ICCJ. Decizia nr. 4441/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4441/2012
Dosar nr. 15567/3/2010
Şedinţa publică din 14 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data 25 martie 2010, reclamanţii l.I. şi l.V.S. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi M.M.R.E., obligarea pârâtului Statul Român şi Ministerul Finanţelor Publice la plata contravalorii apartamentului situat în imobilul din Bucureşti, B-dul. I.M., sector 1, calculată conform standardelor internaţionale la valoarea de piaţă actuală a acestuia, pentru a putea achiziţiona un alt imobil echivalent, pe care au fost obligaţi să-l predea moştenitoarei fostului proprietar.
Reclamanţii au apreciat că valoarea actuală de piaţă a apartamentului este de 125.000 euro şi au solicitat şi obligarea pârâtei M.M.E.E. la plata contravalorii îmbunătăţirilor aduse acestuia, îmbunătăţiri necesare, utile şi care au mărit valoarea, sumă pe care au apreciat-o la 30.000 euro.
Prin sentinţa civilă nr. 441 din 22 martie 2010, Tribunalul a procedat la disjungerea capătului de cerere având ca obiect pretenţii, formulat în contradictoriu cu pârâta M.M.E.E. şi declinarea competenţei materiale a soluţionării acesteia în favoarea Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, în cadrul dosarului nou format, nr. 15.567/3/2010, la Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, rămânând de soluţionat cererea de despăgubiri formulată de reclamanţi faţă de ceilalţi pârâţi.
În susţinerea acesteia, reclamanţii au învederat că au dobândit apartamentul în litigiu conform Legii nr. 112/1995, în baza contractului de vânzare-cumpărare, menţinut ca valabil în cadrul procesului finalizat irevocabil prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 5869 din 21 mai 2009, însă, prin decizia civilă nr. 291/2008 a Curţii de Apel B., secţia a IV-a civilă, au fost obligaţi să lase apartamentul în proprietate moştenitoarei fostului proprietar, decizie rămasă irevocabilă.
La data de 14 iunie 2010, reclamanţii şi-au precizat acţiunea sub aspectul cadrului procesual, solicitând să se judece în contradictoriu doar cu Ministerul Finanţelor Publice.
Prin sentinţa civilă nr. 1490 din 7 octombrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, a admis acţiunea şi a obligat pârâtul la plata, către reclamanţi, a sumei de 396.330 RON, cu titlu de despăgubiri.
Pentru a hotărî în acest sens, tribunalul a reţinut că prin decizia civilă nr. 291 din 15 aprilie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, rămasă irevocabilă prin decizia civilă Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 5869/2009, prin care a fost modificată în parte sub aspectul valabilităţii titlurilor pârâţilor din acel proces, printre care şi reclamanţii din cauza de faţă, s-a constatat valabilitatea încheierii contractului de vânzare-cumpărare prin care reclamanţii I. au dobândit, în baza Legii nr. 112/1995, apartamentul din litigiu, cu contractul.
În speţă, faţă de faptul că reclamanţii au fost obligaţi să lase în deplină proprietate acest apartament moştenitorilor fostului proprietar (prin compararea de titluri), sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 1/2009 de modificare şi completare a Legii nr. 10/2001, art. 18, prin care se completează Legea nr. 10/2001, cu art. 501 şi în raport cu care aceştia sunt îndreptăţiţi a primi despăgubiri sub forma preţului de piaţă al imobilului de care au fost deposedaţi, stabilit prin expertiză, conform standardelor internaţionale.
În speţă, prin expertiza efectuată de expert S., a fost determinată această valoare ca fiind de 396,330 RON, sumă ce urmează a fi suportată de pârât, în baza art. 50 din Legea nr. 10/2001, în favoarea reclamanţilor.
Împotriva acestei decizii au declarat apel Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Finanţelor Publice, în nume propriu.
Ministerul Finanţelor Publice a arătat că nu are calitate procesuală pasivă, întrucât, potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dăuna unui terţ.
Or, acest pârât, nefiind parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare dintre reclamanţi şi Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar S.C. R.V. SA, este terţ, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar, în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului Bucureşti.
