ICCJ. Decizia nr. 4359/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4359/2012
Dosar nr. 2244/2/2011
Şedinţa publică din 13 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 21 mai 2008, reclamanţii L.A.G., L.A., N.N.F., N.W.R. ș.a., au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti, reprezentat prin primarul general şi Statul Român, reprezentat prin Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice, cerând să fie obligaţi să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 3, compus din teren în suprafaţă de 522,46 mp şi construcţiile aflate pe acesta, invocând incidenţa prevederilor art. 480 C. civ., art. 6 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 213/1998, art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi art. 1 din Protocolul 1 al CEDO, respectiv, art. 6 CEDO.
In motivarea cererii, reclamanţii au susţinut că imobilul în litigiu a aparţinut autoarelor lor M.T. şi N.L. şi că a fost preluat de stat în mod abuziv, în baza Decretului nr. 111/1951 şi a Deciziei Sfatului popular nr. 563/1966, caz în care, în raport de prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, se impune constatarea potrivit căreia nu au pierdut niciodată proprietatea asupra bunului, fiind îndreptăţiţi astfel la restituire pe calea dreptului comun.
Prin sentinţa civilă nr. 1658 din 3 noiembrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă, a respins cererea ca inadmisibilă, motivat de faptul că reclamanţii aveau a urma calea legii speciale, respectiv a Legii nr. 10/2001, pentru valorificarea dreptului pretins.
Prin decizia civilă nr. 270 A din 30 aprilie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de reclamanţi, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare.
În motivarea deciziei, instanţa a reţinut, în esenţă, că soluţia de inadmisibilitate a acţiunii în revendicate reţinută de prima instanţă nu poate fi validată în lipsa unor considerente de fapt şi drept care să corespundă exigenţelor impuse pentru analiza unei astfel de acţiuni, prin care se tinde a se apăra dreptul de proprietate asupra unui bun, astfel cum au acestea au fost statuate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi, respectiv, prin considerente deciziei nr. 33/2008 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pe care le detaliază.
Prin decizia nr. 608 din 3 februarie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a respins recursul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru aceleaşi considerente reţinute de instanţa de apel.
Prin sentinţa civilă nr. 1299 din 15 octombrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, reinvestit cu soluţionarea procesului, a respins cererea în revendicare formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, ca neîntemeiată.
Prin aceeaşi sentinţă, a fost respinsă cererea formulată de reclamanţi împotriva pârâtului Statul Român, reprezentat prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
In motivarea sentinţei, instanţa a reţinut că cererea în revendicare dedusă judecăţii, întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., urmează a fi analizată din perspectiva dispoziţiilor deciziei nr. 33/2008 pronunţată Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie pentru instanţe, potrivit prevederilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
Instanţa a statuat că, potrivit deciziei mai sus menţionate, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, în cazul existenţei unui concurs între legea specială şi legea generală se impune aplicarea legii speciale, cu privire la care urmează a se analiza dacă este în concordanţă cu prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în caz contrar, având prioritate dispoziţiile Convenţiei, aceasta în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
In analiza impusă de stabilirea caracterului prioritar al dispoziţiilor Convenţiei în raport de normele dreptului intern, solicitată prin cererea dedusă judecăţii, instanţa a statuat că reclamanţii nu deţin un „bun"; şi nu pot invoca existenţa unei speranţe legitime de a beneficia de retrocedare, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO, dat fiind că, potrivit lucrărilor dosarului, s-a constatat absenţa oricăror demersuri pe care aceştia să le fi efectuat în scopul obţinerii restituirii imobilului anterior formulării cererii în revendicare pendinte, precum şi lipsa vreunei notificări care să fi fost formulată în procedura Legii nr. 10/2001.
In aceste condiţii, tribunalul a apreciat că solicitarea de retrocedare a imobilului în litigiu formulată de reclamanţi împotriva deţinătorului actual al imobilului, pârâtul Municipiul Bucureşti, se dovedeşte a fi nefondată.
Cât priveşte cererea în revendicare îndreptată de reclamanţi împotriva pârâtului Statul Român, instanţa a constatat că nu poate fi primită, justificat de împrejurarea că nu s-au administrat dovezi care să justifice reţinerea calităţii procesuale pasive a acestui pârât în prezentul litigiu.
Prin decizia civilă nr. 142/A din 5 mai 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins apelul declarat de reclamanţi, ca nefondat.
În motivarea deciziei, instanţa a reţinut că prima instanţă s-a conformat îndrumărilor date de instanţa de control judiciar, ne fiind încălcate prevederile art. 315 C. proc. civ.
