ICCJ. Decizia nr. 4358/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4358/2012
Dosar nr. 361/59/2011
Şedinţa publică din 13 iunie 2012
Asupra recursului de faţă constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Arad la 25 iunie 2008, S.E. şi S.A. au solicitat, în temeiul art. 480 şi urm. C. civ. şi art. 2 din Legea nr. 10/2001 şi în contradictoriu cu Municipiul Arad prin Primar, S.Z. şi SC F. SRL, să se constatate nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului situat în comuna A., judeţul Arad, înscris în CF Arad; să fie obligată societatea comercială pârâtă să le lase imobilul în deplină proprietate şi posesie şi să se dispună restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâţilor şi al înscrierii celui al reclamanţilor.
Judecătoria Arad, prin sentinţa civilă nr. 8489 din 13 noiembrie 2008, a declinat în favoarea Tribunalului Arad competenţa soluţionării cererii, în raport de prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. şi de obiectul acţiunii în revendicare.
Prin sentinţa nr. 170 din 2 aprilie 2009, Tribunalul Arad, secţia civilă, a respins acţiunea.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că imobilul în litigiu a fost dobândit de reclamanţi în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat la 12 noiembrie 1967, fiind preluat de stat conform Decretului nr. 223/1974.
Pornind de la prevederile art. 1 din Legea nr. 10/2001, Tribunalul a constatat încadrarea imobilului în sfera de reglementare a legii speciale de reparaţie.
A reţinut totodată că prin dispoziţiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi fără să diminueze accesul la justiţie a adus perfecţionări sistemului reparatoriu subordonându-l totodată controlului judecătoresc prin norme cu caracter special.
Instanţa de fond a mai constatat că imobilul a fost vândut încă din anul 1996 de către stat fostei chiriaşe S.Z., care la rândul său l-a înstrăinat cu titlu oneros pârâtei SC F. SRL, ceea ce face incidente dispoziţiile deciziei pronunţată în 2008 în recursul în interesul legii.
S-a apreciat că în cazul în care s-ar admite acţiunea în revendicare s-ar aduce o atingere gravă actelor juridice încheiate cu bună-credinţă care nu au fost desfiinţate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să se constate nulitatea titlurilor şi totodată s-ar periclita securitatea raporturilor juridice şi a circuitului civil.
S-a concluzionat că reclamanta, care nu a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, nu are deschisă calea acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
S-a reţinut, de asemenea, că existenţa unei proceduri speciale în care dreptul de proprietate poate fi valorificat, precum şi stabilirea unor termene în acest scop nu constituie prin ele însele încălcări ale dispoziţiilor art. 21 alin. (2) din Constituţie şi ale art. 6 din C.E.D.O., atâta timp cât asemenea restricţii sunt rezonabile şi determinate de necesitatea clarificării în termen scurt a unor situaţii litigioase şi asigurării, pe această cale, a securităţii juridice a circuitului civil.
Apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei Tribunalului a fost admis de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin decizia nr. 168/A din 15 iunie 2009.
A fost desfiinţată hotărârea apelată şi s-a trimis cauza pentru rejudecare pe fond la aceeaşi instanţă, respectiv Tribunalul Arad.
Instanţa de apel a constatat că împrejurarea că reclamanţii au apelat sau nu la dispoziţiile legii speciale de reparaţie nu este de natură a conduce la pierderea dreptului subiectiv de proprietate ci doar la pierderea dreptului la acţiune în temeiul legii speciale, astfel încât a reţinut că în mod nelegal acţiunea a fost respinsă ca inadmisibilă de către Tribunal.
Prin decizia nr. 5488 din 22 octombrie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursurile declarate de pârâţii Statul Român prin Municipiul Arad şi SC F. SRL împotriva deciziei, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi Curte de Apel.
S-a reţinut, în esenţă, că în mod netemeinic instanţa de apel nu a procedat la examinarea în fond a cauzei, în condiţiile în care Tribunalul a soluţionat-o pe fond, chiar dacă hotărârea, prin considerentele sale nu a tratat distinct între fondul cauzei şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
Rejudecând după casare, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin decizia nr. 822/A din 21 aprilie 2011 a respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor împotriva sentinţei civile nr. 170 din 2 aprilie 2009 pronunţată de Tribunalul Arad.
S-a constatat de către Curtea de Apel că reclamanţii au învestit instanţa de judecată cu o acţiune în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, respectiv art. 480 C. civ.
