ICCJ. Decizia nr. 4239/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4239/2012
Dosar nr. 21097/3/2010
Şedinţa publică din 08 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 576/ A din 31 mai 2011 a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanta C.E., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 1644 din 10 noiembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut următoarele considerente:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 28 aprilie 2010, sub nr. 21097/3/2010, reclamanta C.E., a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 300.000 euro, echivalent în lei la cursul BNR din data efectuării plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotrivea tatălui sau prin dislocarea din zona frontierei de vest şi stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 şi ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955. Cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 si următoarele din Legea nr. 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 1644 din 10 noiembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis acţiunea şi l-a obligat pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 4000 euro (în echivalent lei la cursul BNR din ziua plăţii), reprezentând daune morale.
În considerentele acestei sentinţe, tribunalul a reţinut că, prin Decizia nr. 24358 din 28 februarie 1991 a Comisiei pentru aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990, s-a recunoscut tatălui reclamantei, C.A., vechimea în muncă pentru perioada de 4 ani, 1 lună şi 9 zile şi s-au stabilit în favoarea sa drepturile prevăzute de această lege. Prin Decizia nr. 1357 din 19 iulie 2007 i s-a recunoscut aceleiaşi persoane calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă, în temeiul dispoziţiilor O.U.G. nr. 214/1999.
Conform adresei nr. 75540/1990 emisă de Ministerul de Interne, C.A. a fost dislocat, în baza Deciziei nr. 200/1951, fiindu-i stabilit domiciliul obligatoriu în localitatea Brateş, iar ridicarea restricţiilor domiciliare s-a dispus prin Decizia MAI 6199 din 27 iunie 1955, la data de 20 decembrie 1955.
Tribunalul a mai reţinut că măsura dislocării aplicată autorului reclamantei reprezintă o măsura administrativă cu caracter politic în sensul prevăzut de art. 1 din Legea nr. 221/2009, ceea ce dă dreptul reclamantei la despăgubiri, conform art. 5 din aceeaşi lege, pentru prejudiciul moral produs autorului acesteia.
Faţă de apărarea pârâtului, susţinută prin întâmpinare, Tribunalul a apreciat că dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit există în egală măsură şi în favoarea celor care au suferit măsuri administrative cu caracter politic şi nu doar a celor care au suferit condamnări cu caracter politic.
În ceea ce priveşte stabilirea existenţei unui prejudiciu moral şi a evaluării acestuia, tribunalul a avut în vedere că, prin măsura dispusă împotriva autorului reclamantei, i-au fost cauzate acestuia suferinţe psihice, i-au fost aduse atingeri onoarei şi demnităţii sale ca persoană, prin îndepărtarea din mediul familial şi prin obligarea de a-şi duce viaţa în condiţii grele sub toate aspectele, consecinţele acestei situaţii răsfrângându-se şi asupra perioadei ulterioare ridicării interdicţiei.
La evaluarea prejudiciului moral, instanţa a avut în vedere media veniturilor pe care le-ar putea obţine un cetăţean român mediu, cât şi efortul financiar pe care l-ar putea suporta Statului Român, raportat la posibilităţile economice concrete ale ţării. In acest sens, tribunalul a considerat că suma de 4.000 euro reprezintă o despăgubire rezonabilă.
Tribunalul a înlăturat dispoziţiile O.U.G. nr. 62/2010, referitoare la plafonarea cuantumului despăgubirilor ce pot fi acordate de către instanţe, cu motivarea că, raportat la art. 11 alin. (2) şi art. 20 alin. (2) din Constituţie, aplicarea O.U.G. nr. 62/2010 şi cererilor introduse pe rolul instanţelor înainte de intrarea în vigoare a acestei ordonanţe conduce la încălcarea art. l din Protocolul adiţional nr. l la CEDO, a art. 14 din CEDO precum şi a dispoziţiilor art. 6 din CEDO referitoare la procesul echitabil.
Împotriva sentinţei tribunalului au declarat apel reclamanta C.E., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Curtea de Apel a reţinut că în timpul prezentului proces, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 1354/20 octombrie 2010, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile art. I pct. 1 şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010 sunt neconstituţionale, iar prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale s-a stabilit că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale, arătând argumentele pe care s-au întemeiat aceste decizii.
Ţinând cont de toate aceste considerente, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală.
Invocând prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie, instanţa de apel a arătat că, urmarea declarării neconstituţionalităţii unei dispoziţii legale este mai puternică decât cea produsă prin abrogare, deoarece, ca urmare a „încetării efectelor juridice” dispoziţia legală nu se mai aplică nici chiar situaţiilor juridice născute sub imperiul său, deoarece o lege neconstituţională nu poate avea niciun efect.
Însă, instanţa de apel a mai arătat că, art. 11 alin. (2) şi art. 20 alin. (2) din Constituţie, conferă pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, forţă juridică constituţională şi supralegislativă, ceea ce presupune că legea internă lato sensu (incluzând toate actele normative emise de organele statului sau actele care, deşi nu sunt emise de organele cu atribuţii legislative, se impun în ordinea juridică internă cu efect obligatoriu) trebuie interpretată şi aplicată în aşa fel încât să nu se aducă atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Potrivit principiului subsidiarităţii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu se substituie autorităţilor interne ale statelor pentru a reglementa care sunt cele mai bune mijloace de protecţie şi salvgardare a drepturilor prevăzute de Convenţie. Autorităţile interne şi în primul rând instanţele de judecată sunt chemate să interpreteze şi să aplice regulile procedurale şi substanţiale relevante din dreptul intern în aşa fel încât rezultatul interpretării şi aplicării legii interne să nu conducă la încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.