În conformitate cu art. 1337, 1341 şi urm. C. civ., trebuie să se instituie răspunderea vânzătorului pentru evicţiune totală sau parţială prin fapta unui terţ, această dispoziţie de drept comun neputând fi înlăturată prin nicio altă prevedere specială, fiind, aşadar, pe deplin aplicabilă între părţile din prezentul litigiu.
Nici prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, nu sunt de natură să determine introducerea în cauză a Ministerului Finanţelor Publice şi să acorde calitate procesuală acestei instituţii, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului la valoarea de piaţă.
Pe de altă parte, deposedarea reclamantului de imobilul ce face obiectul litigiului întruneşte condiţiile unei tulburări de drept, de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului, faţă de pretenţiile privind restituirea valorii imobilului la preţul de circulaţie.
Drept consecinţă, nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanţelor Publice, avându-se în vedere că în cauză nu există culpa acestei instituţii.
În plus, trebuie a se ţine seama şi de prevederile art. 1344 C. civ., care prevăd că vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă preţul vânzării, şi excedentele valorii în timpul evicţiunii.
Criticabilă este hotărârea primei instanţe şi în ceea ce priveşte obligarea Ministerului Finanţelor Publice la plata sumei de 396.330 RON, adică la o îmbogăţire fără justă cauză a reclamanţilor.
În raport de preţul contractului de vânzare-cumpărare încheiat în 1996, reclamanţii nu pot să încaseze în 2010 o diferenţă în plus faţă de valoarea achitată în baza acestui act.
În acest sens, instanţa de fond nu trebuia să omologheze raportul de expertiză, de vreme ce expertul nu a făcut dovada convocării pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la proba administrată şi, în plus, instituţiei în cauză nici nu i-a fost comunicat raportul pentru a putea analiza conţinutul acestuia şi a formula eventualele obiecţiuni.
În măsura în care instanţa va înlătura criticile legate de excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Ministerul Finanţelor Publice, pârâtul a arătat că este netemeinică soluţia adoptată de tribunal faţă de prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001, deoarece, pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piaţă, este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiţii: contractul să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi actul să fi fost desfiinţat prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, aspecte ce nu se regăsesc în cauză.
Astfel, în raport de art. 1898-1899 C. civ., contractul de vânzare-cumpărare este lovit de nulitate absolută, părţile contractante fiind de rea-credinţă.
Prin întâmpinarea formulate 1 motivele de apel, reclamanţii I.I. şi I.V.S. au arătat că au dobândit imobilul de la Statul Român în baza Legii nr. 112/1995, cu respectarea dispoziţiilor acestui act normativ şi cu bună-credinţă, astfel cum rezultă din decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 5869/2009.
În speţă, legea aplicabilă este cea specială, respectiv, Legea nr. 10/2001, cu modificările ulterioare, şi nu dispoziţiile dreptului comun, caz în care, în raport de art. 50 alin. (1) şi (2), Ministerul Finanţelor Publice are calitate procesuală pasivă.
Aprecierile privind buna sau reaua credinţă a cumpărătorilor nu mai pot fi puse în discuţie din moment ce există o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, care a stabilit cu autoritate de lucru judecat aceste aspecte.
Cu privire la solicitarea de a se reface raportul de expertiză, reclamanţii au arătat că această critică este lipsită de temei, din moment ce sunt depuse dovezile de convocare a părţilor.
În şedinţa publică din 08 martie 2011, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a depus o completare la motivele de apel, arătând că înţelege să invoce excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestui pârât, întrucât Statul Român nu poate fi obligat în nume propriu pentru obligaţiile personale ale reprezentantului său.
În speţă, nu există identitate între cel care este titularul obligaţiei din raportul juridic de dezdăunare, obligaţie corelativă dreptului reclamanţilor la obţinerea de despăgubiri şi cel care a stat în judecată în calitate de pârât şi anume, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
În cauză, instanţa de fond a pus semnul egalităţii între Ministerul Finanţelor Publice şi Statul Român, fără a ţine seama că acesta este un subiect de drept distinct, care acţionează prin Ministerul Finanţelor Publice, precum şi de faptul că Ministerul Finanţelor Publice, la rândul său, este un subiect de drept distinct, care poate acţiona în nume propriu sau în calitate de reprezentant al Statului Român.
Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre Primăria Municipiului Bucureşti şi reclamanţi, este terţ faţă de act, situaţie în care, în cazul evingerii, instituţia obligată de garanţie este vânzătoarea Primăria Municipiului Bucureşti, conform art. 1337 C. civ.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, referitoare la constituirea fondului extrabugetar la dispoziţia Ministerului Finanţelor Publice, care a devenit un simplu depozitar al sumelor, nu justifică în niciun fel obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la achitarea preţului de circulaţie al imobilului.
În plus, dispoziţiile Legii nr. 10/2001 reglementează în mod expres situaţia în care Ministerul Finanţelor Publice, iar nu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, poate fi obligat la restituirea preţului reactualizat la valoarea de piaţă, plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Instanţa de fond, obligând Statul Român la plata preţului la valoarea de circulaţie încalcă şi normele referitoare la repartiţia bugetară, deoarece contul din care se fac plăţi pentru obligaţiile statului nu este identic cu cel constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
Pe fondul cauzei, în raport de dispoziţiile art. 50 alin. (3) şi art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, trebuie realizată distincţia între preţul actualizat şi preţul de piaţă al imobilului, fiind evidentă concluzia că nu în toate cazurile în care cumpărătorii au fost evinşi în sens larg se impune acordarea valorii de piaţă pentru imobilele ce au format obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în considerarea Legii nr. 112/1995, ci această valoare trebuie acordată în ipoteza în care actele au fost încheiate cu respectarea prevederilor legii.
Or, în speţă, niciuna din condiţiile impuse prin Legea nr. 10/2001 nu este respectată, pe de o parte, pentru că reclamanţii nu au făcut dovada unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care să se reţină buna lor credinţă la încheierea actului de vânzare-cumpărare, iar, pe de altă parte, nici împrejurarea desfiinţării actului printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
În prima situaţie, se poate observa că reclamanţii, fără minime diligente în sensul cunoaşterii situaţiei juridice a imobilului, au înţeles să încheie contractul de vânzare-cumpărare cu Primăria Municipiului Bucureşti, deşi cunoşteau sau, în condiţiile date, trebuiau să cunoască că nici unul din criteriile incidente nu-i îndreptăţeau să procedeze la o asemenea cumpărare, fiind, aşadar, de rea-credinţă, ceea ce determină în realitate existenţa unei cauze ilicite, condiţii ce afectează validitatea actului încheiat.
În cea de-a doua situaţie, prin decizia civilă nr. 291 din 15 aprilie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis doar acţiunea în revendicare formulată de fostul proprietar, fără să se fi anulat şi contractul de vânzare-cumpărare menţionat.
Prin decizia civilă nr. 245/A din 8 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul, ca nefondat.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare, reclamanţii au achiziţionat imobilul în litigiu, după care, ulterior, deşi s-a stabilit că titlul lor de proprietate este valabil, conform deciziei civile nr. 5869 din 21 mai 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, au fost obligaţi să lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul respectiv în favoarea fostului proprietar.
Prin decizia civilă nr. 291 din 15 aprilie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 7 mai 1996 şi au fost obligaţi pârâţii I. (reclamanţii din prezenta cauză) să lase în deplină proprietate şi posesie fostului proprietar imobilul obiect al actului de vânzare-cumpărare.
Ulterior, însă, prin decizia civilă nr. 5869 din 21 mai 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a modificat în parte hotărârea Curţii de Apel, în sensul că a admis cererea reconvenţională formulată de cumpărători şi a constatat valabilitatea actului de vânzare-cumpărare din 07 mai 1996, iar, drept consecinţă, a respins capătul din cererea principală având ca obiect constatarea nulităţii acestui act.
