ICCJ. Decizia nr. 4267/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4267/2012
Dosar nr. 639/35/2009
Şedinţa publică din 11 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr. 434 din 22 ianuarie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul pârâtei, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În esenţă, s-a reţinut că faţă de efectul constitutiv de drepturi al înscrierii făcută în cartea funciară în anul 1967, consacrat prin art. 17 din Legea nr. 115/1938, de faptul că nu s-a făcut dovada radierii dreptului înscris în favoarea C.A.P. Cămin asupra construcţiei care face obiectul pricinii, şi de actele întocmite de Comisia de lichidare a C.A.P. Cămin, înscrierea produce efectul prevăzut de art. 17 din Legea nr. 115/1938, iar comisia de lichidare a stabilit că imobilul are regimul juridic prevăzut de art. 28 din Legea nr. 18/1991 (art. 29 din lege, republicată).
Potrivit acestui text, imobilele nu trec „de drept” în proprietatea comunelor, oraşelor sau municipiilor. Textul dispune că bunurile prevăzute la alin. (1) şi cele afectate unei utilizări sociale sau culturale trec, la data desfiinţării cooperativei agricole de producţie, în proprietatea privată sau în regim de drept public, după caz, a comunelor, oraşelor sau municipiilor unde acestea sunt situate, însă trecerea operează numai în condiţiile art. 29 alin. (1)-(9) din legea republicată.
Art. 29 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, la care face trimitere alin. (7), prevede că bunurile devin proprietatea membrilor „asociaţiilor de tip privat, cu personalitate juridică, dacă se vor înfiinţa”. În alin. (4) textul prevede că în cazul în care nu s-au constituit asemenea asociaţii, bunurile prevăzute la alin. (1) se vor vinde prin licitaţie publică, persoanelor fizice sau juridice, iar, conform art. 29 alin. (7), numai bunurile prevăzute la alin. (1), care nu se vând în termen de un an de la data desfiinţării cooperativei, trec în proprietatea privată a unităţii administrativ teritoriale.
Prin urmare, bunurile prevăzute la alin. (1) devin de drept proprietatea membrilor asociaţiilor de tip privat, cu personalitate juridică, trecerea în proprietatea unităţii administrativ teritoriale fiind condiţionată de neconstituirea asociaţiilor prevăzute la alin. (1) şi de nevânzarea lor în termen de un an de la data desfiinţării cooperativei, iar alin. (9) al textului priveşte construcţiile cu destinaţie specială „afectate unei utilizări publice sau culturale” care trec în regim de drept public în proprietatea unităţii administrativ teritoriale.
În privinţa imobilului în litigiu, în cartea funciară, la 01 aprilie 1957, a fost înscris dreptul de proprietate asupra întregului imobil, teren şi construcţii, în favoarea statului român, iar, ulterior, la data de 03 ianuarie 1967, a fost înscris dreptul de proprietate, „cu titlu de drept cumpărare”, în favoarea C.A.P. Cămin numai asupra „casei cu dependinţele aparţinătoare”, terenul rămânând în proprietatea statului.
Recurenta a fost înfiinţată în baza Legii nr. 36/1991, iar construcţia cu teren (fără indicarea suprafeţei de teren) i-a fost predată, în condiţiile art. 28 din Legea nr. 18/1991, pe baza protocolului din data de 09 martie 1992.
Hotărârea Comisiei de lichidare a C.A.P. Cămin a fost atacată în instanţă de către Consiliul local al comunei Căpleni, cu privire la imobilul care a constituit sediul fostului C.A.P. Cămin, împreună cu anexele gospodăreşti, însă, prin sentinţa civilă nr. 1369 din 24 iunie 1993, rămasă irevocabilă, Judecătoria Carei a respins acţiunea.
Faţă de dispoziţiile legale menţionate şi de această sentinţă, greşit prin decizia atacată s-a stabilit dreptul reclamantului la restituirea imobilului, motivat de faptul că întregul imobil care face obiectul pricinii a trecut de drept în proprietatea comunei Cămin.
Au fost nesocotite prevederile art. 28 din Legea nr. 18/1991 (art. 29 din legea, republicată), în baza cărora Comisia de lichidare a C.A.P. Cămin a predat imobilul recurentei, şi nu s-a stabilit dreptul reclamantului la măsuri reparatorii şi unitatea obligată la acordarea lor, în raport de regimul juridic al imobilului stabilit de acest text şi de dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001.
