ICCJ. Decizia nr. 435/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.435/2012
Dosar nr.490/120/2010
Şedinţa publică din 26 ianuarie 2012
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele.
Prin cererea înregistrată la data de 04 februarie 2010 pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, reclamantul V.F. a chemat în judecată Statul Roman, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, şi a solicitat instanţei ca, prin sentinţa pe care o va pronunţa, în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, să oblige pârâtul la plata sumei de 1.000.000 euro (echivalentul in lei la data plătii), reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea dispusă prin sentinţa penală nr. 492 din 8 noiembrie 1983, pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti, din care a executat efectiv 3 ani, 9 luni si 13 zile închisoare şi la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul de avocat.
Prin sentinţa civilă nr. 947 din 31 mai 2010 Tribunalul Dâmboviţa a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul V.F. şi a obligat Statul Român să plătească acestuia suma de 100.000 euro, cu titlul de daune morale pentru prejudiciul suferit prin condamnarea cu caracter politic de 7 ani închisoare dispusă prin sentinţa penală nr. 492 din 8 noiembrie 1983 pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a reţinut că prin sentinţa penală nr. 492 din 08 noiembrie 1983 pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti în Dosarul nr. 411/1983, reclamantul a fost condamnat la pedeapsa de 7 ani închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de propagandă împotriva orânduirii socialiste prevăzute de art. 166 alin. (2) C. pen. din 1968; că prin aceeaşi sentinţă s-a dispus computarea arestului preventiv de la 23 august 1983; că reclamantul a executat pedeapsa parţial, fiind graţiat prin Decretul prezidenţial nr. 92 din 02 iunie 1987 şi pus în libertate la data de 22 aprilie 1988.
Întrucât respectiva condamnare pronunţată pentru o infracţiune dintre cele enumerate la art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009 constituie o condamnare cu caracter politic reclamantul este îndreptăţit, în baza art. 5 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 221/2009, la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti prin sentinţa penală nr. 492 din 08 noiembrie 1983.
Cu privire la cuantumul daunelor morale, tribunalul a apreciat că suma de 100.000 euro, este îndestulătoare ţinând seama, pe de o parte, de faptul că reclamantul a beneficiat de măsurile reparatorii acordate în temeiul Decretului - lege nr. 118/1990 şi pe de altă parte, de elementele de fapt astfel cum sunt conturate ele de depoziţiile martorilor şi înscrisurile de la dosar, respectiv de prejudiciul produs prin condamnare, de durata privării de libertate, de intensitatea suferinţelor fizice şi psihice pe care le-a suportat reclamantul pe perioada detenţiei, de consecinţele condamnării asupra reputaţiei şi demnităţii reclamantului dar şi pe plan social şi profesional.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul V.F., Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa şi Statul Român - Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmboviţa.
Prin Decizia civilă nr. 47 din 28 februarie 2011, Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul V.F., a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român - Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmboviţa şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa şi a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că a respins acţiunea.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Motivul de apel vizând cuantumul daunelor morale acordate de 100.000 euro ca fiind insuficient, în raport de suferinţele îndurate şi de hotărârile judecătoreşti pronunţate de alte instanţe cu privire la aceeaşi situaţie juridică, este nefondat, întrucât Curtea Constituţională a stabilit prin considerentele deciziei nr. 1358 din data de 21 octombrie 2010 că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea 212/2009, cu modificările şi completările ulterioare sunt neconstituţionale, întrucât contravin art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală.
Prin urmare, la data soluţionării prezentelor apeluri, în condiţiile în care, în intervalul de 45 de zile de la publicarea deciziei nr. 1358/2010 în M. Of., Parlamentul nu a pus de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, dispoziţiile art. 5 alin. (1) a teza întâi din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele juridice.
Norma constituţională produce efecte asupra tuturor raporturilor juridice născute în legătură cu norma de drept a cărui constituţionalitate este supusă verificării, raporturi ce sunt încă nedefinitivate până la data finalizării controlului de constituţionalitate a normei aplicabile în speţă.