În mod sugestiv, această îndatorire a judecătorului naţional a fost pe deplin ilustrată în expresia „judecătorul naţional este primul judecător al Convenţiei”, pentru a se înţelege caracterul subsidiar şi subsecvent al procedurii desfăşurate în faţa instanţei europene şi totodată pentru a se afirma necesitatea unui control de convenţionalitate efectuat de fiecare judecător naţional în fiecare caz concret supus analizei sale.
Analiza de convenţionalitate a legii interne nu implică o examinare in abstracto a legii, ci o cercetare in concreto a împrejurării dacă modul în care legea este interpretată şi aplicată într-un anumit caz riscă să conducă la încălcarea Convenţiei.
Instanţa de apel a apreciat că, în contextul litigiului de faţă, în care se pune problema dispariţiei temeiului de drept al acţiunii formulate de reclamantă ca urmare a declarării neconstituționalității prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, interpretarea în acest sens a efectului Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale şi respingerea, în consecinţă a acţiunii, ar determina încălcarea mai multor dispoziţii ale Convenţiei, respectiv, art. 6 paragraf 1 privind dreptul la un proces echitabil, art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţie privind proprietatea şi art. 14 combinat cu Protocolul 12 privind discriminarea.
Curtea de Apel a arătat că, în speţă, se pune problema dacă respingerea acţiunii, exclusiv pe motivul intervenţiei deciziei de neconstituţionalitate, respectă echitatea procesului, sub aspectul „egalităţii armelor”, principiu care presupune obligaţia de a oferi fiecărei părţi o posibilitate rezonabilă de a-şi prezenta cauza în condiţii care nu o plasează într-o situaţie de net dezavantaj în raport cu adversarul său.
Aşa cum s-a reţinut în practica instanţei europene, în principiu, statul prin puterea legiuitoare, nu este împiedicat să reglementeze în materie civilă, prin dispoziţii noi retroactive, drepturi ce decurg din legile în vigoare. Însă principiul preeminenţei dreptului şi noţiunea de proces echitabil consacrate de art. 6 din Convenţie se opun, cu excepţia unor motive imperioase de interes general, ingerinţei puterii legiuitoare în administrarea justiţiei, în scopul de a influenţa deznodământul judiciar al litigiului şi impun ca asemenea măsuri să fie analizate cu cea mai mare circumspecţie (Rafinăriile greceşti Stan şi Stratis Andreatis contra Greciei, 9 decembrie 1994). Prin „norme legale” se înţelege nu numai actele normative ce emană de la Parlament, ci şi actele normative cu caracter general (ordonanţe de urgenţă, norme metodologice, etc), adică toate acele acte care statul le edictează şi care influenţează deznodământul judiciar al unui proces (Matteoni contra Italiei, 17 iulie 2008).
Problema rupturii egalităţii armelor se pune în toate situaţiile în care la momentul modificării cadrului legal aplicabil exista un proces pe rolul instanţei (nu şi în situaţia în care măsurile legislative anticipează un proces care încă nu a început), iar motivele invocate de stat în justificarea intervenţiei sunt în general respinse de instanţa europeană (cum sunt, de exemplu, motive de natură financiară sau necesitatea reglementării unor divergenţe de jurisprudenţă - a se vedea în acest sens Zielinski, Pradal, Gonzales şi alţii contra Franţei, 28.octombrie 1999) singurul motiv acceptat de Curtea Europeană fiind necesitatea „umplerii unui vid juridic”, adică îndreptarea unei situaţii create printr-o eroare sau lacună a legiuitorului, în acest caz Curtea apreciind că intervenţia fusese previzibilă, era de aşteptat, iar reclamanţii nu puteau pretinde că ar fi avut un drept de a beneficia de situaţia astfel creată (Eeg-Slachthuis Verbist contra Belgiei, 10 noiembrie 2005).
În speţă, aplicarea cu efect retroactiv a deciziei de neconstituţionalitate în ceea ce priveşte litigiul început înainte de publicarea deciziei în M. Of. determină în mod inevitabil soluţionarea litigiului în sensul respingerii acţiunii ca lipsită de temei legal, lăsând fără obiect orice examinare pe fond a cauzei. în acest caz, soluţia de respingere a acţiunii ar fi rezultatul exclusiv al intervenţiei statului, prin organul său constituţional, intervenţia statului fiind decisivă pentru a asigura rezultatul favorabil pentru sine a unui litigiu în care este parte şi care a pierdut procesul în prima instanţă.
Sub aspectul argumentelor care au justificat declararea neconstituţionalităţii şi care, în acelaşi timp se pot constitui în argumente pe care statul le poate invoca pentru a justifica necesitatea intervenţiei în această manieră în modul de dezlegare a litigiului, instanţa de apel a constatat că aspectul financiar (daunele prea mari acordate de instanţe şi lipsa resurselor bugetare) nu poate justifica abdicarea de la exigenţele procesului echitabil în acest litigiu. în acest sens, în cauza Arnolin şi alţii contra Franţei, 9 ianuarie 2007, Curtea Europeană a stabilit că un motiv financiar, singur, nu poate justifica intervenţia legislativă în timpul procesului, acesta nefiind un motiv imperios de interes general.