S-a reţinut, totodată, că instanţa de apel a fost inconsecventă cu privire la intimaţii-pârâţi cu care reclamantul se află în raporturi juridice născute în baza Legii nr. 10/2001 (obligaţi la restituirea imobilului), deoarece există contradicţie între minută şi dispozitivul deciziei atacate. În minuta aflată la dosarul instanţei de apel este admis apelul declarat de reclamant, în contradictoriu cu intimata Societatea Agricolă V.N. Cămin, iar, în dispozitivul deciziei, apelul este admis în contradictoriu cu intimaţii Primarul comunei Căpleni şi Primarul comunei Cămin, deşi dispozitivul fiind unic, nu poate fi modificat ulterior.
În privinţa terenului pe care este amplasată construcţia, s-a constatat că, faţă de înscrisurile depuse la dosar, terenul aferent construcţiei nu a fost înstrăinat către C.A.P. Cămin. În protocolul de predare-primire către recurentă este trecut imobilul „casă de administraţie cu teren”, fără să se arate care este suprafaţa de teren predată, deşi art. 29 din Legea nr. 18/1991, republicată, prevede că devin proprietatea membrilor asociaţiilor de tip privat numai terenurile de sub construcţii şi cele necesare utilizării lor normale, iar pentru stabilirea suprafeţei de teren în raport cu prevederile acestui text trebuia efectuată o expertiză tehnică.
Prin dispoziţia din 2001, emisă de Primarul comunei Căpleni a fost restituită în natură suprafaţa de 3.081 m.p. teren, iar instanţa de apel a dispus restituirea terenului (inclusiv suprafaţa de teren deja restituită), fără să stabilească regimul juridic al terenului în suprafaţă de 2.418 m.p., nerestituit prin dispoziţia emisă de primar, faţă de prevederile ort. 29 din Legea nr. 18/1991 şi de cererea aflată la Dosarul nr. 5418/2001 al Tribunalului Satu Mare, datată 01 martie 2000, prin care recurenta a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului în baza Legii nr. 1/2000. La dosar nu au fost depuse înscrisuri care să ateste modul în care a fost soluţionată această cerere.
Instanţa supremă a trimis cauza spre rejudecare, pentru administrarea probatoriului necesar stabilirii regimului juridic al terenului nerestituit intimatului-reclamant prin dispoziţia din 2001 şi stabilirea măsurilor reparatorii la care este îndreptăţit reclamantul pentru imobilul care face obiectul pricinii, precum şi entitatea obligată să le acorde, conform art. 21 din Legea nr. 10/2001, avându-se în vedere toate mijloacele de apărare invocate de părţi.
Prin decizia civilă nr. 172 din 07 iunie 2011, Curtea de Apel Oradea a admis apelurile contestatorului şi intimatei Societatea Agricolă V.N. Cămin, în contradictoriu cu intimaţii Primarul comunei Căpleni şi Primarul comunei Cămin, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că, a constatat că reclamantul este îndreptăţit la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru casa situată în localitatea Cămin, sens în care a modificat decizia din 2001 emisă de Societatea Agricolă V.N. Cămin, şi a obligat-o pe aceasta a înainta documentaţia necesară stabilirii despăgubirilor, conform Titlului VII Cap. VI art. 16 şi urm. din Legea nr. 247/2005, modificată, Comisiei Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a modificat parţial dispoziţia din 2001 emisă de Primarul comunei Căpleni, în sensul că a constatat că reclamantul este îndreptăţit la restituirea în natură şi a unei diferenţe de 693 m.p. teren, şi a obligat Primarul comunei Cămin, ca succesor al Primarului comunei Căpleni, la modificarea dispoziţiei în sensul arătat mai sus şi a constatat că reclamantul este îndreptăţit la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, pentru diferenţa de teren ce nu a fost restituită în natură - 1.725 m.p. -, şi a obligat Primarul comunei Cămin, cu concursul Primarului comunei Căpleni, să înainteze documentaţia necesară stabilirii şi acordării despăgubirilor, Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform Titlului VII Cap. VI art. 16 şi urm. din Legea nr. 247/2005, modificată, a înlăturat obligarea contestatorului la plata a 1.025 RON cheltuieli de judecată în favoarea Societatea Agricolă V.N. Cămin, a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei, a dispus darea în debit a apelanţilor cu câte 500 RON fiecare, a compensat cheltuielile de judecată.
