ICCJ. Decizia nr. 4279/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4279/2012
Dosar nr. 1957/110/2010
Şedinţa publică din 11 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1891/D din 17 noiembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bacău, s-a admis în parte acţiunea formulată în temeiul Legii nr. 221/2009 de reclamanta D.G. în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice - D.G.F.P. Bacău, şi a fost obligat acesta din urmă la plata sumei de 320.000 RON daune morale către reclamantă.
S-a respins ca nefondată cererea de obligare la despăgubiri materiale. În justificarea soluţiei, instanţa de fond a reţinut că reclamanta a fost condamnată în anul 1959 pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 209 pct .2 lit. b) alin. (2) C. pen. şi art. 304, 463 din Codul Justiţiei Militare prin sentinţa penală depusă la Dosar nr. 294/1959 a fostului Tribunal Militar Iaşi şi condamnată la pedeapsa de 10 ani muncă silnică întrucât făcea parte dintr-o organizaţie contrarevoluţionară întrucât desfăşura o activitate împotriva orânduirii de stat de la acea dată. Reclamanta a fost graţiată în anul 1964 şi liberată la data de 15 aprilie 1964 astfel cum rezultă din hotărârea nr. 127 din 23 octombrie 1990 prin care reclamantei i s-au acordat drepturile prev. de Decretul-Lege nr. 118/1990.
Astfel, instanţa de fond a constatat că reclamanta a suferit o condamnare politică în sensul celor prev. de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, acestea fiind de drept condamnări cu caracter politic.
În ce priveşte cuantumul daunelor materiale, s-a reţinut că legea determină în mod cert acest prejudiciu ca fiind contravaloarea bunurilor confiscate şi a repunerii în drepturile civile sau militare.
Din analiza actelor dosarului instanţa de fond a constatat că reclamantei i s-au acordat drepturile prevăzute de Decretul nr. 118/1990, motiv pentru care capătul de cerere referitor la despăgubirile materiale s-a respins.
În ce priveşte daunele morale, instanţa a considerat că reclamanta a suferit un evident prejudiciu moral, suferinţele psihice şi fizice ale deţinuţilor din închisorile comuniste în ce priveşte condamnările politice fiind fapte notorii, care nu trebuie dovedite.
Astfel, instanţa a apreciat, în lipsa unui cuantum strict determinat al acestor daune că suma de 10.000 euro pe an de detenţie reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit, criteriile avute în vedere fiind atât practica Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia de daune morale, cât şi posibilităţile efective de executare ale unei astfel de hotărâri, astfel că cererea de despăgubiri morale a fost admisă în parte.
Prin decizia civilă nr. 59 din 22 iunie 2011, Curtea de Apel Bacău, secţia civilă, cauze cu minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta D.G., prin procurator D.V.; a admis apelul declarat de pârâta D.G.F.P. Bacău, împotriva sentinţei sus-menţionate; a modificat în parte sentinţa civilă apelată; a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind plata daunelor morale şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Pentru a se pronunţa în acest sens instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
În motivele de apel formulate, reclamanta nu a combătut cu niciun argument legalitatea şi temeinicia soluţiei de respingere a pretenţiei vizând despăgubirile materiale solicitate; însă verificând în condiţiile art. 292 C. proc. civ., dacă Legea nr. 221/2009 putea sau nu să constituie temei pentru acordarea despăgubirilor materiale solicitate - constând în lipsa câştigului ca învăţătoare nerealizat pe perioada arestării şi după eliberare, s-a constatat, că într-adevăr, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, art. 5 din Legea nr. 221/2009 nu deschidea o astfel de posibilitate, limitând strict dreptul la echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare.
Prin urmare, s-a reţinut, în lipsa altui temei al pretenţiilor deduse judecăţii, în mod legal s-a respins acest capăt de cerere.
S-a mai avut în vedere că Deciziile Curţii Constituţionale 1358/2010, 1354/2010, Regulamentul Curţii Europene şi H.G. 1372/2009, nu reglementează dreptul la despăgubirile materiale cu care reclamanta a învestit instanţa, deci nu pot constitui temei al admiterii lor, astfel că s-a respins apelul, ca nefondat.
Cu privire la apelul pârâtului s-a reţinut că reprezentantul acestuia este în eroare asupra calităţii sale la fond; astfel, conform precizărilor de la termenul din 23 iunie 2010 făcute de reclamantă prin apărător, calitatea sa în cauză este de reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice, care, la rândul său, reprezintă statul conform art. 4 (teza a II-a) din Legea nr. 221/2009.
Criticile vizând fondul cauzei s-a reţinut a fi întemeiate faţă de dispoziţiile Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale prin care s-ă declarat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 pe care se întemeiau pretenţiile privind prejudiciul moral suferit de reclamantă.