În ceea ce priveşte paralelismul normelor interne care reglementează dreptul la despăgubiri băneşti, problema dreptului la despăgubiri a moştenitorilor celui condamnat şi încălcarea de către legiuitor a normelor de tehnică legislativă, acestea reprezintă vicii ale actului normativ, pe care Curtea Constituţională le-a încadrat în categoria cauzelor de neconstituţionalitate, dar care ar fi trebuit înlăturate de către legiuitor în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituţie. Or, pasivitatea statului, care nu a reglementat drepturile cuvenite reclamanţilor în acord cu prevederile Constituţiei, nu-i poate genera acestuia o situaţie privilegiată în proces.
În ceea ce priveşte art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene, noţiunea „bunuri” priveşte atât „bunurile actuale” având o valoare patrimonială (Van der Mussele împotriva Belgiei, 23 noiembrie 1983), cât şi, în situaţii precis delimitate, creanţele determinate potrivit dreptului intern corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel îndreptăţit poate avea o „speranţă legitimă” că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate (Pressos Compania Naviera S.A. şi alţii împotriva Belgiei; Draon împotriva Franţei, Gratzinger şi Gratzingerova împotriva Cehiei; Trgo împotriva Croaţiei.)
Despre noţiunea de „speranţă legitimă”, Curtea a statuat că, întrucât interesul patrimonial vizat este de natura creanţei, acesta nu poate fi considerat o „valoare patrimonială”, în sensul articolului 1 din Primul Protocol, decât atunci când are „o bază suficientă în dreptul intern”, spre exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (Kopecky contra Slovaciei).
Tot potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia şi implicit Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie prin care stabileşte restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate de regimul anterior, se poate considera că noul cadru juridic creează un nou drept de proprietate pentru categoria de persoane care îndeplinesc anumite condiţii (Broniowski împotriva Poloniei, 22 iunie 2004, Klaus şi Iouri Kiladze contra Georgiei).
În prezentul litigiu, instanţa de apel a observat că voinţa statului a fost aceea de a despăgubi persoanele care întrunesc cerinţele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând în acest sens actul normativ menţionat, în acord cu Rezoluţia nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” şi „Declaraţia asupra Principiilor de Bază ale Justiţiei privind Victimele Infracţiunilor şi ale Abuzului de Putere”, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluţia nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985. La data promovării acţiunii, reclamanta din prezenta cauză aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea despăgubirilor, ca urmare a epuizării unei proceduri echitabile şi examinării circumstanţelor particulare de către instanţele interne.
Tot astfel, analizând calitatea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 de a fi accesibile şi previzibile, care enumerau exemplificativ criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor, Curtea a apreciat că persoanele prevăzute de aceste dispoziţii legale puteau pretinde o „speranţă legitimă” de a vedea concretizat, în termenul de 3 ani prevăzut de lege, dreptul lor referitor la acordarea daunelor morale, acesta având o bază suficientă în dreptul intern şi fiind recunoscut printr-o jurisprudenţă previzibilă a instanţelor interne, anterioară intervenirii deciziei Curţii Constituţionale şi chiar ulterioară acesteia, aparţinând celei mai înalte jurisdicţii în stat.
Un alt drept garantat de Convenţie este dreptul la nediscriminare, prevăzut de art. 14, care interzice discriminarea în legătură cu drepturile şi libertăţile pe care Convenţia le reglementează şi impune să se cerceteze dacă există discriminare, dacă tratamentele diferenţiate sunt aplicate unor situaţii analoage sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă şi rezonabilă, adică urmăreşte un scop legitim şi respectă un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru realizarea lui.
Art. 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie, potrivit căruia: „Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurat fără nicio discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie”, impune o sferă suplimentară de protecţie, în cazul în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat în temeiul legislaţiei naţionale, precum şi în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligaţie clară a unei autorităţi publice, în conformitate cu legislaţia naţională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislaţiei naţionale, are obligaţia de a se comporta într-o anumită manieră (Thorne c. Marii Britanii, hotărârea din 2009).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidenţiat că, pe baza art. 14 din Convenţie, o distincţie este discriminatorie dacă „nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă”, adică dacă nu urmăreşte un „scop legitim” sau nu există un „raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat” (Marckx împotriva Belgiei, 13 iunie 1979).
Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluţionată cererea de către instanţele de judecată, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, durata procesului şi finalizarea acestuia depinzând adesea de o serie de factori precum gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege şi alte împrejurări care pot să întârzie soluţionarea cauzei.
Or, astfel cum s-a arătat deja, instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul în care instanţa de judecată a pronunţat hotărârea definitivă, respectiv în baza unui criteriu aleatoriu şi exterior conduitei persoanei, nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă.
Prin urmare, instanţa de apel a reţinut că aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale unui proces pendinte şi suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanşaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile şi previzibile, poate crea premisele unei discriminări între persoane, care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcţie de deţinerea sau nu a unei hotărâri definitive la data publicării deciziei de neconstituționalitate.