În fapt, s-a reţinut că imobilele, în natură casă şi teren aferent în suprafaţă totală de 5.499 m.p., în intravilan, şi au format dreptul de proprietate al reclamantului şi al soţiei sale, drept dobândit prin cumpărare în anul 1928.
Ulterior, la 01 aprilie 1957, în baza Legii nr. 187/1945, a fost intabulat dreptul de proprietate asupra acestora, cu titlu de expropriere, în favoarea Statului Român, iar la 03 ianuarie 1967, asupra casei şi dependinţelor, s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea C.A.P. Cămin, cu titlu de drept de cumpărare, terenul rămânând în proprietatea statului.
La data de 10 septembrie 2001, s-a înregistrat notificarea reclamantului la Societatea Agricolă V.N. Cămin, prin care în baza Legii nr. 10/2001, acesta a solicitat restituirea în natură a imobilelor sus-menţionate.
Prin adresa din 31 octombrie 2001, i s-a comunicat, reclamantului, că imobilele au fost cumpărate de C.A.P. de la Statul Român, iar în baza Legii nr. 18/1991, Comisia de lichidare le-a predat societăţii agricole, pe bază de protocol, aceasta fiind înfiinţată în baza Legii nr. 36/1991, în acest sens statuând şi sentinţa civilă nr. 1369 din 24 iunie 1993 a Judecătoriei Carei.
În coala de carte funciară în care s-au aflat înscrise aceste imobile, la data notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, nu era menţionat vreun alt drept decât cel ce reieşea din cele expuse mai sus, notificarea adresată Primăriei Comunei Căpleni din 06 iulie 2001 fiind anterioară oricărei alte menţiuni referitoare la imobilele revendicate.
Prin dispoziţia din 2001, emisă de Primăria comunei Căpleni, s-a dispus restituirea în natură a 3.081 m.p. teren, menţionând că pe diferenţa de 2.418 m.p. se află sediul Societăţii Agricole V.N. Cămin, neputând fi restituit în natură, dispoziţie ce a fost contestată şi care face obiectul prezentei cauze.
Dosarul a parcurs mai multe cicluri procesuale, iniţial prin sentinţa civilă nr. 216 din 16 septembrie 2002 a Tribunalului Satu Mare fiind declinată competenţa de soluţionare în favoarea Judecătoriei Carei, care prin sentinţa civilă nr. 484 din 25 aprilie 2003 a respins acţiunea, apelul declarat fiind respins prin decizia civilă nr. 521 din 09 octombrie 2003 a Tribunalului Satu Mare, modificată în întregime prin decizia civilă nr. 240 din 09 martie 2005 a Curţii de Apel Oradea, în sensul admiterii apelului, schimbării sentinţei, admiterii plângerii, anulării dispoziţiei contestate şi dispunându-se restituirea în natură a întregului imobil.
Această decizie a fost desfiinţată prin decizia civilă nr. 1268 din 08 decembrie 2005 a Curţii de Apel Oradea, în cadrul contestaţiei în anulare, iar, la rejudecarea recursului, s-a trimis cauza spre o nouă judecată, în primă instanţă, la Tribunalul Satu Mare, reţinându-se încălcarea normelor de competenţă materială în materie.
La rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 156 din 09 februarie 2007, Tribunalul Satu Mare a admis în parte contestaţiile din ambele dosare, a anulat dispoziţia din 2001 emisă de Societatea Agricolă V.N. şi a obligat-o să emită ofertă de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru casa de locuit, a respins restul pretenţiilor.
Cu ocazia rejudecării cauzei în fond, prin sentinţa apelată, Societatea Agricolă V.N. Cămin a depus la dosar copia colii de carte funciară nedefinitivă, din care reiese că în aceasta s-au înscris o serie de numere topografice în baza titlului de proprietate emis în baza Legii nr. 18/1991 şi s-a intabulat asupra acestora dreptul de proprietate în favoarea Societăţii Agricole V.N. Cămin, în 16 ianuarie 2003 și în 21 octombrie 2003 (după notificările formulate a fostului proprietar în baza Legii nr. 10/2001) s-au înscris construcţii asupra a patru numere topografice.
