ICCJ. Decizia nr. 4274/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4274/2012
Dosar nr. 488/115/2010
Şedinţa publică din 11 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată la Tribunalul Caraş-Severin, sub nr. 488/115/2010, reclamantele Z.N., B.L., J.L.M. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să constate că asupra lor a fost luată o măsură administrativă cu caracter politic şi obligarea pârâtului la plata sumei de 2 milioane euro reprezentând despăgubiri pentru daunele morale.
În motivarea acţiunii, reclamantele a arătat că în au fost deportate în Câmpia Bărăganului, unde, în toată această perioadă au fost supuse la suferinţe fizice şi psihice. La întoarcerea acasă, în localitatea de unde au fost deportaţi, casa familiei a fost găsită vandalizată, toate bunurile fiind furate.
În drept, au invocat dispoziţiile Legii nr. 211/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 644 din 15 aprilie 2010, Tribunalul Caraş-Severin a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantele Z.N., B.L., J.L.M. împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P. Caraş-Severin, şi, în consecinţă, a obligat pârâtul să plătească reclamantei Z.N. echivalentul în RON, la data efectuării plăţii, a sumei de 125.000 euro, reclamantei B.L. echivalentul în RON, la data efectuării plăţii, a sumei de 30.000 euro şi reclamantei J.L.M. echivalentul în RON, la data efectuării plăţii, a sumei de 10.000 euro.
În justificarea soluţiei, prima instanţă a avut în vedere că reclamanta Z.N., împreună cu doi fraţi, o soră şi o bunică au fost strămutaţi prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, din localitatea de domiciliu în Câmpia Bărăganului, începând cu data de 18 iunie 1951 şi până în data de 20 decembrie 1956.
Reclamanta B.L. s-a născut în Bărăgan, în ultimul an al şederii părinţilor săi acolo.
Reclamanta J.L.M. s-a născut în anul 1958, după revenirea părinţilor săi din Bărăgan.
S-a avut în vedere că prin hotărârea din 1990, emisă de Comisia judeţeană Caraş-Severin de aplicare a Decretului-Lege nr. 118/1990 s-a acordat reclamantei Z.N. o indemnizaţie lunară de 923 RON.
Tribunalul a mai reţinut că strămutarea avut consecinţe negative pe plan psihic şi fizic asupra celor deportaţi, asupra situaţiilor materiale, precum şi asupra urmaşilor acestora, născuţi ulterior venirii din Câmpia Bărăganului.
S-a mai reţinut că această măsură, prin condiţiile concrete în care s-a desfăşurat, a avut echivalentul unei condamnări privative de libertate.
Faţă de dispoziţiile art. 3, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, art. 6, 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Kudla vs Polonia), a respectării art. 1 din Protocolul nr. 1, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, instanţa a considerat că atât timp cât reclamanta a făcut dovada prejudiciului moral suferit are dreptul de a beneficia de o reparaţie echitabilă şi nediscriminatorie în raport cu alte categorii de beneficiari ai Legii nr. 221/2009.
Ţinând seama de dispoziţiile art. 3, 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, raportat la situaţia de fapt, instanţa a admis în parte acţiunea reclamantelor şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei Z.N. suma de 125.000 euro, reclamantei B.L., suma de 30.000 euro şi reclamantei J.L.M. suma de 10.000 euro.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termenul legal, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Caraş-Severin, iar prin decizia civilă nr. 879 din 17 mai 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul declarat; a schimbat sentinţa civilă atacată în sensul că: a respins acţiunea formulată de reclamanţii Z.N., B.L. şi J.L.M.
Pentru a adopta această soluţie instanţa de apel a a vut în vedere că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi, în consecinţă, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
În ceea ce priveşte efectele Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale în raport cu cauza de faţă, instanţa a reţinut că sunt aplicabile dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie [prevăzute şi de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992], potrivit cărora „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei”.
De asemenea, s-a reţinut că sunt aplicabile speţei şi dispoziţiile art. 47 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, rezultă că aceste prevederi şi-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate şi că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Drept consecinţă, fiind desfiinţat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acţiunii reclamanţilor, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanţa de apel a admis apelului pârâtului cu consecinţa schimbării sentinţei şi respingerii acţiunii reclamanţilor.
Împotriva menţionatei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamantele Z.N., B.L. şi J.L.M.
În dezvoltarea criticilor formulate, reclamantele au arătat, în esenţă, că hotărârea recurată este nelegală întrucât, în opinia acestora, Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol la data pronunţării acestei decizii, ci este aplicabilă eventual celor înregistrate ulterior publicării sale.
Recurentele-reclamante arată că se află în situaţia de a fi promovat acţiunea în luna februarie 2010, anterior intervenirii deciziei Curţii Constituţionale, motiv pentru care, în opinia acestora, le sunt aplicabile dispoziţiile legale de la momentul învestirii instanţei, această decizie neputând retroactivă, fără a afecta, în principiu, garantarea art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, art. 14 al Convenţiei şi a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, consideră recurentele, efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât situaţiile juridice ce se vor naşte după ce dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2010 au fost declarate ca neconstituţionale.
Aşadar, recurentele-reclamantele solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate şi, în consecinţă, admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată în sensul acordării daunelor morale în cuantumul solicitat.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor, iar nu şi pentru trecut.
Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
Rezultă că în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigpare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată” şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale”.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Ideea priorităţii textelor legale consacrate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în materie nu pot fi reţinute, întrucât soluţia adoptată de instanţa constituţională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale nu se poate vorbi despre existenţa unui asemenea bun, şi nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor şi libertăţilor reglementate de Convenţie, cunoscând limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Referitor la noţiunea de „bun”, potrivit jurisprudenţei instanţei europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă” de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie” atunci când „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” (cauza Caracas împotriva României - M. Of. al României, Partea I, nr. 189/19.03.2007).
În mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză (cauza Ionescu şi Mihăilă contra României, hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece „problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.
Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
În jurisprudenţa instanţei europene s-a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (cauza Fernandez-Molina Gonzales ş.a. contra Spaniei, hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situaţia existentă în cauză nu se circumscrie dispoziţiilor Convenţiei la care face generic referire reclamantul.
Referitor la noţiunea de „speranţă legitimă”, fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (cauza Atanasiu ş.a. contra României, parag. 137).
O asemenea jurisprudenţă nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuţie, iar noţiunea de „speranţă legitimă” nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 17 mai 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Din perspectiva celor expuse, motivele de recurs invocate de recurent sunt nefondate, astfel că în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii Z.N., B.L. şi J.L.M. împotriva deciziei nr. 879 din 17 mai 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4271/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4277/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
