ICCJ. Decizia nr. 4353/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4353/2012
Dosar nr. 2340/2/2011
Şedinţa publică din 13 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 23 noiembrie 2007, reclamanţii M.C. şi M.I.V. au chemat în judecată pe pârâtul Primarul General al Municipiului Bucureşti solicitând să fie obligat la emiterea, respectiv comunicarea într-un termen de 10 zile de la emitere, a unei dispoziţii de restituire în natură a terenului în suprafaţa de 1000 mp teren liber de construcţii, situat in municipiul Bucureşti, sector 5 şi de acordare de măsuri reparatorii, în echivalent bănesc, pentru construcţia demolată, bloc de locuinţe compus din 14 apartamente, amplasata pe terenul sus menţionat, invocând incidenţa prevederilor art. 23 din Legea nr. 10/2001.
In motivarea cererii, reclamanţii au susţinut că imobilul pentru care pretind acordarea de măsuri reparatorii a fost dobândit în anul 1932, prin contract de vânzare-cumpărare, de către autorul lor, M.E.I. şi că acesta fost preluat de stat, ca efect al Decretului de naţionalizare nr. 92/1950, fiind menţionat la poziţia nr. 5086 din anexa la decret.
Reclamanţii au susţinut, totodată, că prin notificările nr. 3631 si nr. 3632 din 21 august 2001 emise de BEJ E. & P. au solicitat, alături numita M.M.M., acordarea măsurilor reparatorii în forma mai sus arătată, prevăzute de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, însă până la această dată pârâtul a refuzat în mod nejustificat soluţionarea acestora.
Cu adresa nr. 41362 din 21 ianuarie 2008, fila 18 dosar, pârâtul Primarul municipiului Bucureşti a comunicat instanţei faptul că notificările au fost soluţionate prin dispoziţia nr. 8122 din 25 mai 2007, în sensul formulării unei propuneri de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent către numiţii Popa Rodica, M.M.M., M.C. şi M.I.V. pentru construcţia demolată, fost situată în municipiul Bucureşti, sector 5, imposibil de restituit în natură.
Reclamanţii au precizat îşi menţin cererea de chemare în judecată, în sensul că solicită obligarea pârâtului la completarea acestei dispoziţii prin indicarea cuantumului despăgubirii propus a fi acordate pentru construcţia demolată şi, respectiv, cu măsura restituirii în natură a terenului liber de construcţii, în suprafaţă de 1000 mp.
Prin sentinţa civilă nr. 893 din 22 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, într-un al doilea ciclu procesual, a respins cererea, ca neîntemeiată.
In motivarea sentinţei, instanţa a reţinut că pretenţia de cuantificare a despăgubirii propus a fi acordată prin dispoziţia nr. 8122 din 25 mai 2007 emisă de pârât, pentru construcţia demolată, nu poate fi primită în prezentul proces, întrucât o astfel de operaţiune, de cuantificare a despăgubirilor, a fost atribuită, prin dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, în competenţa Comisiei Centrale pentru Stabilirea şi Plata Despăgubirilor.
Cât priveşte terenul în suprafaţă de 1000 mp, pe care s-a aflat edificată construcţia demolată, instanţa a reţinut că acesta a făcut obiectul unei alte legi de reparaţie, respectiv a Legii fondului funciar nr. 18/1991.
Anume, instanţa a constatat că pentru terenul în litigiu s-a reconstituit dreptul de proprietate în favoarea numitei M.I.E., fiica autorului invocat şi de reclamanţi, M.E.I., sens în care a fost emis de Prefectura Municipiului Bucureşti, în conformitate cu prevederile art. 35 alin. (5) din Legea nr. 18/1991, Titlul de proprietate nr. 7017/5 din 1 noiembrie 2000, respectiv, s-a întocmit procesul-verbal de punere în posesie nr. 299 din 5 decembrie 2000.