În virtutea consideraţiilor expuse, Curtea a apreciat că, în speţă, apelanta reclamantă se află în situaţia de a avea o hotărâre de admitere pronunţată de prima instanţă, într-un litigiu declanşat anterior intervenirii deciziei Curţii Constituţionale, motiv pentru care îi sunt aplicabile dispoziţiile legale de la momentul învestirii instanţei, această decizie neputând retroactiva, fără a afecta, în principiu, garantarea art. 6 din Convenţie, art. 1 din Primul Protocol adiţional, art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12, de către instanţa naţională, prima chemate sa aplice Convenţia.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor stabilit de prima instanţă, criticat deopotrivă de reclamantă şi pârât, însă, bineînţeles, de pe poziţii diferite, în raport de interesul concret în cauză, Curtea de Apel a reţinut că, datorită naturii nepatrimoniale a prejudiciului, o evaluare exactă, în bani, a daunelor morale nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere, raportat la elementele de fapt.
La stabilirea cuantumului daunelor morale, ce constă generic în atingerea adusă valorilor ce definesc personalitatea umană, se au în vedere consecinţele negative, suferite pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării de către cel deţinut.
În speţă, instanţa de apel a arătat că tatăl reclamantei a fost supus unei măsuri administrative cu caracter politic, constând în dislocarea din zona frontierei de vest şi stabilirea domiciliului obligatoriu în zona Bărăganului. Această măsură i-a produs tatălui reclamantei suferinţe morale şi fizice, de natură să-i lezeze demnitatea, onoarea şi sănătatea fizică.
Prima instanţă a avut în vedere toate elementele cauzei la stabilirea întinderii daunelor morale, inclusiv împrejurarea că autorul reclamantei a beneficiat de despăgubiri în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990. De asemenea, instanţa de apel a avut în vedere, la dozarea cuantumului daunelor morale şi împrejurarea că beneficiarul concret al acestor daune nu este cel care a suferit măsura administrativă, ci succesorul său. Acest criteriu de apreciere a daunelor morale este justificat pe considerentul că daunele morale acordate reclamantei nu sunt menite a asigura un anumit confort celui care a fost victima măsurilor abuzive, ci altei persoane care, deşi extrem de apropiată, nu a resimţit în aceeaşi măsură intensitatea suferinţelor fizice şi psihice.
În raport de aceste elemente, Curtea a considerat că suma de 4000 euro acordată de instanţa de fond este suficientă şi îndestulătoare pentru a atenua efectele pe care măsura administrativă a avut-o asupra tatălui reclamantei.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta C.E., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Recurenta - reclamantă C.E., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., critică decizia pronunţată de instanţa de apel cu privire la cuantumul acordat cu titlu de daune morale pentru suferinţele îndurate de către autorul său prin condamnarea abuzivă, daune pe care le consideră mult prea mici în raport de suferinţele prin care acesta a trecut.
Susţine că nu poate fi vorba despre îmbogăţirea fără justă cauză invocată de Statul Român, dar a considera că suma acordată este suficientă, se consideră a fi condamnat din nou, motivat de faptul că au fost acordate daune în alte cauze similare, mult mai consistente.
Recurenta - reclamantă consideră că soluţia instanţei de apel este netemeinică, suma de 4000 euro nereprezentând o reparaţie echitabilă, compensatorie şi proporţională cu daunele morale suferite, în condiţiile în care recunoaşte că pentru o perioadă de 4 ani i-au fost totuşi încălcate abuziv anumite drepturi.
Este adevărat că suferinţele fizice şi psihice îndurate de către acesta nu pot fi cuantificate printr-o sumă de bani, ele fiind inestimabile, însă despăgubirile cerute trebuie să reprezinte aprecierea tuturor consecinţelor negative produse prin deportarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu, asupra vieţii sociale în general.
Deportarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu a condus la lezarea drepturilor fundamentale, respectiv onoarea, reputaţia, nume, încrederea acordată în societate, libertate de mişcare, dreptul la liberă circulaţie.
Este adevărat că repararea daunelor morale prin despăgubiri băneşti ridică problema dificilă a modului şi a criteriilor de stabilire a indemnizaţiei destinate acestora, dar ele trebuie sa ţină cont de importanta valorii morale lezate.
În ceea ce priveşte dovada abuzurilor suferite de către recurentă, abuzuri dispuse, supravegheate si coordonate de persoane care au acţionat în numele Statului, fiind expresia autorităţii statale, consideră că pârâtul este cel care trebuie să facă dovada caracterului licit al măsurii luate împotriva acesteia, fiind arhicunoscute abuzurile comise.
Dacă valorile unui om nu pot fi preţuite în bani, atingerile aduse acestora se materializează în forme concrete, judecătorul având căderea să aprecieze intensitatea şi gravitatea lor.
În reaprecierea cuantumului daunelor morale, instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere existenta prejudiciului moral complex, care este o consecinţă directă a măsurilor abuzive la care a fost supus.
Legea trebuie interpretată în favoarea petiţionarului în vederea atingerii scopului acesteia, respectiv de reparaţie şi de îndreptare pe cât posibil a măsurilor abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.
