ICCJ. Decizia nr. 429/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.429/2012
Dosar nr.5266/2/2010
Şedinţa publică din 26 ianuarie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele:
1. Hotărârea instanţei de apel
Prin Decizia nr. 697/ A din 19 noiembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins excepţia dobândirii dreptului de proprietate prin prescripţie achizitivă, invocată de pârâta B.V.
A admis apelurile declarate de B.V., Ministerul Finanţelor Publice şi Primăria municipiului Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 475 din 7 martie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată precum şi cererea de chemare în garanţie formulată de B.V.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, în aplicarea Deciziei nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţii unite şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, faptul că reclamanta are un „bun" în accepţiunea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului.
În acelaşi timp, valabilitatea titlului de proprietate al pârâtei - contractul de vânzare-cumpărare nr. 2095/1997 - nu poate fi pusă la îndoială, de vreme ce instanţele s-au pronunţat s-au pronunţat în mod irevocabil, în contradictoriu cu reclamanta, asupra acţiunii în constatarea acestui contract.
Prin urmare şi pârâta are un „bun" deoarece a cumpărat apartamentul revendicat în baza unei legi în vigoare, iar valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare a fost confirmată pe cale judiciară.
Prin respingerea acţiunii în revendicare nu se îngrădeşte dreptul reclamantei de a-şi valorifica dreptul de proprietate prin obţinerea de despăgubiri în procedura Legii nr. 10/2001.
La analiza pe fond a acţiunii a fost avută în vedere şi hotărârea pilot pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza M.A. şi alţii contra României.
2. Recursul
2.1. Motive
Reclamanta a declarat recurs prin care, după ce a prezentat soluţia dată în primă instanţă, soluţia din apel şi motivele acesteia, a arătat, în esenţă, faptul că susţinerile instanţei de apel sunt greşite pentru că trebuia să se ţină cont de „legislaţia C.E.D.O." şi Primul Protocol.
După semnarea Protocolului nr. 1 singurul proprietar ce putea exhiba un titlu de proprietate era autoarea reclamantei de la care a fost preluat imobilul.
În alocuţiunea sa instanţa nu a amintit de alin. (2) al art. 1 al Primului Protocol.
Aplicarea strictă a legislaţiei şi a practicii C.E.D.O. este obligatorie şi de aceea instanţa de apel a dat o greşită interpretare şi aplicare a Deciziei nr. 33/2008.
Greşit instanţa susţine că au rămas fără aplicare criteriile clasice de comparare de dinainte de 1989 pentru că înainte de 1989, cu excepţia Legii nr. 4/1973, nu a existat compararea titlurilor.
Instanţa trebuia să ţină cont de adevăratele criterii de comparare a două titluri provenind de la autori diferiţi, cele trei criterii de comparare folosite de instanţă fiind nelegale şi chiar contradictorii.
Soluţia instanţei de apel este subiectivă pentru că face o discriminare între vechii proprietari şi chiriaşii cumpărători pentru că, în mod deliberat, pe vechii proprietari îi trimite către nimic, în vreme ce chiriaşilor le atribuie proprietatea.
Practica Curţii Europene a Drepturilor Omului este constant în favoarea foştilor proprietari, Raicu fiind singurul chiriaş care a câştigat la C.E.D.O., procesul său fiind soluţionat în 2006.
Ideea susţinută de instanţă, în sensul că fostul proprietar al trebui să aibă o hotărâre judecătorească de constatare a dreptului său de proprietate este un non sens juridic, deoarece odată ce vechiul proprietar ar fi în posesia unei hotărâri judecătoreşti, învestită cu titlu executor, nimic nu-l împiedică să execute hotărârea de retrocedare.
Hotărârea instanţei de apel este contradictorie cu soluţia instanţei de fond care a acordat despăgubiri chiriaşului cumpărător şi nu vechiului proprietar.