Astfel, instanţa de apel nu poate să menţină ca valide drepturi acordate de prima instanţă în baza unor texte de lege declarate neconstituţionale la data soluţionării apelului, întrucât într-o astfel de ipoteză, ar pronunţa o hotărâre ilegală, constituind drepturi în baza unei dispoziţii constatată neconstituţională.
Curtea de Apel a reţinut că apelurile formulate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa şi de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmboviţa sunt fondate pentru următoarele motive:
Acţiunea a fost promovată de reclamant sub imperiul Legii nr. 221/2009. Ulterior pronunţării sentinţei prin care s-a admis în parte acţiunea reclamantului, respectiv la data de 06 octombrie 2010, s-au publicat în M. Of. al României cu nr. 761 trei decizii ale Curţii Constituţionale cu nr. 1354/20 octombrie 2010, 1358/21 octombrie 2010 şi respectiv 1360/21 octombrie 2010, prin care s-au declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Lega nr. 221/2009 şi ale art. I pct. 1 şi art. II din OUG nr. 62/2010 de modificare şi completare a Legii 221/2009.
În condiţiile acestea, la data soluţionării apelului şi prin efectul normelor care reglementează această cale de atac, verificarea legalităţii hotărârii fondului trebuie efectuată prin prisma normei existentă la data soluţionării apelului şi nu în funcţie de cea existentă la data soluţionării fondului, întrucât în apel se consolidează dreptul câştigat la fond, prin aceea că hotărârea devine definitivă şi în acelaşi timp executorie.
Curtea de Apel, constatând că la data soluţionării apelului, dispoziţiile textului de lege pe care reclamantul şi-a fundamentat capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile morale suferite şi-au încetat efectele juridice, în baza dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ., a admis apelurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa şi de Statul Român şi a schimbat în tot sentinţa, în sensul că a respins acţiunea privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnării politice.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat şi motivat recurs reclamantul V.F.
Prin motivele de recurs, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se susţine că hotărârea instanţei de apel este nelegală deoarece acţiunea reclamantului a fost promovată anterior pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale. Aceste decizii sunt aplicabile numai pentru viitor şi nu pot retroactiva, neputând fi aplicate în cazul unei acţiunii formulate anterior pronunţării lor.
Analizând Decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of., Partea I nr. 789 din 07 noiembrie 2011, Înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti şi Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi şi a stabilit că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 şi nr. 1.360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Înalta Curte a reţinut că prin deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010) Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic). Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
În consecinţă, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 şi nr. 1.360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Potrivit art. 3307 C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluţionarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea 1.
Cum Decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 a fost publicată în M. Of., Partea I nr. 789 din 07 noiembrie 2011, în baza textului de lege menţionat anterior, ea a devenit obligatorie la această dată şi urmează a fi avută în vedere în soluţionarea prezentului litigiu.
Înalta Curte constată că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 prin care instanţa de control constituţional a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale, a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
La acea dată, în prezentul litigiu nu se pronunţase o hotărâre judecătorească definitivă. Prin urmare, în aplicarea deciziei în interesul legii nr. 12/2011, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamantul şi-a întemeiat pretenţiile deduse judecăţii, nu mai puteau constitui temei juridic pentru soluţionarea cauzei de faţă.
Faţă de dezlegarea cuprinsă în Decizia în interesul Legii nr. 12/2011 referitoare la efectele în timp ale deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale şi de prevederile art. 3307 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge susţinerile formulate prin motivele de recurs vizând nelegalitatea hotărârii recurate pentru neaplicarea legii în vigoare la momentul introducerii acţiunii şi pe cele prin care, întemeindu-se pe aceleaşi argumente, reclamantul invocă principiul neretroactivităţii legii.
În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul V.F. împotriva deciziei civile nr. 47 din 28 februarie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 439/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 437/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
