ICCJ. Decizia nr. 4271/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4271/2012
Dosar nr. 7892/3/2010
Şedinţa publică din 11 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 629 din 29 aprilie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis acţiunea în parte formulată de reclamantele T.E. şi C.J., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, Primăria Municipiului Bucureşti, Primarul General al Municipiului Bucureşti, Prefectura Municipiului Bucureşti, Prefectul Municipiului Bucureşti şi Ministerul Finanţelor Publice, a constatat că reclamantele sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii prin echivalent constând în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, şi Primăria Municipiului Bucureşti, Primarul General al Municipiului Bucureşti sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv pentru imobilul situat în Bucureşti, compus din teren de 240 m.p. şi 199,50 m.p. construcţie demolată, ţinând seama de despăgubirile încasate la data de 10 decembrie 1986 în sumă de 78.956 ROL, din care 600 ROL teren, pentru care s-au formulat notificările înregistrate la Primăria Municipiului Bucureşti, conexat cu Dosar nr. 38470, a respins cererea privind acordarea de despăgubiri băneşti ca neîntemeiată, a respins cererea subsidiară ca rămasă fără obiect, a respins acţiunea introdusă împotriva pârâţilor Prefectura Municipiului Bucureşti, Prefectul Municipiului Bucureşti, Ministerul Finanţelor Publice ca fiind introdusă împotriva unor persoane rară calitate procesuală pasivă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut că prin notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 s-a solicitat de către reclamante acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilul situat în Bucureşti, str. B., nr. 19, compus din teren şi construcţie, imobilul fiind preluat de către stat prin expropriere.
Tribunalul a reţinut că este dovedit dreptul de proprietate în patrimoniul reclamantelor având în vedere că prin actul de vânzare din 1938 s-a dobândit de către D.V. imobilul situat în Bucureşti, str. B., nr. 21, fost nr. 17, împreună cu construcţiile aflate pe el, iar prin autorizaţia din 21 august 1945 s-a autorizat G.Z. să construiască la imobilul din str. B.T., nr. 21, o construcţie cu subsol, parter şi etaj, iar prin autorizaţia din 15 septembrie 1943 se autorizează să execute lucrări la imobilul din str. K., nr. 36.
Potrivit declaraţiei de impunere din anul 1952, Z.G. s-a impus cu imobilul din str. B., nr. 19.
Potrivit adresei din 2007, imobilul din str. B., nr. 19, a fost expropriat potrivit Decretului nr. 405/1985, fiind compus din teren în suprafaţă de 240 m.p. şi construcţie proprietarul menţionat fiind G.D.
Potrivit certificatului de moştenitor de calitate din 2003 au calitatea de moştenitori legali descendenţii C.J., T.E., G.I. şi G.A.E., iar potrivit certificatului de căsătorie aflat în dosarul administrativ persoana menţionată în actul de dobândire al imobilului V.D. s-a căsătorit cu Z.G. la 23 iunie 1939, cele două autorizaţii de construcţie fiind eliberate pe numele soţului.
Potrivit notei din 07 martie 2008, artera de circulaţie situată în Municipiul Bucureşti, a purtat denumirea de str. B. la nivelul anului 1915, imobilul fiind situat la nr. 21 pe această stradă şi nr. 19 pe str. B. la nivelul anului 1947, iar potrivit adresei din 05 februarie 2008 eliberată de Primăria Municipiului Bucureşti, Direcţia Evidenţa Imobiliară şi Cadastrală, imobilul din str. B., nr. 19, a fost expropriat prin Decretul nr. 405/1985, în decret figurând G.D. cu teren în suprafaţă de 240 m.p. şi construcţie, iar ulterior ca urmare a sistematizării zonei pe teren a fost construit blocul de locuinţe cu adresa poştală str. B., nr. 9, cu trotuare şi alee de circulaţie ce constituie domeniul public conform Legii nr. 213/1998, prin urmare solicitările pârâtei Primăriei Municipiului Bucureşti de a se face dovada preluării abuzive a imobilului este una neîntemeiată având în vedere că tocmai Primăria Municipiului Bucureşti a comunicat situaţia juridică a imobilului, iar aceste înscrisuri se regăsesc în cadrul dosarului administrativ comunicat de către pârâtă.
Având în vedere dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi faţă de dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, Tribunalul a constatat că restituirea în natură nu se poate dispune, executându-se lucrările pentru care s-a dispus exproprierea, construcţia fiind demolată, iar pe teren se află construit un bloc de locuinţe, iar terenul este afectat şi de alei pietonale, Tribunalul constând cu privire la capătul I de cerere că notificarea nu a fost soluţionată de către pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti, reprezentat Primarul General, iar reclamanţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul preluat în mod abuziv de către stat, la acordarea despăgubirilor ţinându-se seama de cuantumul despăgubirilor acordate prin temeiul acestui decret, cerere de despăgubiri băneşti fiind neîntemeiată şi faţă de împrejurarea că Tribunalul a constatat calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii prin echivalent, cererea subsidiară ce are ca obiect obligarea pârâţilor de a soluţiona notificarea este rămasă fără obiect, iar la soluţionarea acestei acţiuni Tribunalul a avut în vedere şi dispoziţiile deciziei nr. 20/2007 de soluţionare a recursului în interesul legii.