Totodată, s-a depus copia protocolului încheiat la 09 martie 1992 între Comisia de lichidare a C.A.P. Cămin şi Societatea Agricolă V.N. Cămin constituită din foştii membrii cooperatori, prin care s-au predat mijloacele fixe, materiale, conturi etc, printre care şi construcţiile în litigiu, iar prin sentinţa civilă nr. 1369/1993 a Judecătoriei Carei, s-a menţinut hotărârea fostei comisii de lichidare.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia de casare ale cărei dezlegări de drept, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, deci nu mai pot fi reanalizate aspectele lămurite, probele ce urmează a fi administrate, a constatat că nu s-a făcut dovada radierii dreptului înscris în favoarea C.A.P. Cămin asupra construcţiei, iar terenul aferent, conform celor stabilite de comisia de lichidare, are regimul prevăzut de art. 28 din Legea nr. 18/1991 - art. 29 din cea republicată - şi, în consecinţă, devin proprietatea membrilor asociaţiilor de drept privat, trecerea în proprietatea unităţilor administrativ teritoriale fiind condiţionată de neconstituirea asociaţiilor, nevânzarea în termen de 1 an de la desfiinţare.
Instanţa de rejudecare nu mai are posibilitatea de a reanaliza aceste aspecte, ci doar a se limita la cele constatate, dezlegate, respectiv a faptului că, în speţă, nu s-a dovedit ce suprafaţă de teren a fost predată prin protocol cu ocazia desfiinţării C.A.P.-ului şi că, în acest sens, se impune o expertiză, pentru identificarea suprafeţei de teren necesare utilizării normale a construcţiilor.
S-a dispus verificarea modului de soluţionare a cererii în baza Legii nr. 18/1991 formulate de societatea agricolă, deşi din coala de carte funciară nedefinitivă reieşea că i s-a reconstituit dreptul de proprietate. Titlul de proprietate în baza căruia s-a dispus intabularea în coala de carte funciară nedefinitivă s-a depus doar cu ocazia rejudecării, din cuprinsul acestuia rezultând că s-a constituit un drept de proprietate asupra a 4 hectare şi 2.735 m.p. teren.
Expertiza efectuată în cauză de ing. M. a evidenţiat faptul că din numerele topografice atribuite societăţii agricole în baza Legii nr. 18/1991, nr. top Y = 3.081 m.p. şi nr. top X = 2.269 m.p., corespund nr. top în litigiu, astfel că, s-a constatat că, în prezent, terenul în suprafaţă de 3.081 m.p. a fost atribuit atât reclamantului, fost proprietar în baza Legii nr. 10/2001, cât şi asociaţiei agricole în baza Legii nr. 18/1991.
Nu există acte din care să reiasă că titlu de proprietate emis în baza Legii nr. 18/1991 ar fi fost modificat, anulat.
Primarul comunei Căpleni a dispus în baza Legii nr. 10/2001, restituirea a 3.081 m.p. din nr. top Y, în favoarea reclamantului.
Dispoziţia de restituire în baza Legii nr. 10/2001, contestată doar de notificator, nu poate fi anulată în propria cale de atac.
În drept, au fost avute în vedere dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată.
Construcţia edificată pe terenul în litigiu, a fost înstrăinată după exproprierea făcută de Statul Român, fostului C.A.P. - antecesorul apelantei-pârâte Societatea Agricolă V.N. Cămin, cu titlu de vânzare-cumpărare, titlu ce nu a fost anulat, astfel că restituirea în natură a acestuia prin prisma art. 11 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu mai poate fi posibilă, însă asociaţia fiind deţinătorul acestuia în sensul Legii nr. 10/2001, deci entitate deţinătoare, are calitatea de a emite o dispoziţie de constatare a calităţii notificatorului de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent şi de a înainta actele instituţiei competente pentru acordarea acestora.
La data notificării, imobilul se afla în deţinerea a două entităţi diferite - casa în cea a asociaţiei, iar terenul în cel al statului, reprezentat prin Primarul comunei Căpleni, în prezent prin reorganizarea administrativă - Primarul comunei Cămin, astfel că, din acest punct de vedere, ambii au competenţa de a soluţiona notificarea.
Doar în anul 2003 s-a emis titlu de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 în favoarea Asociaţiei, mult după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, inopozabilă notificatorului conform deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la suprafaţa de teren ce excede folosinţei construcţiei.
Câtă vreme decizia de casare a tranşat această problemă, instanţa de rejudecare nu mai are posibilitatea de a o reanaliza.
