ICCJ. Decizia nr. 4269/2012. Civil. Legea 10/2001. Daune cominatorii. Recurs

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 4269/2012

Dosar nr. 12027/3/2009

Şedinţa publică din 11 iunie 2012

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 949 din 29 iunie 2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC A. SA şi a respins acţiunea formulată de reclamant ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, fiind obligat reclamantul Ia plata sumei de 5.000 RON cheltuieli de judecată către pârâtă.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că din adresa din 08 iunie 2010 rezultă că unitatea deţinătoare a imobilului în sensul Legii nr. 10/2001 este Agenţia Domeniilor Statului, acesteia revenindu-i obligaţia de a se pronunţa asupra cererii reclamanţilor.

Faţă de cele reţinute, instanţa, în baza art. 21 alin. (1) coroborat cu art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC A. SA, cu aplicarea art. 274 C. proc. civ.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul, iar prin decizia civilă nr. 596 din 30 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis apelul, s-a desfiinţat hotărârea instanţei de fond cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Prin notificarea înregistrată la B.E.J. B.C. în 20 noiembrie 2001, numiţii S.C.M.S. şi C.G.A. au solicitat restituirea în natură a locuinţei şi a terenului în suprafaţă de 10.000 m.p., situat în com. Popeşti Leordeni, despre care au arătat că face parte din proprietatea autorilor lor, S.G., S.E. şi S.M.G., conform actului de vânzare-cumpărare autentificat în 17 iunie 1939 de Tribunalul Ilfov, imobil despre care au arătat că a fost preluat în mod abuziv de către stat, în baza Decretului nr. 83/1949.

Prin contractul de cesiune de drepturi succesorale autentificat în 08 martie 2005 la B.N.P. V.A. şi modificat prin actul adiţional autentificat în 21 martie 2005, reclamantul a cesionat drepturile succesorale ale defunctului S.C.M.S., constând în fostele proprietăţi ale acestuia, iar prin contractul de cesiune de drepturi succesorale autentificat în 21 mai 2005 la B.N.P. V.A., reclamantul a cesionat drepturile succesorale ale defunctului S.M.G.

În baza Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale şi a H.G. nr. 834/1991, în favoarea intimatei-pârâte SC A.SA Popeşti Leordeni a fost emis certificatul de atestare de dreptului de proprietate din 26 martie 1998, iar prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 10 februarie 2003, intimata-pârâtă s-a privatizat, în temeiul Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă.

Prin sentinţa apelată, Tribunalul a reţinut lipsa calităţii de unitate deţinătoare a societăţii pârâte, pentru motivul că această calitate este deţinută de către Agenţia Domeniilor Statului, susţinere pe care Tribunalul şi-a bazat-o pe adresa din 2010 emisă de Agenţia Domeniilor Statului, precum şi pe dispoziţiile art. 21 alin. (1) şi ale art. 25 din Legea nr. 10/2001.

Critica susţinută în apel constând în aceea că prima instanţa de fond a aplicat în mod greşit aceste dispoziţii legale, a fost apreciată ca întemeiată.

Legiuitorul a stabilit în mod expres părţile între care se derulează procedurile de restituire, în art. 21 alin. (1) şi art. 25 din lege stabilind categoriile de persoane juridice care sunt obligate să emită dispoziţie/decizie motivată, în sensul că în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură.

Noţiunea de unitate deţinătoare a fost explicitată prin Cap. 2 din H.G. nr. 250/2001 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, în sensul că:

- „unitate deţinătoare este fie entitatea cu personalitate juridică care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii (minister, primărie, instituţia prefectului sau orice altă instituţie publică), fie entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat bunul care face obiectul legii (regii autonome, societăţi/companii naţionale şi societăţi comerciale cu capital de stat, organizaţii cooperatiste)”.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001: „(1) Imobilele - terenuri şi construcţii - preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, de o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptăţite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare”.

Aplicând aceste texte de lege la situaţia de fapt din speţă, instanţa a constatat că este îndeplinită ipoteza legală a art. 21 alin. (1) din lege, întrucât la data intrării în vigoare a legii speciale de reparaţie a abuzurilor săvârşite de regimul comunist în materie imobiliară, intimata-pârâtă era societate comercială cu capital de stat.

