ICCJ. Decizia nr. 4278/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4278/2012
Dosar nr. 1775/91/2010
Şedinţa publică din 11 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea introductivă de instanţă, reclamanta P.E. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la daune morale în sumă de 250.000 euro urmare a măsurii administrative a domiciliului obligatoriu pentru o perioadă de 4 ani, 3 luni şi 25 zile.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 i-a fost stabilit domiciliul obligatoriu în raionul Brăila împreună cu familia sa, iar această măsura a fost ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955.
După ridicarea restricţiei domiciliare, reclamanta a plecat împreună cu familia la Focşani unde practic a trebuit să o ia de la capăt, trăind într-o locuinţă închiriată şi cu grele dificultăţi în găsirea unui loc de muncă, deoarece toţi se fereau să angajeze persoane ce se bucurau de stigmatul „duşman al poporului”.
Prin sentinţa civilă nr. 493/2010 a Tribunalului Vrancea s-a admis acţiunea reclamantei şi a fost obligat pârâtul la plata a 25.000 euro cu titlu de daune morale.
În justificarea soluţiei, prima instanţă, a reţinut că măsura luată faţă de reclamantă şi familia acesteia prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 prin care le-a fost stabilit domiciliul obligatoriu în raionul Brăila, potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009 constituie de drept măsură administrativă cu caracter politic.
S-a reţinut că reclamanta a dovedit prejudiciul moral suferit astfel că este îndreptăţită să solicite despăgubiri.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor instanţa a avut în vedere că reclamanta a beneficiat şi de reparaţiile acordate de Decretul-Lege nr. 118/1990 şi de faptul că Legea nr. 221/1009 vine să completeze aceste reparaţii.
Împotriva sentinţei civile nr. 493/2010 a Tribunalului Vrancea au declarat apel ambele părţi, iar prin decizia civilă nr. 94A din 11 mai 2011 Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, a admis apelul formulat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Vrancea; a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 493/2010 a Tribunalului Vrancea numai în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale, şi anume 2.200 euro în loc de 25.000 euro şi a respins apelul formulat de reclamanta P.E., ca nefondat.
Pentru a se pronunţa în acest sens, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
În ceea ce priveşte cererea de acordare a daunelor morale s-a reţinut că întrucât acţiunea a fost promovată la data de 12 mai 2010, la momentul publicării deciziilor Curţii Constituţionale, reclamanta avea „o speranţă legitimă”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
S-a apelat astfel la jurisprudenţa Curţii Europene care a creat noţiunea de „speranţă legitimă” ce apare prima dată în hotărârea Pine Valley Developments şi alţii contra Irlandei din 29 noiembrie 1991, în cauza Beyler împotriva Italiei, cauza Stretch contra Regatului Unit din 24 iunie 2003, cauza Oneryilidiz împotriva Turciei din 18 iunie 2002.
De asemenea, s-a avut în vedere că jurisprudenţa decisivă în reglementarea noţiunii de speranţă legitimă de a obţine un bun a intervenit prin cauza Juroj Kopecky contra Slovaciei din 07 ianuarie 2003, în această cauză pronunţându-se două hotărâri, una de către Cameră şi cealaltă de către Marea Cameră care a infirmat-o pe prima.
În concluzie, din analiza jurisprudenţei Curţii s-a constatat de către instanţa de apel o lărgire a înţelesului de „bun” în sensul Convenţiei, la toate acele situaţii în care reclamantul are un „interes economic” ce are „o bază suficientă în dreptul intern” sau când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţa clară şi constantă a instanţelor naţionale, deci o „speranţă legitimă” de natură concretă, bazată pe o dispoziţie legală sau decizie judiciară.
S-a reţinut din analiza jurisprudenţei mai sus arătată că „speranţa legitimă” nu este verificată formal sau de principiu, ci raportat la datele concrete ale fiecărei speţe.
Prin urmare, chiar dacă nu există o speţă identică soluţionată de Curtea Europeană, cu cea dedusă judecăţii în prezenta cauză, instanţa de apel a ţinut seama de clarificările, delimitările şi interferenţele noţiunii de „speranţă legitimă” ce se conturează din jurisprudenţa Curţii, raportat la datele concrete ale cauzei.
Aşadar s-a reţinut că reclamanta a introdus acţiunea la data de 12 mai 2010, moment la care art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 era în vigoare, în formă iniţială, dar, datorită particularităţilor speţei, cauza nu a fost soluţionată până la declararea lor ca neconstituţionale.
S-a mai reţinut că la nivelul Curţii de Apel Galaţi, până la data 15 noiembrie 2010 (data publicării deciziilor Curţii Constituţionale), au existat 235 hotărâri de fond, 24 hotărâri definitive şi 5 hotărâri irevocabile admise în această materie.
În plus, această practică constantă de admitere a acţiunilor la nivelul Curţii de Apel Galaţi este confirmată şi de deciziile de desfiinţare cu trimitere spre rejudecare în cauzele în care instanţa de fond a respins cererile pe lipsă de calitate procesuală activă cu motivarea că daunele morale se cuvin doar autorului nu şi moştenitorilor prevăzuţi de lege şi doar în situaţia condamnărilor la închisoare nu şi a măsurilor administrative.
În concluzie, instanţa de apel a apreciat că la momentul ingerinţei, reclamanta aveau „o speranţă legitimă” de a obţine un bun, confirmată de legislaţia naţională şi o practică judiciară bine definită, situaţie total diferită de cea din cauza Slovov contra Bulgariei, în care Curtea a reţinut că reclamanţii nu aveau o „speranţă legitimă”.