Tribunalul a considerat că într-o astfel de acţiune, cum este cea promovată, pârâtul chemat în judecată, respectiv Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, nu are potrivit prevederilor legii speciale - Legea nr. 10/2001 posibilitatea acordării despăgubirilor băneşti, Legea nr. 10/2001 reglementează doar procedura depunerii notificării în termenele şi în condiţiile prevăzute de lege, constatarea de către unitatea deţinătoare a calităţii notificatorilor de persoane îndreptăţite la restituirea în natură a imobilului sau la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, cu posibilitatea contestării la instanţă a respingerii notificării sau a cererii de restituire în natură, procedura stabilirii cuantumului despăgubirilor şi plăţii efective a acestora fiind una reglementată de Legea nr. 247/2005, distinctă de procedura aplicabilă în materia contestaţiei prevăzută de art. 26 din Legea nr. 10/2001 şi se consideră că există posibilitatea formulării unei cereri pentru acordarea de despăgubiri băneşti, însă o astfel de acţiune poate fi promovată în contradictoriu cu statul reprezentat de Ministerul Economiei şi Finanţelor, în temeiul răspunderii civile delictuale a statului, în măsura în care se apreciază că despăgubirile acordate potrivit prevederilor Legii nr. 247/2005 nu ar fi unele efective.
Titlul VII prin Legea nr. 247/2005 reglementează sursele de finanţare, cuantumul şi procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor având atribuţii în privinţa emiterii deciziilor conţinând titluri de despăgubire.
Acelaşi Titlul VII din Legea nr. 247/2005 cuprinde dispoziţii privind emiterea titlurilor de despăgubire de către Comisia Centrală şi valorificarea titlurilor în condiţiile prevăzute de pct. 26 din O.U.G. nr. 81/2007.
Potrivit art. 13 alin. (1) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pentru analizarea şi stabilirea cuantumului final al despăgubirilor ce se acordă potrivit acestui act normativ se constituie Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor care dispune emiterea deciziilor referitoare la acordarea titlurilor de despăgubire şi la alte măsuri necesare aplicării legii, după evaluarea imobilelor de către experţii desemnaţi de aceasta.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanţii T.E., C.J., G.A.E. şi G.I., iar prin decizia civilă nr. 571 din 06 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-au respins ca nefondate apelurile reţinându-se următoarele considerente:
Prin cererea formulată la 11 februarie 2010, apelanţii T.E., C.J., G.A.E. şi G.I. au solicitat ca instanţa să soluţioneze notificarea trimisă prin intermediul executorului judecătoresc la 10 august 2001 şi înregistrată la 13 august 2001 la Prefectura Municipiului Bucureşti, instanţa să dispună obligarea pârâţilor la acordarea de despăgubiri în echivalent bănesc pentru imobilul demolat situat în Bucureşti, str. B., nr. 19, compus din imobil şi teren în suprafaţă de 252 m.p.
În dovedirea cererii reclamanţii au depus acte de stare civilă, prin care să facă dovada că au calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii şi acte de proprietate cu privire la imobilul în litigiu.
La dosarul de fond a fost depusă notificarea formulată în baza art. 36 din Legea nr. 10/2001 de apelanta C.J., în numele ei şi al celorlalţi apelanţi, fraţii săi, notificarea fiind însoţită de acte de proprietate şi acte de stare civilă.
Legea nr. 10/2001, stabilind regimul juridic al imobilelor preluate abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, a impus termene imperative atât persoanelor îndreptăţite prin dispoziţiile art. 22 din lege - 6 luni de la data intrării în vigoare a legii în care persoana îndreptăţită va notifica persoana juridică deţinătoare şi 60 de zile de la înregistrarea notificării sau de la data depunerii actelor doveditoare, termen imperativ pentru unitatea deţinătoare în care să pronunţe prin decizie sau dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură - art. 25 din lege.
Notificarea, aşa cum a fost înaintată primăriei, este însoţită de acte de stare civilă şi de acte de proprietate şi dacă apelantul-pârât aprecia că probele sunt insuficiente, un alt termen imperativ stabilit prin Normele metodologice de aplicare a legii - H.G. nr. 250/2007 obligau apelantul să solicite completarea probatoriului. Cum termenele imperative prevăzute de lege nu au fost respectate de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti, critica formulată de apelant nu a fost reţinută, principiul realizării dreptului prevalând în raport cu cel al respectării procedurii.
Instanţa de apel a mai constatat că expertiza reprezintă un mijloc de probă ce urmează a fi încuviinţat de instanţă numai dacă aceasta socoteşte că poate să ducă la dezlegarea pricinii. Curtea a constatat că instanţa fondului apreciind asupra expertizei în şedinţa publică din 22 aprilie 2010 a respectat dispoziţiile art. 167 C. proc. civ., motiv pentru care nici această critică nu a putut fi reţinută de instanţă.
Cu privire la cererea de acordare a despăgubirilor băneşti, s-a constatat că instanţa fondului a reţinut în mod corect că, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care prevăd că „în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea investită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv”.