Invocă jurisprudenţa CEDO (ultima hotărâre în cauza Nită contra României, cauza Bursuc contra României, cauza Barbu Anghelescu contra României), arătând că, dacă ţinem cont de aceste hotărâri, atunci suma solicitată este infimă faţă de cea acordata de Curte, şi chiar instanţe din România au acordat despăgubiri morale pentru aceleaşi măsuri abuzive, din aceiaşi perioadă, cu mult mai substanţiale decât cele acordate în cauza de fată.
Pentru soluţionarea justă a cauzei civile dedusă aprecierii judecătoreşti, consideră că Justiţia este un factor esenţial de echilibru şi stabilitate socială în statul de drept, fiind necesară abordarea unitară, cu consecinţa sporirii eficienţei actului de justiţie şi de asigurare a compatibilităţii sistemului judiciar şi implicit a practici româneşti, cu cele ale statelor UE.
Asigurarea caracterului unitar al practicii judecătoreşti este impus şi de principiul constituţional al egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi implicit a autorităţii judecătoreşti, acest principiu fiind grav afectat dacă în aplicarea unuia şi aceluiaşi prejudiciu cauzat, soluţiile instanţelor judecătoreşti ar fi diferite şi chiar contradictorii.
Practica neunitară este sancţionată de CEDO, iar jurisprudenţa divergentă, profundă şi persistentă în timp, cu consecinţa afectării principiului siguranţei juridice, definit ca unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept, este de asemenea sancţionată.
Recurenta - reclamantă consideră că s-ar încălca prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi cele din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, impunându-se şi citarea cauzelor Fredin împotriva Suediei, Stubbinqs contra Marea Britanie).
În ceea ce priveşte garanţia egalităţii armelor, arată că în jurisprudenţa instanţei europene, aceasta semnifică tratarea egală a părţilor pe toată desfăşurarea procedurii în fata unui tribunal independent şi imparţial, instituit de lege, în sensul menţinerii unui echilibru între interesele părţilor. Or, câtă vreme, pe parcursul procesului, intervine o abrogare a însuşi temeiului juridic ce a stat la baza declanşării unor litigii, în care pârâtul este Statul, la iniţiative acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la neconformitate cu constituţionale, apreciază că această garanţie poate fi afectată, cu consecinţa nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din CEDO.
Recurenta - reclamantă invocă o hotărâre dată recent (10 februarie 2010), pronunţată în cauza Klaus şi lori Kiladze contra Georgiei, Rezoluţia nr. 1096 din 996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Masurile de liminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” si Declaraţia supra Principiilor de Baza ale Justiţiei privind Victimele Infracţiunilor şi ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluţia nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985.
Autorităţile statului erau obligate sa pună de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, atunci când este în joc o chestiune de interes general, să reacţioneze în timp util, în mod corect şi cu cea mai mare coerenţă, iar daca acest fapt nu s-a întâmplat trebuie să luam în considerare ca o astfel de atitudine a fost condamnata de Curtea Europeană în jurisprudenţa sa, reţinând că incertitudinea - indiferent că este de natură legislativă, administrativă sau că ţine de practicile urmate de autorităţi - este un factor ce trebuie luat in considerare pentru a aprecia conduita statului (vezi, mutatis mutandis, Broniowschi împotriva Poloniei).
Recurenta mai arată că niciuna din dispoziţiile invocate de Curtea Constituţionala nu prevede un efect retroactiv al deciziei prin care este declarata neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale. Dimpotrivă, se prevede expres ca o astfel de decizie are efecte numai pentru viitor.
Recurentul - pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a arătat următoarele:
1. Nu poate fi reţinută motivarea instanţei de apel potrivit căreia după publicarea in M. Of. a deciziilor nr. 1354, nr. 1358 si nr. 1360 din 21 octombrie 2010, legiuitorul a intervenit cu o modificare asupra legii supusă controlului de constituţionalitate, prin Legea nr. 202/2010, în sensul că a adoptat în continuare textul art. 5 alin. (1), partea introductivă, în mod identic cu cel existent in Legea nr. 221/2009.
Legea nr. 202/2010 privind accelerarea soluţionării proceselor a fost publicata in M. Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010, iar deciziile Curţii Constituţionale menţionate mai sus au fost publicate in M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Deci ulterior publicării Legii nr. 202/2010. Prin urmare, legiuitorul nu avea cum să intervină în temeiul art. 147 alin. (1) din Legea fundamentală, prin Legea nr. 202/2010, înainte de publicarea in M. Of. a deciziilor nr. 1358/2010 si nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale.
2. În mod greşit instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale nu poate fi făcută în cauză, pentru a considera lipsită de temei cererea reclamantului întrucât litigiul a fost declanşat anterior intervenirii sus-menţionatei decizii, motiv pentru care spetei îi sunt aplicabile dispoziţiile legale de la momentul investirii instanţei, aceasta decizie neputând retroactiva, fără a afecta, în principiu, garantarea art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, art. 14 al Convenţiei şi a art. l din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, de către instanţa naţională.
Potrivit art. 147 din Constituţia României şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea si funcţionarea Curţii Constituţionale, ca o consecinţa a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale, prevederea legală a cărei neconstituţionalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de niciun subiect de drept, încetându-si de drept efectul pentru viitor.
Aşadar, având in vedere ca dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale, temeiul juridic al acţiunii care formează obiectul prezentului dosar nu mai exista.