S-a constatat astfel că aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale litigiilor în curs ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât este obligată să dea prioritate reglementărilor internaţionale, respectând astfel dispoziţiile art. 20 din Constituţia României. Aşa cum reglementările internaţionale au întâietate în faţa celor interne, inclusiv în faţa Constituţiei României, statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate faţă de cele ale Curţii Constituţionale a României, fiind obligatorii pentru instanţele de judecată.
Pe fond, reţinându-se că reclamantei prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 i s-a stabilit domiciliul obligatoriu în raionul Brăila, măsură ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955 - măsură administrativă cu caracter politic potrivit art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, durata acestei măsuri fiind de 4 ani, 3 luni şi 25 zile, faptul că reclamanta a beneficiat de prevederile Decretului-Lege nr. 118/1991, avându-se în vedere că rolul Legii nr. 221/2009 este doar de complinire a reparaţiei morale ce s-a încercat să se facă după 1989 prin diverse legi reparatorii (Decretul-Lege nr. 118/1990; O.U.G. nr. 214/1999 etc.) s-a apreciat că o sumă de 500 euro pentru fiecare an de domiciliu forţat este ceea ce s-a dorit la data adoptării acestui act normativ.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta P.E. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Vrancea.
În recursul său reclamanta P.E. a criticat cuantumul daunelor morale acordate de Curtea de apel, arătând în esenţă că instanţa nu a avut in vedere criteriile de evaluare, importanţa valorii sociale ocrotite şi lezate şi mai ales nu a reţinut corespunzător consecinţele negative suferite de persoana vătămată pe plan psihic şi fizic şi nici implicaţiile acestora în viaţa socială a persoanei vătămate.
De asemenea, a susţinut că instanţa de judecata nu a avut în vedere tocmai jurisprudenţa Curţii Europenen a Drepturilor Omului în stabilirea cuantumului daunelor morale şi a pus reclamantul într-o poziţie discriminatorie faţă de ceilalţi reclamanţi care au obţinut daune morale mult mai mari, cu încălcarea dispoziţiilor art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În dezvoltarea criticilor formulate pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Vrancea, arată următoarele:
Astfel, recurentul susţine că instanţa de apel în mod greşit nu a dat eficientă Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţională incidentă în speţă, apreciind că aplicarea acestei decizii ar determina încălcarea mai multor dispoziţii ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Se susţine că hotărârea recurată este data cu aplicarea greşită a legii, instanţa de apel interpretând în mod eronat aplicabilitatea în speţă a Deciziilor Curţii Constituţionale cu nr. 1358, 1360 şi 1354 din 21 octombrie 2010 prin care au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) precum şi dispoziţiile art. 1 pct. 1 şi art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009.
De asemenea, se arată de către recurentul-pârât că nu poate fi reţinută existenţa unei „speranţe legitime” deoarece dreptul la despăgubiri nu decurge din lege, din moment ce chiar instanţa de apel a reţinut existenţa unei proceduri în faţa Curţii Constituţionale, ce a invalidat actul normativ menţionat, cu toate consecinţele ce decurg de aici.
Prin urmare, se susţine că cererea de acordare a daunelor morale apare ca fiind lipsită de suport legal.
O altă critică vizează faptul că hotărârea atacată este nelegală şi sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate reclamantei cu titlu de daune morale întrucât instanţa nu precizează criteriile ce au condus la stabilirea sumei acordata cu titlu de daune morale.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.E. şi va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Vrancea, pentru considerentele ce vor fi prezentate:
Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, este fondat, în raport de criticile referitoare la lipsa de temei juridic a cererii de acordare a daunelor morale, ca efect al declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Astfel, problema de drept care se pune în speţă este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.
Această problemă de drept a fost dezlegată greşit de către instanţa de apel, care a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, nu producea efecte în cauză.
Cu privire la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii sus-menţionată, se impune schimbarea soluţiei din hotărârea recurată pe aspectul cererii privind daunele morale, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun” susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cum greşit a reţinut instanţa de apel, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate, declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Pe de altă parte, nu se poate reţine nici că prin aplicarea în speţă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenţie.
Principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamanta s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării” constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
Faţă de toate şceste considerente, reţinute prin raportare la decizia în interesul legii nr. 12/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, urmează a se constata că, în mod nelegal, Curtea de apel şi-a întemeiat soluţia privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat neconstituţional printr-o decizie a instanţei de contencios constituţional, publicată anterior soluţionării definitive a litigiului.
Criticile formulate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, pe acest aspect sunt, aşadar, fondate şi fac aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Faţă de considerentele prezentate, nu se mai impune analiza celorlate critici invocate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, întrucât sunt subsidiare incidenţei Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanta P.E., în raport de dezlegarea dată recursului pârâtului, analiza criticilor formulate de reclamantă privind cuantumul daunelor morale nu se mai justifică, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanţei asupra criteriilor de evaluare a daunelor, în condiţiile în care însăşi cererea de acordare a acestora a rămas fără temei de drept.
În consecinţă, Înalta Curte, având în vedere considerentele prezentate va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Vrancea, va modifica în parte decizia recurată, va schimba în tot sentinţa primei instanţe în sensul respingerii acţiunii reclamantei.
Totodată, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.E.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.E. împotriva deciziei nr. 94A din 11 mai 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Admite recursul declarat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Vrancea, împotriva aceleiaşi decizii pe care o modifică în parte, astfel:
Schimbă în tot sentinţa nr. 493 din 24 iunie 2010 a Tribunalului Vrancea, secţia civilă, în sensul respingerii acţiunii reclamantei P.E.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4277/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4279/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