S-a reţinut admisibilitatea acţiunii în revendicare, mentionându-se că deşi potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nerespectarea termenului stabilit pentru depunerea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie restituirea în natură sau măsuri reparatorii în echivalent, aceasta nu poate avea altă semnificaţie decât cea a pierderii beneficiului legii speciale de reparaţie de către persoana îndreptăţită, acest efect neputând fi extins şi asupra altor acţiuni pe care respectiva persoană le-ar putea promova în justiţie. Prevederile legii speciale nu exclud nici expres şi nici implicit acţiunea în revendicare împotriva cumpărătorului posesor al imobilului preluat abuziv de către stat.
Instanţa de apel a arătat că nu în toate cazurile existenţa Legii nr. 10/2001 exclude posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, fiind posibil ca reclamantul într-o atare situaţie să se poată prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, fiind necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu C.E.D.O. şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei, o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul, o speranţă legitimă în acest sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale.
Împrejurarea că reclamanţii au apelat sau nu la dispoziţiile legii speciale de restituire nu este de natură să conducă la pierderea dreptului subiectiv de proprietate ci doar la pierderea dreptului de acţiune în baza Legii nr. 10/2001, în concret, reclamanţii fiind decăzuţi din dreptul de a obţine măsuri reparatorii pe calea procedurii speciale.
Pe fondul cauzei, Curtea de Apel a constatat că imobilul în litigiu a fost dobândit de către reclamanţi în anul 1967, fiind preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974, iar ulterior cumpărat, în conformitate cu prevederile Legii nr. 112/1995, de către S.Z., care l-a înstrăinat în anul 2006, în favoarea SC F. SRL, cu titlu de cumpărare.
Faţă de situaţia juridică actuală a imobilului, având în vedere că reclamanţii nu au solicitat şi nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, Curtea de Apel a găsit acţiunea în revendicare ca fiind neîntemeiată, constatând că în caz contrar, s-ar aduce o atingere gravă actelor juridice încheiate cu bună credinţă care nu au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti. Tot în acest sens, s-a constatat că dacă s-ar admite acţiunea în revendicare pe calea dreptului comun, s-ar periclita şi securitatea raporturilor juridice şi a circuitului civil, în condiţiile în care imobilul a intrat în patrimoniul fostei chiriaşe încă din anul 1996, dată până la care reclamanţii nu au întreprins niciun demers pentru redobândirea lui, apoi a fost vândut actualului proprietar, SC F. SRL, cu respectarea dispoziţiilor legale în materie.
Împotriva acestei ultime decizii au declarat recurs reclamanţii S.E. şi S.A., criticând-o pentru nelegalitate, în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Au solicitat admiterea recursului şi modificarea în întregime a hotărârilor pronunţate în cauză, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.
Au arătat că au pierdut posesia şi folosinţa imobilului în litigiu prin violenţă, bunul fiind preluat în baza Decretului nr. 223/1974, act normativ care contravenea dispoziţiilor constituţionale în vigoare la acea dată.
Au susţinut că în condiţiile preluării imobilului fără titlu valabil, au fost privaţi de posibilitatea de a intra în posesia acestuia, iar vânzarea realizată de stat către chiriaşul de bună credinţă, chiar dacă s-a făcut anterior confirmării în justiţie, în mod irevocabil, a dreptului lor de proprietate, reprezintă o privare de bun.
Au invocat în susţinere practica C.E.D.O. în materie, respectiv cauza Ilutia împotriva României, hotărârea din 15 noiembrie 2007, cauza Cohen împotriva României, cauzele Păduraru, Porteanu, Radu, Străin şi prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1.
Recurenţii au considerat că pentru aceste considerente, cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 480-481 C. civ. nu poate fi inadmisibilă, acţiunea în revendicare fiind imprescriptibilă.
În privinţa comparării titlurilor, au arătat că titlul lor, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 16 noiembrie 1967 este mai bine caracterizat decât titlul pârâtei, care a cumpărat de la un neproprietar, respectiv Statul Român, în condiţiile în care Decretul nr. 223/1974, fiind un act normativ neconstituţional, nu putea produce efecte juridice asupra dreptului de proprietate.
Au mai precizat că nu au formulat un capăt de cerere privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare, dat fiind tocmai caracterul acţiunii în revendicare.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 33/2008, pronunţată în recursul în interesul legii, a stabilit că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea celei speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială.
