ICCJ. Decizia nr. 4277/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4277/2012
Dosar nr. 1717/30/2010
Şedinţa publică din 11 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2538 din 08 octombrie 2010, Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea civilă promovată de reclamantul N.I. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiş, şi a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 9.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a deportării reclamantului şi familiei sale în Bărăgan.
În justificarea soluţiei, Tribunalul a reţinut din probele administrate în cauză că reclamantul, împreună cu familia sa, a fost deportat în Bărăgan din 18 iunie 1951 şi până în 20 decembrie 1955, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, împrejurare atestată de adeverinţa din 23 noiembrie 2000 emisă de Direcţia Instanţelor Militare din cadrul Ministerului Justiţiei.
În acest context, Tribunalul a adăugat că reclamantul legitimează calitatea de a accede la beneficiul măsurilor reparatorii instituite de Legea nr. 221/2009, încadrându-se la textul art. 3 din lege, care legitimează calitatea activă şi în cazul persoanelor care au suferit în urma aplicării unor măsuri administrative cu caracter politic, cum a fost şi deportarea în Bărăgan.
În privinţa cuantumului despăgubirilor, raportat la faptul că reclamantul a solicitat prin acţiunea introductivă suma de 1.000.000 euro, atât pentru sine, cât şi pentru antecesorii săi, Tribunalul a reţinut că O.U.G. nr. 62/2010 a modificat Legea nr. 221/2009 şi limitat cuantumul despăgubirilor care pot fi acordate victimelor şi descendenţilor ori soţului supravieţuitor, suma maximă fiind plafonată la 10.000 euro, în echivalent.
Mai apoi, cu privire la prejudiciul moral, Tribunalul a reţinut că aceasta are o valoare nepatrimonială şi chiar dacă este greu de cuantificat, totuşi legea impune o reparaţie integrală, iar criteriile generale sunt reprezentate de importanţa valorilor lezate şi măsura lezării, apoi consecinţele negative suferite atât de către reclamant, ca victimă directă, cât şi de către antecesorii săi (părinţi şi bunici) pe plan fizic pe durata deportării, urmată de intensitatea percepţiei consecinţelor vătămării, prin raportare şi la nivelul de instruire, de educare al persoanei în cauză, mai apoi gradul în care i-a fost afectată victimei şi antecesorilor acestuia, situaţia familială, profesională şi socială.
Or, toate aceste vătămări îşi găsesc expresia cea mai adecvată în suferinţa morală încercată de victimă şi care nu poate fi percepută decât într-un mod aproximativ, prin intermediul criteriilor enunţate şi nicidecum prin administrarea, spre exemplu, a probei testimoniale, dat fiind caracterul intern, inerent persoanei şi are este imposibil de exteriorizat.
De asemenea, în procesul de invidualizare a pretenţiilor pentru prejudiciul moral, Tribunalul a luat în considerare şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu referire la cauzele Rotariu, precum şi Sabău şi Pârcălab, toate contra României şi a apreciat că sumele de câte 9.000 euro pentru prejudiciul moral suferit direct de către reclamant reprezintă o satisfacţie echitabilă şi rezonabilă pentru prejudiciul moral suferit, atât ca victimă directă a deportării, cât şi ca descendent al unor deportaţi, despre care s-a mai reţinut că au beneficiat şi beneficiază, în cazul reclamantului, în continuare şi de prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990.
În continuare, instanţa de fond a reţinut că la stabilirea cuantumului despăgubirii datorate pentru prejudiciul moral produs prin condamnare, Tribunalul trebuie să aibă în vedere durata deportării, perioada executată efectiv, durerile psihice suferite de cel în cauză, determinate de măsurile restrictive, apoi afectarea situaţiei familiale, rezultate din consecinţele relatate de reclamant în acţiunea introductivă, precum şi afectarea posibilităţii de a contribui material şi spiritual la creşterea şi educarea copiilor.
În acest context, Tribunalul a apreciat că suma de 9.000 euro asigură reclamantului N.I. o reparaţie justă şi integrală a prejudiciului moral, în condiţiile în care acesta a invocat daune generate de suferinţe fizice, restrângerea posibilităţilor sale de a se bucura de viaţa, imposibilitatea de a desfăşura o viaţă socială normală, fără constrângeri create de deportarea ilegală la care a fost supus, toate acestea fiind prejudicii care aduc atingere onoarei, demnităţii, prestigiului sau cinstei unei persoane.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Statul Român, prin D.G.F.P. Timiş, în timp ce reclamantul a formulat o cerere de aderare la apelul pârâtului, în condiţiile art. 293 C. proc. civ., reclamantul criticând în principal cuantumul de 9.000 euro acordat de tribunal pentru prejudiciul moral suferit.
Prin decizia civilă nr. 942 din 09 iunie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins cererea de aderare la apel formulată de reclamantul N.I. şi a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, reprezentat de către D.G.F.P. Timiş, împotriva sentinţei civile nr. 2539 din 08 octombrie 2010; a schimbat sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea reclamantului, în totalitate.