Decizia de casare a reţinut că din protocolul de predare-primire către asociaţie a terenului aferent construcţiilor, nu reiese ce suprafaţă a fost predată, iar conform art. 29 din Legea nr. 18/1991, republicată, devin proprietatea membrilor asociaţiilor de tip privat, numai terenurile de sub construcţii şi cele necesare utilizării lor normale. Ca urmare, s-a dispus o expertiză în acest sens, iar conform acesteia doar o suprafaţă de 1.725 m.p. este necesară bunei administrări a edificatelor.
Instanţa de apel a constatat totodată că, potrivit aceluiaşi raport de expertiză, prin titlu de proprietate emis în baza Legii nr. 18/1991 în favoarea Asociaţiei, s-a reconstituit şi suprafaţa de 3.081 m.p., ce a fost restituită în natură şi în baza Legii nr. 18/1991, fostului proprietar.
Diferenţa de 2.269 m.p. revendicată se regăseşte pe nr. top X pe care se află construcţiile, şi din aceasta, doar 1.725 m.p. este necesară bunei administrări, astfel că doar 544 m.p. teren poate fi restituit în natură conform deciziei de casare.
Din parcela cu nr. top X, o suprafaţă de 149 m.p., diferenţa dintre suprafaţa totală de 5.499 m.p. şi cea atribuită, ceea ce se impune a fi atribuită, se află conform expertizei în posesia unei persoane fizice, fără titlu legal de deţinere, astfel că şi aceasta se impune a fi restituită în natură.
Chiar dacă apelantul-reclamant a solicitat restituirea în natură, faptul că doar o parte din teren poate fi dispusă astfel, nu înseamnă că prin constatarea îndreptăţirii la măsuri reparatorii prin echivalent instanţa ar acorda altceva decât s-a cerut, având obligaţia de a verifica ce fel de măsuri reparatorii pot fi acordate, criticile Asociaţiei în acest sens nefiind fondate.
De vreme ce pârâtă nu a analizat cererea notificatorului, s-a apreciat că obligarea sa la cheltuieli de judecată în fond s-a dispus cu respectarea art. 274 C. proc. civ.
Deoarece apelanţii nu au achitat diferenţa onorariu expert în valoare de 1.000 RON, câte 500 RON fiecare, instanţa de apel în baza art. 202 şi urm. C. proc. civ., a dispus darea acestora în debit.
Conform art. 276 C. proc. civ., instanţa de apel a compensat în întregime cheltuielile ocazionate în fond şi apel, sens în care a schimbat şi sentinţa, în sensul înlăturării obligării contestatorului la plata a 1.025 RON cheltuieli de judecată, în favoarea societăţii agricole.
Împotriva deciziei instanţei de apel a formulat cerere de recurs la data de 26 iulie 2011, intimata Societatea Agricolă V.N. Cămin, prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:
S-a solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei, în sensul înlăturării obligării societăţii de a înainta documentaţia necesară stabilirii despăgubirilor, Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
S-a solicitat să se constatate că decizia este nelegală şi neîntemeiată şi în partea referitoare la restituirea în natură a suprafeţei de teren de 693 m.p., întrucât terenul este necesar desfăşurării activităţii asociaţiei agricole.
S-a solicitat modificarea deciziei, în sensul înlăturării considerentelor prin care instanţa invită Comisia locală la demararea unui proces prin care să fie anulat titlul de proprietate al asociaţiei agricole.
S-a solicitat modificarea deciziei în partea referitoare la neacordarea cheltuielilor de judecată, având în vedere că aceste cheltuieli au fost justificate - societatea a soluţionat cererea de retrocedare şi a emis în acest sens decizia din 2001.
Hotărârea recurată este nelegală şi neîntemeiată, întrucât a dispus reconstituirea în natură a unei suprafeţe de teren care este proprietatea asociaţiei şi este înscrisă în cartea funciară, înscrierea fiind astfel opozabilă terţelor persoane, cu atât mai mult cu cât s-a efectuat sub aplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 115/1938, potrivit căreia înscrierile în cartea funciară sunt constitutive de drepturi.
Hotărârea este nelegală şi neîntemeiată şi cu privire la obligarea recurentului de a efectua demersurile pentru continuarea reconstituirii dreptului de proprietate prin despăgubiri, neexistând o asemenea cerere din partea intimatului. Introducerea obligaţiei de a face în sarcina recurentului, este un aspect nou, nediscutat până la apel, şi pronunţarea asupra acestuia este un aspect de plus petita.