Aceasta, întrucât, potrivit considerentelor hotărârilor pronunţate în primul ciclu procesual, instanţele de control judiciar au statuat cu privire la criteriile în raport cu care instanţa de trimite are a analiza fondul pretenţiei de revendicare deduse judecăţii, impuse de normele dreptului intern şi de jurisprudenţa generată în aplicarea prevederilor art. 1 din Protocol nr. 1 adiţional, aspecte avute în vedere de instanţa de trimitere în rejudecarea cauzei.
Instanţa de apel a statuat că, în analiza temeiniciei pretenţiei deduse judecăţii, prima instanţă a făcut o corectă a prevederilor legale incidente, respectiv a prevederilor art. 480-481 C. civ. şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional CEDO, inclusiv prin prisma dispoziţiilor deciziei nr. 33/2008 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Instanţa de apel a reţinut, că prin sentinţa apelată, nu s-a statuat, cum eronat pretind reclamanţii, cu privire la existenţa unei interdicţii de formulare a cererii în revendicare pe calea dreptului comun, care să fi fost instituită prin prevederile Legii nr. 10/2001, şi că o astfel de concluzie nu poate fi dedusă doar din faptul respingerii cererii deduse de reclamanţi judecăţii.
In explicitarea considerentelor ce au fundamentat soluţia de respingere a cererii în revendicare, instanţa de apel a reiterat pe larg criteriile în raport cu care se analizează temeinicia unor astfel de cereri, formulate pe calea dreptului comun, după intrarea în vigoare a prevederilor Legii nr. 10/2001, astfel cum acestea sunt evidenţiate şi în considerentele deciziei nr. 33/2008 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, respectiv, se desprind din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, inclusiv din considerentele hotărârii din 12 octombrie 2010 dată în Cauza Măria Atanasiu şi alţii împotriva României.
In raport de aceste criterii, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că atâta timp cât reclamanţii, anterior declanşării prezentului proces în revendicare, nu au întreprins nici un demers pentru obţinerea retrocedării imobilului, ei nu aveau un drept de opţiune între legea specială şi legea generală, ci trebuiau să urmeze calea Legii nr. 10/2001.
Dată fiind lipsa dovezii privind formularea notificării în procedura Legii nr. 10/2001, instanţa de apel a constatat că reclamanţii sunt decăzuţi din dreptul de a mai cere restituirea în natură a imobilului de la unitatea deţinătoare, pe calea dreptului comun.
In argumentarea constatării reţinute şi în analiza conformităţii normelor de drept prevăzute de legea specială cu cele prevăzute de Convenţie, instanţa de apel a reţinut, totodată, că reclamanţii nu au pretins şi nu au dovedit existenţa vreunui impediment care să-i fi împiedicat să apeleze la procedura prevăzută de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins, respectiv, care să le fi împiedicat accesul la justiţie în cadrul procedurilor judiciare prevăzute de această lege.
Instanţa de apel a statuat, în concluzie, că simpla neexercitare a dreptului de a formula notificare potrivit legii speciale (şi deci, nerespectarea legii interne) nu poate duce la concluzia, astfel cum susţin reclamanţii, a săvârşirii unor încălcării a dispoziţiilor Convenţiei, cu consecinţa înlăturării dispoziţiilor dreptului intern.
Relativ la argumentul potrivit căruia imobilul revendicat este liber, în ruina şi este administrat de Primăria Municipiului Bucureşti, instanţa a apreciat că acesta putea fi reţinut ca relevant, numai în situaţia în care se constata că reclamanţii şi-au exercitat dreptul de a cere restituirea prin folosirea procedurii speciale reglementate de Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii, invocând incidenţa prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
In motivarea recursului, reclamanţii susţin că atâta timp cât titlul statului cu privire la imobilul în litigiu, constituit în procedura Decretului nr. 111/1951, nu este un titlu valabil, şi cât timp statul nu a făcut acte de dispoziţie cu privire la acest imobil către terţe persoane, se impunea retrocedarea sa către foştii proprietari, în temeiul prevederilor art. 480-481 C. civ. şi cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţionat la CEDO, convenţie ratificată prin Legea nr. 30/1994.
Reclamanţii susţin că soluţia este în concordantă şi cu prevederile deciziei nr. 33/2008 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cât timp prin măsura restituirii imobilului nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, respectiv, cu principiile relevate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, indicând paragraful 73 din Cauza Solon Atanasiu.
In fine, reclamanţii susţin că în analizarea pretenţiei deduse judecăţii nu prezintă relevanţă faptul formulării unei notificări în procedura Legii nr. 10/2001, analiza instanţelor de fond din perspectiva normelor de drept prevăzute de acest act normativ fiind, cu excepţia trimiterii la prevederile art. 2 alin. (2), nejustificată.