Actuala ordine constituţională din România nu permite judecătorului să aplice o norma legală declarată neconstituţională pentru că, altfel, s-ar nesocoti principiul separaţiei puterilor în stat. Raţionamentele ce stau la baza hotărârilor pronunţate de instanţele judecătoreşti trebuie plasate exclusiv în plan juridic (Hotărârea Curţii Europene pentru Drepturile Omului pronunţată în cauza Slavov şi alţii contra Bulgariei).
Decizia de constatare a neconstituţionalităţii operează pentru viitor în privinţa consecinţelor şi efectelor încă nerealizate ale faptului ce a generat raportul juridic conflictual dedus judecaţii, pe care le invalidează în limita aspectului de neconstituţionalitate constatat.
În cazul în care se decide că prevederea legală în cauza este neconstituţională (cum este şi în cazul de faţă) ea nu mai poate fi aplicată, procesul judecându-se la instanţele judecătoreşti cu luarea în considerare a acestei noi realităţi juridice.
Ca atare, decizia Curţii Constituţionale paralizează efectele juridice ale normei juridice contestate şi constatate ca nefiind conforma prevederilor Constituţiei.
Cum apelul este o cale de atac devolutivă, judecata de apel fiind tot o judecata de fond, persoanele care au solicitat aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, nu se pot prevala de un drept câştigat atâta vreme cat litigiul nu a fost soluţionat încă printr-o hotărâre definitivă şi care să consfinţească puterea lucrului judecat asupra pretenţiilor deduse judecaţii.
Recurentul - pârât arată că nu se poate pune semnul egalităţii, ca efecte juridice, între abrogarea, explicită sau implicită, a unei norme juridice (care provine de la legiuitor şi duce la crearea unui conflict de legi în timp, ivindu-se problema juridică a aplicării legii materiale în timp) şi încetarea efectelor unei norme juridice ca urmare a declarării neconstituţionalităţii (nu provine de la legiuitor şi nu poate da naştere conflictului de legi în timp, deoarece norma pur şi simplu încetează să mai existe).
În consecinţă, instanţa de apel în mod greşit a considerat că în cauza nu sunt aplicabile deciziile Curţii Constituţionale, neţinând seama de caracterul devolutiv al apelului, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nemaiputând acordarea daunelor morale.
Recurentul pârât mai arată că nu se poate retine existenta unei „speranţe legitime” a reclamanţilor la obţinerea unor compensaţii pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispoziţiile art. 5 alin (1) lit. a), ulterior declarate neconstituţionale.
Conform jurisprudenţei CEDO, „speranţa legitimă” este legată de modul în care o cerere de chemare în judecată poate fi soluţionată în raport de dreptul intern; o asemenea speranţă trebuie să aibă o bază suficientă în acea lege, respectiv să fie susţinută de temei rezonabil justificat într-o norma de drept solidă.
În această situaţie, dreptul la despăgubiri nu se năştea ex lege (automat), ci era supus condiţiei de a formula o cerere; reclamanţii nu puteau astfel sa se aştepte ca dreptul sau la despăgubiri se va materializa fără urmarea cu succes a procedurii judiciare, care presupunea trecerea unei perioade de timp şi în cursul căreia autorităţile trebuiau să verifice dacă erau îndeplinite condiţiile pentru acordarea despăgubirilor. Or, nu se poate reţine că un act legislativ care, la scurt timp după emiterea lui, a fost contestat ca fiind contrar principiilor constituţionale esenţiale, fiind găsit ulterior neconstituţional pe acest motiv, poate reprezenta o bază legală solidă în sensul menţionat mai sus, respectiv în sensul jurisprudenţei Curţii Europene.
3. Recurentul - pârât susţine că din lecturarea dispoziţiilor prevăzute la art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, despăgubirile morale se acordă doar în cazul condamnărilor, nu şi în cazul unor aplicării unor masuri administrative cu caracter politic, aşa cum este si măsura dislocării.
Cum în cauza de faţă, nu este vorba despre o condamnare, ci de o măsura administrativă, consideră că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 de a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat în urma luării măsurii administrative de dislocare într-o altă localitate.
4. Recurentul - pârât susţine faptul că suma acordată ca daune morale, respectiv 4.000 euro este prea mare.
Art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 trebuie, astfel, coroborat cu dispoziţiile privitoare la despăgubirile morale, care se acordă în considerarea persoanei ce a suferit efectiv, acţiunea în plata daunelor morale fiind o acţiune personală.
Recurentul - pârât consideră că, ţinându-se seama de echivalentul real al consecinţelor negative la care s-a făcut referire şi al suferinţelor suportate de către soţul reclamantei, se impune să fie cenzurat şi apreciat cuantumul daunelor morale acordate, prin aprecierea corecta a probelor şi nu întemeierea doar pe prezumţii, suma de 4.000 euro fiind prea mare.
De asemenea, arată că nu este lipsit de relevanţă faptul că a trecut o perioadă îndelungată de timp de la data producerii prejudiciului şi până în prezent, astfel că nu se poate nega o atenuare semnificativă a prejudiciului moral prin trecerea timpului, însăşi înlăturarea prin lege (art. 2 din Legea nr. 221/2009) a măsurilor cu caracter politic constituind o satisfacţie rezonabilă.