In atare condiţii, instanţa a statuat că terenul în litigiu, în raport de prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nu mai poate intra şi sub incidenţa acestei legi de reparaţie, motiv pentru care solicitarea de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu poate fi primită, reclamanţii având a urma, în vederea valorificării drepturilor pretinse cu privire la acest teren, procedurile speciale prevăzute de Legea nr. 18/1991, în contradictoriu şi cu ceilalţi moştenitori.
Prin decizia civilă nr. 664A din 27 iunie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelul declarat de reclamanţi, ca nefondat, pentru aceleaşi considerente reţinute şi de prima instanţă.
Instanţa de apel a statuat, totodată, că nu poate primi apărarea prin care reclamanţii solicită a se înlătura, pentru motive de nulitate, titlul de proprietate emis în procedura Legii nr. 18/1991, întrucât excede limitelor investirii prin cererea de chemare dedusă judecăţii în prezentul proces.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, reclamanţii susţin că instanţele de fond, reţinând greşit incidenţa prevederilor art. 8 din Legea nr. 10/2001, nu au cenzurat, prin hotărârile pronunţate, refuzul pârâtului de a se pronunţa, prin dispoziţia de soluţionare a notificărilor, cu privire la pretenţia de acordare a măsurilor prevăzute de această lege de reparaţie pentru terenul în litigiu.
In argumentarea criticii, reclamanţii susţin că instanţele de fond, constatând, pentru motivele reţinute, imposibilitatea restituirii în natură a terenului în litigiu, în aplicarea prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, trebuiau să dispună obligarea pârâtului să emită dispoziţie motivată prin care să le acorde „în compensare alte bunuri sau servicii"; ori, după caz, prin care să propună „acordarea de despăgubiri";.
Neprocedând astfel, reclamanţii susţin că instanţele de fond au încălcat prevederile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, sens în care solicită modificarea hotărârilor recurate.
Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente:
În drept, este de observat că art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în redactarea şi numerotarea legii avută anterior modificării aduse prin Legea nr. 247/2005, a devenit art. 26 alin. (1) al legii, după republicare, caz în care, în analiza criticii de nelegalitate formulată de reclamanţi se va avea conţinutul textului de lege la data sesizării instanţei de judecată.
Potrivit dispoziţiei art. 26 „(1) Dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită. ";.
Dispoziţia legală menţionată nu este incidenţă însă raportului juridic dedus judecăţii, astfel cum eronat susţin reclamanţii prin recurs.
In speţa supusă analizei, se constată că instanţele de fond nu au statuat cu privire la existenţa unuia dintre cazurile prevăzute de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 de imposibilitate obiectivă de restituire în natură către reclamanţi a terenului în suprafaţă de 1000 mp teren, situat in municipiul Bucureşti, sector 5, situaţie în care se putea proceda la acordarea celorlalte categorii de măsuri reparatorii prevăzute de această lege de reparaţie.
Dimpotrivă, instanţele de fond, în aplicarea prevederilor art. 8 din Legea nr. 10/2001, au statuat că terenul în litigiu nu cade în sfera de aplicare a acestui act normativ de reparaţie, întrucât, anterior intrării sale în vigoare, a fost restituit în natură către o terţă persoană în procedura Legii nr. 18/1991, caz în care este exclusă, de plano, acordarea vreuneia dintre categoriile de măsuri reparatorii prevăzute de art. 1 din Legea nr. 10/2001.
De altminteri, astfel cum rezultă din lucrările dosarului, la data formulării notificării de către reclamanţi, pârâtul Primarul municipiului Bucureşti nu avea calitatea de deţinător al terenului în litigiu şi nici calitatea de entitate învestită cu soluţionarea notificării, în accepţiunea Legii nr. 10/2001.
Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că nu poate primi critica privind greşita interpretare şi aplicare de către instanţele de fond, raportului juridic dedus în concret judecăţii în cauză, a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) şi ale art. 26 alin. (1) (fost art. 24) din Legea nr. 10/2001.
Aşa fiind, în raport de limitele investirii, Înalta Curte urmează a respinge recursul declarat de reclamanţi, ca fiind nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii M.C. şi M.I.V. împotriva deciziei nr. 664A din 27 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 432/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4359/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