Recursul este nefondat.
Prima critică formulată în cauză nu este întemeiată, întrucât modificarea deciziei din 2001 a societăţii intimate, respectiv stabilirea obligaţiei concrete a acesteia de a înainta documentaţia necesară stabilirii despăgubirilor, conform Titlului VII Cap. VI art. 16 şi urm. din Legea nr. 247/2005, modificată, Comisiei Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, sunt operaţiuni subsecvente constatării îndreptăţirii reclamantului la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru casa situată în localitatea Cămin.
Această critică a intimatei nu poate fi primită şi pentru că se urmăreşte înlăturarea Titlului VII al Legii nr. 247/2005, fără nicio justificare legală sau jurisprudenţială pertinentă.
Modificările legislative, chiar în considerarea Convenţiei Europene, sunt la latitudinea exclusivă a autorităţii legiuitoare, componentă a puterii de stat, nu a instanţei de judecată.
Legea nr. 247/2005 prevede o procedură specială obligatorie privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, ceea ce înseamnă că procedura judiciară nu poate suplini procedura administrativă de acordare a despăgubirilor, deoarece în acest fel s-ar eluda spiritul dispoziţiilor Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Configurarea unei astfel de obligaţii de a face în sarcina recurentei-intimate nu este un aspect nou, nediscutat până la apel, şi pronunţarea asupra acestuia nu reprezintă un aspect de plus petita, întrucât dispoziţia instanţei se întemeiază pe o dispoziţie a legii speciale, redată în paragrafele anterioare.
Critica referitoare la greşita restituire în natură a suprafeţei de teren de 693 m.p., sub pretextul că terenul ar fi necesar desfăşurării activităţii asociaţiei agricole, nu este întemeiată, întrucât decizia anterioară de casare a reţinut că, din protocolul de predare-primire către asociaţie a terenului aferent construcţiilor, nu reiese ce suprafaţă a fost predată, iar conform art. 29 din Legea nr. 18/1991, republicată, devin proprietatea membrilor asociaţiilor de tip privat, numai terenurile de sub construcţii şi cele necesare utilizării lor normale.
Instanţa de rejudecare a apreciat corect, în contextul dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., că nu mai are posibilitatea de a reanaliza aceste aspecte, ci doar de a se limita la cele constatate, dezlegate, respectiv a faptului că, în speţă, nu s-a dovedit ce suprafaţă de teren a fost predată prin protocol cu ocazia desfiinţării C.A.P.-ului şi că, în acest sens, se impune o expertiză, pentru identificarea suprafeţei de teren necesare utilizării normale a construcţiilor.
Ca urmare, în mod efectiv s-a dispus efectuarea unei expertize în acest sens, din concluziile acestuia rezultând că doar o suprafaţă de 1.725 m.p. este necesară bunei administrări a edificatelor.
Într-adevăr, nu pot constitui argumente în fundamentarea unei hotărâri judecătoreşti, considerentele străine de natura judiciară a pricinii şi care sunt specifice etapei ulterioare obţinerii hotărârii judecătoreşti, fazei de executare a hotărârii, situaţie care impune înlăturarea din cuprinsul deciziei a respectivelor alegaţii, fără niciun efect asupra soluţiei pronunţate pe fondul litigiului.
Nici ultima critică adusă deciziei instanţei de apel nu poate fi primită, câtă vreme decizia de casare a tranşat această problemă, iar expunerea de motive a deciziei atacate a preluat punctual dezlegarea dată cu caracter obligatoriu, respectiv doar în anul 2003 s-a emis titlu de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 în favoarea Asociaţiei, mult după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, inopozabilă notificatorului, conform deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la suprafaţa de teren ce excede folosinţei construcţiei.
Critica referitoare la neacordarea cheltuielilor de judecată, nu este întemeiată, cât timp dispozitivul deciziei pronunţate a rezolvat fondul pretenţiilor formulate, cu o motivaţie extinsă şi pertinentă complexităţii cauzei, evidenţiind o culpă a intimatei în asigurarea dreptului la reparaţie civilă, în condiţiile legii speciale.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat în cauză, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de intimata Societatea Agricolă V.N. Cămin împotriva deciziei nr. 172/A din 07 iunie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4243/2012. Civil. Anulare act. Revendicare... | ICCJ. Decizia nr. 4269/2012. Civil. Legea 10/2001. Daune... → |
|---|