În consecinţă, s-a reţinut că de la data învestirii primei instanţe şi până la pronunţarea soluţiei apelate, temeiul juridic iniţial pe care s-a întemeiat cererea de despăgubiri morale a fost declarat neconstituţional; prin urmare acest text nu mai putea servi ca argument de drept în pronunţarea unei soluţii favorabile; Ori această concluzie este susţinută de caracterul obligatoriu absolut opozabil „erga omnes” (nu doar în cauza în care a fost invocată respectiva excepţie de neconstituţionalitate) al deciziilor Curţii Constituţionale consfinţit de art. 31 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale (republicată în temeiul dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 177/2010) - „(1) Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie” - şi de Deciziile nr. 169 din 02 noiembrie 1999; publicată în M. Of. nr. 151/12.04.2000, şi nr. 186/18.11.1999, publicată în M. Of. nr. 213/16.05.2000, ale Curţii Constituţionale, cât şi de efectul lor „ex nunc” - pentru viitor -, reglementată de art. 147 alin. (4) teza a II-a Constituţie, care înseamnă că după publicare, ele au efect asupra cauzelor aflate în curs de soluţionare sau care se vor soluţiona în viitor.
Drept urmare, cum la data pronunţării fondului [situaţie menţinută şi în prezent pentru neurmarea demersului prevăzut de art. 147 alin. (1) Constituţie şi art. 31 alin. (3) Legea nr. 47/1992] nu mai exista un temei juridic în legea specială, care să fundamenteze admisibilitatea cererilor de chemare în judecată promovate în baza Legii nr. 221/2009, având ca obiect acordarea de despăgubiri morale, astfel că s-a respins cererea reclamantei.
Împotriva menţionatei decizii a declarat recurs reclamanta D.G.
În dezvoltarea criticilor formulate, reclamanta a susţinut faptul că în mod greşit i s-a respins capătul de cerere prin care a solicitat şi suma de 280.000 RON, cu titlu de daune materiale, deoarece în baza sentinţei penale nr. 294/1959 a fostului Tribunal Militar Iaşi, a fost condamnată la pedeapsa de 10 ani închisoare, această pedeapsă a fost executată de la data de 24 septembrie 1958 până la 15 aprilie 1964, când a fost graţiată, iar în această perioadă şi până în anul 1990 nu a putut să-şi exercite funcţia de învăţătoare, fiind considerată duşman de clasă.
Un alt motiv de recurs vizează faptul că greşit a fost respins capătul de cerere privind acordarea daunelor morale, reţinându-se incidenţa Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, prin care a fost declarat ca nefiind constituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Cu privire la primul motiv de recurs ce vizează greşita respingere a capătului de cerere privind daunele materiale solicitate, este de reţinut faptul că într-adevăr Legea nr. 221/2009 prin art. 5 alin. (1) lit. b), prevede această posibilitate, însă, sunt îndreptăţite la acordarea acestui tip de despăgubiri persoanele care au făcut obiectul unei condamnări sau măsuri administrative cu caracter politic şi cărora le-au fost confiscate, prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, orice bunuri mobile sau imobile, cu excepţia bunurilor pentru care au primit deja despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 247/2005.
Or, motivul invocat de reclamantă, în susţinerea acestui capăt de cerere, este acela că a fost lipsită de câştigul ce ar fi putut fi realizat dacă îşi exercita meseria de învăţătoare, în perioada detenţiei şi ulterior până în anul 1990, pretenţie ce nu se circumscrie dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.
Celelalte critici formulate de recurentă, aduc în discuţie o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Astfel, este de reţinut faptul că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor, iar nu şi pentru trecut.
Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
Rezultă că în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse; legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului: căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată” şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstitutionâle”.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Ideea priorităţii textelor legale consacrate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în materie nu pot fi reţinute, întrucât soluţia adoptată de instanţa constituţională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale nu se poate vorbi despre existenţa unui asemenea bun, şi nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor şi libertăţilor reglementate de Convenţie, cunoscând limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Referitor la noţiunea de „bun”, potrivit jurisprudenţei instanţei europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă” de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie” atunci când „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” (cauza Caracas împotriva României - M. Of. al României, Partea I, nr. 189/19.03.2007).
În mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză (cauza Ionescu şi Mihăilă contra României, hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece „problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.
Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
În jurisprudenţa instanţei europene s-a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (cauza Fernandez-Molina Gonzales ş.a. contra Spaniei, hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situaţia existentă în cauză nu se circumscrie dispoziţiilor Convenţiei la care face generic referire reclamantul.
Referitor la noţiunea de „speranţă legitimă”, fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţa clară şi concordantă a instanţelor naţionale (cauza Atanasiu ş.a. contra României, parag. 137).
O asemenea jurisprudenţă nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuţie, iar noţiunea de „speranţă legitimă” nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 22 iunie 2011, cauza nefiind deci soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Din perspectiva celor expuse, motivele de recurs invocate de recurent sunt nu numai nefondate, dar nici nu se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta D.G. împotriva deciziei nr. 59 din 22 iunie 2011 a Curţii de Apel Bacău, secţia civilă, minori şi familie, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4278/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4280/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
