă juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act normativ, la momentul soluţionării prezentului apel.
De asemenea, s-a avut în vedere că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a declarat ca neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecinţă lipsirea de temei juridic a pretenţiilor şi, corelativ a hotărârilor judecătoreşti, întemeiate pe această dispoziţie legală declarată neconstituţională.
În consecinţă, instanţa de apel a reţinut că, în speţă, la data soluţionării apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat acţiunea de către reclamanta F.E.M.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta F.E.M., solicitând admiterea recursului şi, în consecinţă, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
În dezvoltarea criticilor formulate, reclamanta a susţinut că hotărârea recurată este nelegală, întrucât, contrar celor reţinute de instanţa de apel, Parlamentul s-a pronunţat de fapt, între termenul constituţional de 45 de zile, prin adoptarea Legii nr. 202/2010, care, în opinia recurentei, modifică art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Astfel, recurenta susţine că prin Legea nr. 202/2010, dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 au fost modificate printr-un text ulterior deciziei Curţii Constituţionale, iar dispoziţiile rezultate din acest act normativ nu au fost declarate neconstituţionale, fiind deci valabile şi pe deplin aplicabile.
Aşadar, se susţine greşita interpretare a Deciziei nr. 1358/2010 din perspectiva Legii nr. 202/2010 care a intrat în vigoare la 25 noiembrie 2010.
În consecinţă, s-a arătat că dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul despăgubirilor morale, au fost puse în concordanţă cu Constituţia, prin dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 202/2010, astfel că nu se poate reţine faptul că nu există temei legal pentru acordarea despăgubirilor solicitate.
De asemenea, recurenta-reclamantă a mai arătat că prin hotărârea recurată au fost încălcate dispoziţiile art. 6 şi 14 din Convenţia Europeană privind dreptul la un proces echitabil şi dreptul la nediscriminare.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
În esenţă, recurenta susţine nelegalitatea hotărârii instanţei de apel, sub aspectul greşitei aplicări a dispoziţiilor Deciziei nr. 1358/2010 [prin care Curtea Constituţională a declarat neconstituţional textul prevăzut de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009], din perspectiva art. 13 din Legea nr. 202/2010.
Prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, invocată de recurentă, dispoziţiile Legii nr. 221/2009 s-au modificat în sensul că hotărârea pronunţată în cauzele pornite sub imperiul acestei legi este supusă recursului care este de competenţa Curţii de apel.
Din coroborarea art. 147 din Constituţia României cu art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 rezultă, pe de o parte, că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, nu doar în cauza în care a fost invocată respectiva excepţie de neconstituţionalitate, iar, pe de altă parte, că acele dispoziţii din legile şi ordonanţele în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Or, în cazul de faţă, nu se poate reţine faptul că prin modificările aduse Legii nr. 221/2009, prin art. 13 din Legea nr. 202/2010 au fost puse de acord prevederile neconstituţionale ale art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 cu dispoziţiile constituţionale.
Modificările aduse prin textul invocat, se referă numai la partea introductivă a primului alin. al art. 5, în sensul că, în loc de instanţa de judecată s-a menţionat instanţa prevăzută la art. 4 alin. (4). Asupra lit. a) a acestui alin., care reprezintă temeiul în drept al prezentului demers, texul nu face vreo referire. Recurenta-reclamantă invocă de fapt un aspect ce ţine de calificarea căii de atac şi nu de temeiul legal în baza căruia se solicită despugubirile morale.
Prin urmare, temeiul juridic, în baza căruia a fost pornită cererea reclamantului de chemare în judecată, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a încetat să-şi mai producă efectele, fiind declarat neconstituţional.
În prezent nu există un temei juridic în legea specială, Legea nr. 221/2009, care să fundamenteze admisibilitatea cererilor de chemare în judecată promovate în baza Legii nr. 221/2009, având ca obiect acordarea de despăgubiri morale.
De altfel, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/07.11. 2011, s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curte a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar creea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Faţă de toate considerentele reţinute, recursul va fi respins, în raport de dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., constatându-se legalitatea hotărârii recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta F.E.M. împotriva deciziei nr. 937 din 09 iunie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4270/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4273/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