Pentru a se pronunţa în acest sens, instanţa de apel a avut în vedere incidenţa în cauză a Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi, în consecinţă, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
În ceea ce priveşte efectele Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale în raport cu cauza de faţă, instanţa de apel a avut în vedere că sunt aplicabile dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie [prevăzute şi de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992]. De asemenea, s-a apelat şi la aplicabilitatea în speţă şi a dispoziţiilor art. 47 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
În consecinţă, s-a reţinut că, fiind desfiinţat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acţiunii reclamantului, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în cauză se impune soluţia admiterii apelului pârâtului cu consecinţa schimbării sentinţei şi respingerii acţiunii reclamantului.
Ca un ultim aspect, s-a reţinut că această soluţie se impune, chiar dacă cauza se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituţională a dat naştere unei situaţii juridice legale (obiective), aflată în curs de desfăşurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul N.I., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor formulate, după prezentarea situaţiei de fapt, recurentul-reclamant arată că hotărârea recurată este criticabilă din perspectiva faptului că instanţa de apel a reţinut ca singur argument incidenţa deciziei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.
Astfel, recurentul-reclamant susţine că decizia Curţii Constituţionale nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol, în primă instanţă sau căi de atac, la data pronunţării acestei decizii, ci este aplicabilă doar celor înregistrate ulterior pronunţării sale.
Totodată, recurentul-reclamant susţine că, la data publicării deciziei de neconstituţionalitate, în opinia sa, acesta avea deja o hotărâre prin care îi fuseseră acordate despăgubiri întemeiate pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel că avea o speranţă legitimă şi, prin urmare, un bun în înţelesul art. 1 Protocolul nr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Recurentul-reclamant susţine şi faptul că şi în ipoteza în care s-ar considera că nu mai poate beneficia de despăgubiri în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, acesta ar fi îndreptăţit la a obţine despăgubiri în temeiul dispoziţiilor de drept comun - art. 998, 999 C. civ.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Instanţa de apel, constatând încetarea efectelor dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în mod corect nu a examinat cauza pe temeiul altor norme, făcând o aplicare corespunzătoare a prevederilor art. 294 C. proc. civ.
În condiţiile în care reclamantul a invocat temeiul juridic al cererii în despăgubiri ca fiind reprezentat de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - examinate ca atare în primă instanţă -, analizarea pretenţiilor acestuia din perspectiva altor prevederi legale ar fi echivalat cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului.
Or, atare act de procedură este contrar dispoziţiilor art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ., potrivit cărora „În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face cereri noi”.
Norma procedurală citată are caracter imperativ şi împiedică o solicitare a reclamantului în sensul examinării cererii sale pe temeiul altei norme decât cea corect invocată prin cererea de chemare în judecată, cu atât mai mult nu permite examinarea din oficiu a unui alt temei juridic, evident, dacă acesta a fost corect indicat de către reclamant şi nu este necesară o calificare a cererii sub acest aspect.
Excepţiile de la regula prevăzută în art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ. sunt redate în teza a II-a şi în alin. (2) din acelaşi art. 294, vizează exclusiv obiectul unei cereri, nu şi cauza acesteia.
Fiind de strictă interpretare şi aplicare, cazurile respective nu pot fi interpretate ca referindu-se şi la temeiul juridic al cererii, indiferent de modificările intervenite în conţinutul normei invocate în cererea introductivă, inclusiv încetarea efectelor acestei norme, ca urmare a constatării neconstituţionalităţii lor, astfel cum s-a întâmplat în cauză.
Cu privire la critica privind greşita aplicare în cauza de faţă a a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Înalta Curte reţine următoarele:
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor, iar nu şi pentru trecut.
Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
Rezultă că în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor injustiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată” şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale”.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Ideea priorităţii textelor legale consacrate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în materie nu pot fi reţinute, întrucât soluţia adoptată de instanţa constituţională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale nu se poate vorbi despre existenţa unui asemenea bun, şi nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor şi libertăţilor reglementate de Convenţie, cunoscând limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Referitor la noţiunea de „bun”, potrivit jurisprudenţei instanţei europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă” de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie” atunci când „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” (cauza Caracas împotriva României - M. Of. al României, Partea I, nr. 189/19.03.2007).
În mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză (cauza Ionescu şi Mihăilă contra României, hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece „problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.
Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
În jurisprudenţa instanţei europene s-a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (Ccuza Fernandez-Molina Gonzales ş.a. contra Spaniei, hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situaţia existentă în cauză nu se circumscrie dispoziţiilor Convenţiei la care face generic referire reclamantul.
Referitor la noţiunea de „speranţă legitimă”, fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale [cauza Atanasiu ş.a. contra României, parag. 137].
O asemenea jurisprudenţă nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuţie, iar noţiunea de „speranţă legitimă” nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 09 iunie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Din perspectiva celor expuse, motivele de recurs invocate de recurent sunt nefondate, astfel că în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul N.I. împotriva deciziei nr. 942 din 09 iunie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4274/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4278/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