Reclamanţii susţin, totodată, că tergiversarea retrocedării imobilului în litigiu, aflat în prezent în stare avansată de degradare nu poate fi decât rezultatul unor imixtiuni din partea unor persoane interesate în aproprierea acestuia.
Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente:
In drept, prin dispoziţiile deciziei 33/2008, Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au statuat cu privire la principiile în raport cu care instanţele judecătoreşti au a analiza şi soluţiona acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Potrivit deciziei menţionate, „Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.";
In aplicarea acestui principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, după intrarea în vigoare a acestei legi speciale de reparaţie, nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ. şi aceasta indiferent dacă imobilul a fost sau nu înstrăinat către terţe persoane.
Pe cale de consecinţă, numai persoanele exceptate de la procedura legii speciale, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi.
In speţa supusă analizei, se constată că reclamanţilor le erau aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001 şi că aceştia, conform constatărilor de fapt ale instanţelor de fond, nu au invocat şi nu au demonstrat că ar fi fost exceptaţi de la procedura legii speciale de reparaţie, respectiv, că ar fi fost în imposibilitate, din motive independente de voinţa lor, să apeleze la procedurile administrative şi judiciare prevăzute de această lege.
Aşa fiind, nu poate fi primită critica reclamanţilor potrivit căreia instanţele de fond nu aveau a analiza în prezentul litigiu incidenţa dispoziţiilor legii speciale, dat fiind că, pe de o parte, nu au înţeles să invoce drept temei juridic al pretenţiei de retrocedare prevederile Legii nr. 10/2001 şi, pe de altă parte, că imobilul nu a fost înstrăinat de stat către terţe persoane.
Omisiunea analizării consecinţelor concursului între legea generală şi legea specială, aplicabile deopotrivă imobilelor preluate de statul comunist, ar fi de natură să pună în discuţie eludarea, prin apelarea la dispoziţiilor legii generale, a procedurilor şi termenelor instituite prin legea specială, cu consecinţe negative asupra stabilităţii circuitului civil al unor astfel de imobile, indiferent de deţinătorul lor actual, fapt care nu este permis.
Prin decizia dată în interesul legii instanţa supremă a statuat, de asemenea, că în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice";
Invocarea în procesele de revendicare a imobilelor preluate de statul comunist de către părţile interesate a priorităţii dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, impune efectuarea de către instanţele judecătoreşti a unor verificări în vederea statuării cu privire la calitatea părţilor, îndeosebi a părţii reclamante, de titular a unui bun, valoare protejată de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Cu alte cuvinte, părţile interesate nu pot pretinde în procesul de revendicare o încălcare a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie decât în măsura în care instanţele ar statua greşit cu privire la calitatea lor de titulari ai unui bun în sensul acestei prevederi (";bunuri actuale"; ori valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora se poate pretinde existenţa unei ";speranţe legitimă"; de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate).
Cât priveşte accepţiunea noţiunii de „bun actual";, se impun a fi observate statuările Curţii Europene în Hotărârea din 12 octombrie 2010 în Cauza Măria Atanasiu şi alţii împotriva României, invocată de reclamanţi, paragraful 140: „existenţa unui ";bun actual"; în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. In acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Păduraru, menţionată mai sus, && 65 şi 75).";
In acest context al analizei, este de observat că în paragraful 73 din hotărâre, invocat de reclamanţi prin recurs, Curtea Europeană se rezumă să prezinte soluţiile adoptate prin deciziile nr. LIII (53) din 4 iunie 2007 şi 33 din 9 iunie 2008 de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În speţa supusă analizei, se constată că deşi au invocat că sunt titularii unui bun actual aflat sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, reclamanţii nu au dovedit acest fapt, respectiv nu au prezentat o hotărâre judecătorească prin care, anterior legiferării procedurii de restituire ori de despăgubire prin Legea nr. 10/2001, să se fi statuat cu privire la nevalabilitatea titlului statului, respectiv, prin care să le fi fost recunoscut dreptul de proprietate cu privire la imobilul în litigiu şi să se fi dispus în mod expres restituirea în favoarea lor.
Dimpotrivă, potrivit constatărilor instanţelor de fond, rezultă că primul demers în justiţie pentru recuperarea imobilului în litigiu, preluat de statul comunist din patrimoniul autorilor reclamanţilor, a fost declanşat abia la 21 mai 2008.
Or, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevedea un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri, caz în care reclamanţii nu se pot prevala de protecţia conferită de prevederile art. 1 din Protocolul 1.
Aşa fiind, pentru considerentele arătate, Înalta Curte urmează a respinge recursul dedus judecăţii de reclamanţi, ca ne fondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DE C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii L.A.G., L.A., N.N.F., N.W.R., ș.a. împotriva deciziei nr. 142 A din 5 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4353/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 436/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