De principiu, suma de bani stabilită cu titlu de daune morale are drept scop nu atât de a repune victima intr-o situaţie similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacţii de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
Relativ la daunele morale în general, sub aspectul cuantumului, invocă jurisprudenţa constantă a Curţii Europeană a Drepturilor Omului, statuând în echitate şi în raport de circumstanţele cauzei, adoptând o poziţie moderată prin sumele rezonabile acordate. Spre exemplu, în Cauza Konolos (hotărârea din 7 februarie 2008), în care Curtea a constatat violarea art. 5 paragraf 1 prin arestarea nelegală, a acordat 3000 euro pentru „prejudiciul moral incontestabil” suferit de reclamant. Şi în alte hotărâri din anul 2008 (încălcarea art. 6 paragraf l din Protocolul nr. l la Convenţie, art. 6 paragraf l din Convenţie), Curtea a manifestat aceeaşi moderaţie, acordând sume cuprinse între 1.000 – 5.000 euro pentru prejudiciul moral (Cauza Tara Lunga - hotărârea din 08 iulie 2008, Cauza Oancea - hotărârea din 29 iulie 2008, Cauza Dekany - hotărârea din 1 aprilie 2008.
Recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 4, 5 şi 9 C. proc. civ., a arătat că decizia atacată este nelegală pentru următoarele motive:
1. Prin hotărârea pronunţată instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) din C. proc. civ. (motiv de nelegalitate prev. de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.), dreptul la apărare precum şi interesele apelantului pârât fiind vătămate.
Instanţa de apel a soluţionat cauza prin admiterea unei excepţii ridicată din oficiu de către instanţă şi care nu a fost pusă în discuţia părţilor. Astfel, s-a ţinut de către instanţa de apel că în contextul litigiului de faţă, aplicarea efectelor deciziei de neconstituţionalitate nr. 1358 din 21 octombrie 2010, aşa cum impun dispoziţiile din legea fundamentală, şi a consecinţă admiterea motivului de apel de ordine publică, ar determina încălcarea mai multor dispoziţii ale Convenţiei Europene i Drepturilor Omului.
Recurentul consideră că acest aspect reţinut de către instanţa de apel în considerentele deciziei recurate nu este un simplu raţionament juridic ce poate fi făcut de către instanţă pentru prima oară cu ocazia motivării hotărârii pronunţate.
Potrivit regulilor de procedură civilă precum şi practicii judiciare a instanţelor interne (conturată în mod special după ianuarie 2007 - momentul aderării României la U.E.), constatarea instanţei de apel trebuia calificată ca o adevărată excepţie şi anume excepţia de neconvenţionalitate. Această excepţie a fost ridicată din oficiu de către instanţă, însă doar în considerentele hotărârii pronunţate, nefiind pusă în discuţia părţilor.
Recurentul arată că este de necontestat dreptul şi chiar obligaţia judecătorului de a fi primul judecător al Convenţiei, însă invocarea eventualei neconvenţionalităţi a normelor legale interne trebuie efectuată cu respectarea principiilor care guvernează dreptul procesual civil, respectiv principiul legalităţii, al rolului, precum şi principiul contradictorialităţii.
2. Instanţa şi-a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti (motiv de legalitate prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ.).
Astfel, art. 20 alin. (2) din Constituţie stipulează că, „dacă există concordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile terne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai onorabile”.
Instanţa de apel a procedat la analiza reglementărilor internaţionale susmenţionate, pentru a găsi un temei de drept al reclamantei, fără a indica textele de lege interne concordante în materie, cu dispoziţiile Convenţiei. In loc să procedeze la o cercetare în concret a împrejurării dacă, modul în care legea internă este interpretată şi aplicată riscă sau nu să conducă la încălcarea Convenţiei, instanţa de apel critică de fapt însăşi decizia de neconstituţionalitate, precum şi efectele acesteia (prevăzute în art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie), constatând că acestea sunt neconvenţionale.
Recurentul consideră că practica C.E.D.O. privitoare la respectarea principiului preeminenţei dreptului şi noţiunea de proces echitabil invocată nu are relevanţă în cauză, cât timp ea se referă la folosirea legislaţiei cu efect retroactiv, care poate influenţa soluţionarea judiciară a unui litigiu în care statul este parte. După cum lesne se poate observa, în speţa de faţă nu avem de a face cu o legislaţie cu efect retroactiv, ci cu o decizie privind neconstituţionalitatea unui text de lege.
Dacă s-ar considera că instanţa este ţinută de temeiul de drept în vigoare la data formulării acţiunii şi că este în drept a ignora declararea neconstituţionalităţii acestuia, s-ar goli de conţinut însăşi procedura controlului de constituţionalitate. Această concluzie este cu atât mai clară faţă de ipoteza prevăzută de art. 29 din Legea nr. 47/1992 ce permite invocarea excepţiei de neconstituţionalitate pe parcursul unui proces pendinte, deci în orice fază a procesului.
În consecinţă, ţinând seama şi de caracterul devolutiv al apelului, instanţa de apel ar fi trebuit să ia act de decizia de neconstituţionalitate, în sensul că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele, să admită motivul de apel de odine publică invocat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, şi pe fond să respingă acţiunea ca neîntemeiată.
3. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Recurentul arată că instanţa de apel constată, în mod greşit şi nelegal, că această soluţie de respingere a acţiunii ar determina încălcarea mai multor dispoziţii ale Convenţiei mai sus menţionate.