Instanţa supremă a mai statuat că în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea, de convenţie sau de principiul securităţii juridice.
Prin decizia amintită, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a observat că în cadrul unei acţiuni în revendicare este posibil ca ambele părţi să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, instanţele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu observarea principiului securităţii raporturilor juridice.
În speţă nu se ridică însă problema preferabilităţii reglementării internaţionale în faţa legii interne speciale, decât în măsura în care reclamanţii s-ar putea prevala de un bun care să nu mai facă necesară recurgerea la procedura legii speciale şi astfel să nu mai fie în discuţie raportul dintre norma generală şi cea specială.
Se reţine că în cauză, reclamanţii au promovat o acţiune civilă, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun fără a recurge la procedura legii speciale de reparaţie.
În ceea ce priveşte noţiunea de bun, C.E.D.O. a decis că poate cuprinde atât bunurile existente cât şi valori patrimoniale, respectiv creanţe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a le vedea concretizate.
Conform principiilor ce se degajă din jurisprudenţa C.E.D.O., bunul actual presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza Străin şi alţii împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 30 iunie 2005, cauza Sebastian Taub împotriva României, cauza Athanasiu Marshall împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 iunie 2009, etc).
În schimb, C.E.D.O. a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menţionat speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanţă condiţională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiţiei (cauza Penţia împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 martie 2006, cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea C.E.D.O. din 13 decembrie 2000, cauza Lindner şi Hammermeyer împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 3 decembrie 2002, cauza Ionescu şi Mihăilă împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 14 decembrie 2006, etc).
Jurisprudenţa C.E.D.O. este extrem de nuanţată şi a cunoscut evoluţii cu fiecare cauză pronunţată, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz, iar prin hotărârea pilot în cauza Măria Athanasiu şi alţii împotriva României (hotărârea din 12 octombrie 2010) a analizat din nou noţiunile de „bun actual"; şi „valoare patrimonială"; şi a statuat că existenţa unui „bun actual"; este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele au recunoscut calitatea de proprietar al persoanei în discuţie şi dacă, în dispozitivul hotărârii, au dispus în mod expres restituirea bunului.
Cât priveşte „valoarea patrimonială";, C.E.D.O. a statuat în hotărârea pilot că aceasta se bucură de protecţia oferită de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie atunci când „interesul patrimonial"; ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii preluării este condiţionată de întrunirea cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
Prin urmare, este evident că reclamanţii nu deţin un bun şi un drept la restituirea în natură, astfel cum pretind pe calea acţiunii în revendicare şi cum susţin prin motivele de recurs, pentru a putea beneficia de garanţiile oferite de Convenţie dreptului de proprietate.
Se reţine totodată că art. 45 din Legea nr. 10/2001 la alin. (5) stipulează că „prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi";, termen care a fost prelungit succesiv până la 14 august 2002.
Aplicabilitatea art. 45 din Legea nr. 10/2001 este dată de faptul că imobilul în litigiu intră în sfera de incidenţă a legii speciale de reparaţie.
Legea nr. 10/2001 nu poate fi interpretată şi analizată în mod fragmentar sau discreţionar, astfel încât atunci când dispoziţiile sale prevăd termene sau proceduri derogatorii de la dreptul comun, ele se vor aplica ca atare.
Prin urmare, în ceea ce priveşte criticile din recurs referitoare la preferabilitatea titlului reclamanţilor, se constată că nu pot fi primite, pârâta justificând un titlu de proprietate, consolidat prin neatacarea contractului încheiat, înăuntrul termenului prevăzut de lege, titlu şi drept ce pot fi astfel opuse oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar.
Faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea contracte corespunde nevoii de securitate şi stabilitate a raporturilor juridice, imperativ ce se degajă şi din jurisprudenţa C.E.D.O.
Pentru toate aceste considerente, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamanţi.
Văzând dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora „partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată";, precum şi solicitarea intimatei-pârâte SC F. SRL, dovedită cu ordinul de plată a dosarului, se vor obliga recurenţii la plata sumei de 3.248 RON către respectiva societate pârâtă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii S.E. şi S.A. împotriva deciziei nr. 822/A din 21 aprilie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Obligă pe recurenţi la 3.248 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC F. SRL.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4357/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 4360/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