2.2. Analiza recursului
Recursul nu este întemeiat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
Reclamanta a dedus judecăţii, în contradictoriu cu chiriaşul cumpărător, acţiunea în revendicare a imobilului preluat de la autorul său în baza Decretului nr. 92/1950.
Acţiunea în revendicare prin care se urmăreşte redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii speciale, nu poate fi soluţionată „doar" potrivit dreptului comun, cu aplicarea criteriilor de comparare a titlurilor, recunoscute de doctrina şi jurisprudenţa anterioare anului 1990, ci trebuie să fie soluţionată şi cu respectarea condiţiilor şi a prevederilor imperative ale legii speciale, care, altfel, ar fi eludate. Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate face abstracţie de existenţa sa, şi să se ţină cont numai de regulile specifice acţiunii în revendicare consacrate pe cale doctrinară şi jurisprudenţială în aplicarea art. 480 C. civ.
Aceasta nu înseamnă însă, având în vedere şi Decizia nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţii unite, că acţiunea revendicare introdusă împotriva chiriaşilor cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995 trebuie respinsă ca inadmisibilă. Prin Decizia enunţată s-a stabilit prioritatea legii speciale de reparaţie în raport cu dreptul comun, dar şi împrejurarea că existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate cazurile posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, pentru că este posibil ca reclamantul să se prevaleze, la rândul său, de un bun în sensul Convenţiei şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie. Legea nr. 10/2001 nu asigură în toate cazurile aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, astfel încât poate apărea conflictul cu art. 1 din Protocolul nr. 1, ceea ce determină prioritatea Convenţiei în temeiul art. 11 alin. (2) şi art. 20 din Constituţia României.
Problema dacă prioritatea Convenţiei poate fi dată şi în cadrul unei acţiuni în revendicare de drept comun, respectiv dacă această acţiune poate constitui un remediu efectiv, se poate desluşi în cadrul unei acţiuni în revendicare de drept comun introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiune în cadrul căreia se va analiza dacă şi pârâtul avea un bun în sensul Convenţiei şi anume: o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra bunul, o speranţă legitimă conform legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect etc.
Instanţa de apel a apreciat în mod corect că titlul de proprietate al pârâtei, chiriaşă cumpărătoare, este de preferat titlului reclamantei, câtă vreme, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantă pentru anularea contractului de vânzare-cumpărare ce constituie titlul pârâtei. A fost, astfel, aplicat corect principiul securităţii raporturilor juridice, titlul de proprietate al pârâtei consolidându-se în condiţiile în care deţine şi posesia imobilului.
Consecinţa respingerii acţiunii în anularea contractului de vânzare-cumpărare ce constituie titlul pârâtei este că în patrimoniul reclamantei nu există un „bun actual" asupra imobilului în litigiu de vreme ce nu are o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să-i fi fost recunoscut dreptul de proprietate. Existenţa unei astfel de hotărâri nu ar fi lipsit de interes promovarea acţiunii în revendicare, de esenţa căreia este obligarea la restituirea în natură a imobilului revendicat.
Soluţionarea acţiunii în revendicare s-a făcut cu observarea criteriilor stabilite prin Decizia dată asupra recursului în interesul legii şi, faţă de cele arătate, în mod corect s-a dat preferinţă titlului pârâtei.
În aceste condiţii, arătând că reclamanta are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, instanţa de apel nu „a trimis-o către nimic", aşa cum susţine recurenta, ci a făcut aplicarea corectă a celor impuse prin Decizia nr. 33/2008. După cum, împrejurarea că, schimbând soluţia primei instanţe, instanţa de apel a respins acţiunea în revendicare, nu înseamnă că există hotărâri contradictorii, câtă vreme ele sunt date în acelaşi proces.
Având în vedere cele mai sus arătate, Înalta Curte a apreciat că aspectele invocate de recurentă nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta D.I.M. împotriva deciziei nr. 697/ A din 19 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 431/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 427/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