Se afirmă în considerentele deciziei atacate că decizia de neconstituţionalitate reprezintă o formă de intervenţie a statului în proces, prin intermediul unuia din organele sale (Curtea Constituţională), prin aceasta punându-se problema nerespectării principiului „egalităţii armelor”. Această motivare este nelegală şi falsă, deoarece chiar practica instanţei europene a reţinut că statul nu este împiedicat să reglementeze în materie civilă prin dispoziţii noi, drepturi ce decurg din legile în vigoare.
În mod greşit instanţa de apel a constatat că în speţă, nu se asigură un raport de proporţionalitate între scopul urmărit (prin declararea neconstituţionalităţii articolului susmenţionat) şi mijloacele folosite doar pentru faptul că Statul Român are calitatea de pârât în prezenta cauză şi în acelaşi timp, acelaşi Stat Român a adoptat actul normativ respectiv. A interpreta în acest fel înseamnă a confunda noţiunea de stat, ca subiect de drept - cu drepturi şi obligaţii în procesul civil - cu noţiunea de stat ca formă de organizare socială, democratică, după principiul separaţiei puterilor în stat, în cadrul căruia fiecare autoritate a statului are atribuţii şi funcţii diferite.
Prin interpretarea nelegală dată efectelor deciziei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanţa de apel a pus semnul egalităţii, ca efecte juridice, între abrogarea unei norme juridice (care provine de la legiuitor şi duce la crearea unui conflict de legi în timp, ivindu-se problema juridică a aplicării legii materiale în timp) şi încetarea efectelor unei norme juridice ca urmare a declarării neconstituţionalităţii lor.
În ceea ce priveşte susţinerea că, declararea neconstituţionalităţii textului de lege în discuţie ar duce la încălcarea articolului 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, recurentul arată că nu se poate reţine existenţa unei „speranţe legitime” a reclamantei la obţinerea unor compensaţii pentru acoperirea prejudiciului moral şi care ar fi devenit iluzorie ca urmare a declarării neconstituţionalităţii art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Conform jurisprudenţei C.E.D.O., speranţa legitimă este legată de modul în care o cerere de chemare în judecată poate fi soluţionată în raport de dreptul intern; asemenea speranţă trebuie să aibă o bază suficientă în lege, respectiv să fie susţinută printr-o normă de drept cu o bază legală în speţă, dreptul la despăgubiri nu s-a născut automat, ci supus condiţiei de a formula o cerere. Nu se poate reţine că un act legislativ, care la scurt timp după emiterea lui, a fost contestat ca în contrar principiilor constituţionale şi a fost şi găsit ulterior constituţional pe acest motiv, poate să reprezinte o bază legală, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
De asemenea, nu se poate reţine motivarea instanţei de apel sensul că avem de a face cu o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfăşurării procesului relansat de reclamanţi. Dispoziţia legală referitoare la obţinerea compensaţiilor nu a fost anulată ca urmare a unui mecanism ad-dc şi nici nu a fost abrogată de legiuitor; aceste dispoziţii şi-au încetat efectul ca urmare a unei operaţiuni normale într-un stat de drept, şi anume exercitarea controlului de constituţionalitate (jurisprudenţa C.E.D.O. cauza Slavov contra Bulgariei).
Recurentul mai arată că instanţa de apel a ajuns la concluzia că acţiunea reclamantei este întemeiată doar aducând critici deciziei de neconstituţionalitate. Este adevărat că în cadrul acestor critici au fost invocate prevederi ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, însă acestea nu pot constitui temei al admiterii pe fond a pretenţiilor reclamantei fără a încălca dispoziţiile imperative ale art. 294 C. proc. civ.
Recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti vor fi supuse unei analize comune şi sunt fondate în sensul celor ce succed, urmând a fi admise:
Astfel, vor fi analizate cu prioritate criticile formulate de recurenţi care aduc în discuţie efectul pe care îl are în cauză Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.'
Cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 paragraf l din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. l din Protocolul nr. l adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. l4 din Convenţie raportat la art. l din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 330 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 paragraf 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. în acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 paragraf l din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar creea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. l din Protocolul nr. l, adiţional la Convenţie, înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât admiterea recursurilor pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerului Public, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
În acest context, instanţa de apel, în mod greşit, nu a reţinut aplicabilitatea în cauză a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, prin care au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.
Având în vedere considerentele expuse, nu se mai impune analizarea celorlalte critici din recursurile declarate depărat şi de Ministerul Public şi nici a recursului declarat de reclamanta C.E., care a formulat critici ce vizează majorarea cuantumului despăgubirilor morale şi care nu mai pot fi verificate, odată ce şi-au încetat efectele dispoziţiile legale care au constituit temeiul juridic în baza căruia au fost solicitate aceste daune morale.
Faţă de cele ce preced, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1), (2) şi (3) C. proc. civ. cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vor fi admise recursurile pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, va fi modificată în parte decizia atacată şi va fi schimbată sentinţa tribunalului, în sensul respingerii acţiunii; vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei privind respingerea ca nefondat a apelului declarat de reclamantă; în baza prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins recursul reclamantei, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 576/ A din 31 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Modifică în parte decizia în sensul că:
Admite apelurile declarate de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 1644 din 10 noiembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Schimbă sentinţa în sensul că respinge acţiunea.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C.E. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 08 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4169/2012. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 428/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