Instanţa de apel a reţinut că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 procesul său de privatizare nu era finalizat, sens în care a depus la dosarul de fond contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 10 februarie 2003, din care reiese că Agenţia Domeniilor Statului, în calitate de vânzător în temeiul Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului, a vândut unui particular un număr de acţiuni reprezentând 100% din valoarea capitalului social.

Pentru a fi aplicabil textul art. 29 din Legea nr. 10/2001, aşa cum a susţinut intimata-pârâtă prin întâmpinare, era necesar ca aceasta să fi dobândit calitatea de societate comercială cu capital integral privatizat la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, şi nu ulterior acestei date, având în vedere faptul că prevederea art. 21 alin. (1) din lege are semnificaţia indisponibilizării imobilului, indisponibilizare ce operează „începând cu data de 14 februarie 2001, chiar dacă notificarea a fost făcută la o dată ulterioară” [potrivit art. 21.1 lit. b) din H.G. nr. 250/2007], iar potrivit art. 21.1 lit. c) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007, care dezvoltă dispoziţiile art. 21 din lege, indisponibilizarea bunului deţinut la data intrării în vigoare a legii de una din entităţile cu personalitate juridică prevăzute de acest text „are drept scop primordial îndeplinirea obligaţiei de restituire în natură către adevăratul proprietar”.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta SC A. SA, solicitând modificarea ei în sensul respingerii apelului.

Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează astfel nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:

Un prim aspect invocat de recurentă vizează neincidenţa dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care la data pronunţării şi la data notificării imobilul din litigiu nu se afla în intravilan.

Se mai susţine încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., în condiţiile în care se învederează că nu a existat rolul activ al instanţei pentru aflarea adevărului obiectiv şi pentru a preveni orice greşeală, în condiţiile în care din probele administrate nu rezultă cu certitudine, că notificarea din 20 noiembrie 2001 nu a fost depusă la SC A. SA.

O altă critică vizează motivarea hotărârii, care este în susţinerea recurentei greşită, în condiţiile în care sunt reţinute texte din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, norme ce adaugă la lege, iar competenţa de soluţionare a contestaţiei revine Agenţiei Domeniilor Statului, ce avea şi calitatea de a răspunde eventualelor notificări.

În aceeaşi idee, se mai susţine şi greşita interpretare şi aplicare a Legii nr. 10/2001, câtă vreme SC A. SA, societate cu capital integral privat, nu are calitate procesuală pasivă, cu atât mai mult cu cât art. 29 din Legea nr. 10/2001 reglementează şi cazurile în care imobilele, din categoria celor ce fac obiectul notificării, au fost privatizate.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte retine următoarele:

Instanţa de apel a examinat cauza prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi a Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, faţă de obiectul dedus judecăţii şi faţă de faptul că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, procesul de privatizare a pârâtei nu era încă finalizat.

Astfel instanţa de apel a analizat raporturile juridice dintre părţi şi în raport de apărările pârâtei şi de dispoziţiile art. 21 alin. (1) şi art. 29 din Legea nr. 10/2001.

Cum instanţa de fond a soluţionat cauza pe o excepţie şi cum în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a făcut o legală interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză, nefiind prezent motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Nefondate sunt şi criticile legate de motivarea hotărârii, în condiţiile în care instanţa de apel a arătat atât motivele de fapt, cât şi de drept, pe care şi-a argumentat soluţia, de trimitere a cauzei spre rejudecare.

De fapt motivarea unei hotărâri este o chestiune de esenţă şi nu de volum, având scopul de a explicita motivele ce au condus la soluţia adoptată de instanţă.

Din această perspectivă hotărârea instanţei de apel se circumscrie exigenţelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Din perspectiva celor expuse, nefîind incidente dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC A. SA împotriva deciziei nr. 596A din 03 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 iunie 2012.

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 4269/2012. Civil. Legea 10/2001. Daune cominatorii. Recurs