Atât din probatoriul administrat în faţa instanţei fondului, cât şi din cel administrat în apel rezultă că imobilul în litigiu a fost expropriat în anul 1986 şi demolat ulterior. Terenul aferent construcţiei este afectat în totalitate de un bloc şi de spaţii edilitare. În mod corect Tribunalul a reţinut imposibilitatea restituirii în natură a imobilului, astfel că în mod corect în dispozitiv, constatând că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii prin echivalent, instanţa a dispus compensarea cu alte bunuri sau servicii sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. În cazul imposibilităţii restituirii în natură a imobilelor preluate în mod abuziv, dintre măsurile reparatorii prin echivalent are prioritate acordarea în compensare de alte bunuri sau servicii, aspect ce rezultă din ordinea în care sunt enumerate acestea în art. 1, deja citat, şi art. 2 alin. (4), (6) şi (7) coroborat cu art. 10 alin. (10) din Legea nr. 10/2001. Acesta arată că măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării, textul normei menţionate fiind preluat în dispozitivul hotărârii apelate.
Legea nr. 10/2001 reglementează doar procedura depunerii notificării în termenele şi condiţiile prevăzute de lege, procedura stabilirii cuantumului despăgubirii şi plăţii efective a acesteia fiind reglementată de Legea nr. 247/2005, aspect reţinut corect de instanţa fondului.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii T.E., G.I., şi C.J., solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte, prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Recurenţii susţin că în condiţiile în care instanţa de apel a menţinut hotărârea instanţei de fond, criticile pe care le fac vizează în aceste condiţii, sentinţa instanţei de fond.
Astfel recurenţii susţin că nu s-a reţinut că Primăria Municipiului Bucureşti nu şi-a îndeplinit obligaţiile potrivit Legii nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005 şi timp de 10 ani nu a soluţionat cererea lor şi nici nu a propus niciun fel de despăgubiri.
În aceeaşi idee, se susţine că în mod greşit s-a respins cererea lor pentru o nouă expertiză, în condiţiile în care ei au solicitat atât prin notificare cât şi prin acţiunea introductivă obligarea la plata despăgubirilor, neacceptând o altă modalitate, decât despăgubiri plătite în bani.
Or, instanţele au schimbat natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al actelor depuse de reclamanţi, atât în procedura iniţială a notificării cât şi în cea judiciară.
Recurenţii susţin astfel greşita interpretare şi aplicare a legii faţă de dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 10/2001 şi art. 16 alin. (2) din Legea nr. 247/2005.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs, invocate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Faţă de obiectul dedus judecăţii, de faptul că restituirea în natură nu este posibilă, instanţa de apel şi cea de fond au dat eficienţă dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi respectiv art. 2 din acelaşi act normativ.
Nemulţumirea efectivă a reclamanţilor este legată de plata efectivă a despăgubirilor, pentru imobilul ce nu poate fi restituit în natură.
Or, în condiţiile reglementate de dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 acordarea efectivă a despăgubirilor, nu este nici atributul instanţei şi nici al pârâtului, ci în acest sens, dispoziţiile legale sus-evocate vizează o procedură specială în condiţiile în care, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor are atribuţii de emitere a deciziilor conţinând titluri de despăgubire.
Stabilirea unei obligaţii alternative în legătură cu măsurile reparatorii prin echivalent, cuvenite reclamanţilor, nu încalcă dispoziţiile legale în materie şi de altfel are ca scop tocmai evitarea pronunţării unei hotărâri a cărei executare ar fi imposibil de realizat.
Astfel, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent, ce vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile dispoziţiilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Aceeaşi reglementare, pentru situaţia în care restituirea în natură nu este posibilă, este conţinută şi în dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2010, ce stabilesc, în principal, măsura reparatorie, a compensării cu alte bunuri, iar dacă măsura compensării nu este posibilă (sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită), se vor acorda despăgubiri în condiţiile legii speciale.
În cauză, faţă de situaţia juridică a imobilului imposibil de restituit în natură, instanţele de apel şi de fond au reţinut în mod corect dispoziţiile legale incidente în cauză ce vizează modalitatea de reparaţie prin compensare cu alte bunuri, sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale, privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor.
Această modalitate de statuare a instanţei de apel şi de fond, nu încalcă dreptul reclamanţilor de a-şi exprima opţiunea în sensul acceptării doar a măsurilor reparatorii prin echivalent în condiţiile reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Or, faţă de considerentele expuse, este de reţinut că instanţele au făcut o corectă aplicare a legii şi că la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, s-a avut în vedere ordinea de preferinţă a acestora, rezultată din chiar prevederile legale sus-evocate.
Din perspectiva celor expuse nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa de apel şi-a argumentat soluţia, iar considerentele hotărârii se circumscriu exigenţelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Aşa fiind, recursul reclamanţilor nefiind fondat urmează a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii G.I., T.E. şi C.J. împotriva deciziei nr. 571A din 06 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4269/2012. Civil. Legea 10/2001. Daune... | ICCJ. Decizia nr. 4274/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