Instanţa de recurs a reţinut în considerente că instanţa de apel a constatat reaua-credinţă a cumpărătorilor pentru un singur argument, şi anume acela că nu au efectuat verificări în legătură cu calitatea de proprietar a statului asupra bunului, calitate inexistentă în cauză, de altfel. Pârâţii din dosar, reclamanţii de faţă, au susţinut în mod constant, iar partea adversă nu a contestat, că la data la care s-a încheiat actul de vânzare-cumpărare nu exista nicio cerere de restituire a imobilului în litigiu, nici la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 şi nici vreo acţiune în revendicare pe rolul instanţelor judecătoreşti, prin care să se fi contestat valabilitatea titlului statului cu privire la imobil. Drept consecinţă, cu diligentele oricărui dobânditor de bună-credinţă, cumpărătorii ar fi putut afla şi au şi aflat, după cum reţine instanţa de apel, ca situaţie de fapt, doar împrejurarea că imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950. Or, simplul fapt că imobilul figura ca fiind naţionalizat conform acestui act normativ nu făcea să opereze prezumţia că, în atare situaţie, statul nu era proprietar, deoarece Legea nr. 112/1995 permitea vânzarea imobilelor preluate de stat cu titlu valabil, incluzând în această categorie şi imobilele preluate potrivit decretului în cauză. Aceste criterii, corect aplicate, au determinat concluzia nevalabilităţii titlului statului, care a preluat bunul fără o cauză de utilitate publică şi fără o dreaptă şi prealabilă despăgubire, aşa cum prevedea Constituţia din 1948. Ca atare, nu li se putea pretinde cumpărătorilor ca, anticipând această modificare legislativă, să se abţină de la cumpărarea apartamentului, câtă vreme, la momentul încheierii actului, nimeni nu contestase încă titlul statului. Aşadar, atitudinea cumpărătorilor a fost greşit considerată ca fiind de rea-credinţă, în raport de situaţia de fapt reţinută, astfel că nu se impunea a se constata nulitatea contractului de vânzare-cumpărare contestat.
Referitor la calittaea procesual pasivă a Ministerului Finanţelor Publice, instanţa de apel a constatat că, prin coroborarea dispoziţiilor art. 50 alin. (21) şi 3 din Legea nr. 10/2001 cu cele ale art. 501 din acelaşi act normative, aceasta este stabilită ex legem, în restituirea valorii de piaţă a imobilului.
În condiţiile în care fondul extrabugetar menţionat este constituit din preţul contractual, fără nicio legătură cu valoarea reală actuală a imobilului („preţul de piaţă";), rezultă că singura raţiune a modificărilor legislative după adoptarea Legii nr. 10/2001 a fost aceea de a facilita accesul la despăgubiri echitabile foştilor proprietari care au achiziţionat imobilele ce făceau obiectul acestei legi prin contracte de vânzare-cumpărare desfiinţate ulterior urmare recunoaşterii în justiţie a dreptului de proprietate al foştilor proprietari deposedaţi abuziv în perioada regimului politic comunist, calitatea procesuală aparţinând Ministerului Finanţelor Publice, potrivit prevederilor exprese ale legii, criticile apelantului vizând lipsa legitimării sale procesuale în cadrul acţiunii neputând fi primite.
Faţă de cele expuse anterior privind normele legale incidente în speţă, instanţa de apel a apreciat ca neîntemeiate susţinerile pârâtului privind regulile din materia evicţiunii şi răspunderea vânzătorului în această materie, conform dreptului comun – C. civ.
În consecinţă, în raport de situaţia de fapt dedusă judecăţii (menţinerea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, şi pierderea proprietăţii printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, în comparare de titluri), instanţa de apel a înlăturat criticile privind aplicarea normelor de drept comun în materia evicţiunii, cât timp exista reguli speciale pentru soluţionarea prezentei acţiuni, conform principiului de drept „specialia generalibus derogant";. Garanţia pentru evicţiune reglementată de dispoziţiile art. 1337 şi urm. C. civ. se aplică doar în privinţa vânzărilor ce nu sunt supuse unor norme speciale, ca în cazul de faţă, când obiect al convenţiei dintre reclamanţi şi Primăria Municipiului Bucureşti l-a reprezentat un imobil vândut în baza Legii nr. 112/1995, preluat de la fostul proprietar.
Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor legale, vânzătorul este ţinut de obligaţia de a restitui preţul primit şi în cazul revendicării, ca şi în cazul constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, întrucât în ambele situaţii cumpărătorul suferă o tulburare de drept, deci, o evicţiune, pierzând proprietatea asupra bunului cumpărat.
În speţă, chiriaşii cumpărători au pierdut proprietatea asupra apartamentului cumpărat, urmare revendicării şi, în consecinţă, vânzătorul este cel care trebuie să restituie preţul primit ca efect al evicţiunii consumate.
Cum însă, în cazul locuinţelor cumpărate în baza Legii nr. 112/1995, preţul s-a virat de cumpărător direct în fondul extrabugetar constituit la dispoziţia Ministerului Economiei şi Finanţelor, iar nu în contul Primăriei Municipiului Bucureşti, a accepta punctul de vedere în sensul inaplicabilităţii dispoziţiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001 înseamnă a accepta în egală măsură îmbogăţirea fără justă cauză a Ministerul Economiei şi Finanţelor pe seama patrimoniului Primăriei Municipiului Bucureşti.
Referitor la obligarea Ministerului Finanţelor Publice la plata sumei de 396.330 RON, verificând dovezile de convocare emise de expert Ş.V., instanţa de apel a constatat că pârâtul a fost citat să se prezinte pentru efectuarea expertizei dispusă în cauză la data de 16 septembrie 2010, potrivit art. 208 C. proc. civ., la adresa din Bucureşti, strada A., sector 4, semnând de primire.
Or, invocarea nelegalei convocări la efectuarea expertizei nu poate constitui un motiv de nelegalitate a hotărârii apelate, dat fiind că, în speţă, conform reglementării precizate, a fost garantat dreptul la apărare al pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, prin aceasta creându-se posibilitatea părţii în cauză de a da expertului lămuririle necesare şi de a-i cere să facă toate constatările legate de obiectivele fixate de instanţă.
Cum expertiza tehnică s-a făcut cu convocarea tuturor părţilor în litigiu, instant de apel a apreciat că nu se impune refacerea acesteia.
Pe de altă parte, nulitatea raportului de expertiză ce decurge din necitarea părţii trebuia invocată la primul termen de judecată după depunerea acestuia, respectiv, la 07 octombrie 2010, iar nu direct în apel.
În consecinţă, obligarea Ministerului Finanţelor Publice la plata sumei de 396.330 RON urmează a fi analizată pe fondul cauzei, cu referire la poziţia acestuia privind îmbogăţirea fără justă cauză a reclamanţilor, situaţie în care se va verifica dacă, potrivit Legii nr. 10/2001, astfel modificată prin Legea nr. 1/2009, reclamanţii sunt îndreptăţiţii să obţină preţul contractului de vânzare-cumpărare încheiat în 1996, actualizat sau valoarea imobilului de care au fost deposedaţi.
Referitor la acordarea despăgubirilor la valoarea de piaţă, instanţa de apel a reţinut că este chemată să distingă între o desfiinţare a contractului respectiv cauzată de „eludarea‟ prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea acestuia şi o desfiinţare a contractului (inclusiv, ca urmare a intervenirii sancţiunii nulităţii acestuia, legea nedistingând sub acest aaspect), deşi contractul a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Instanţa de apel a apreciat că această ultimă ipoteză nu se poate regăsi decât în situaţia în care contractul de vânzare-cumpărare a fost perfectat cu nerespectarea condiţiilor de formă şi fond prevăzute expres de Legea nr. 112/1995, dar sancţiunea nulităţii a intervenit totuşi urmare eludării altor norme imperative edictate pentru încheierea valabilă a actului juridic civil, numai această interpretare permiţând aplicarea noilor reglementări introduse prin Legea nr. 1/2009, potrivit celor deja prezentate.
Pe de altă parte, toată această analiză a întrunirii cerinţelor de valabilitate trebuie realizată exclusiv prin raportare la aspectele de fapt şi de drept reţinute prin hotărârea judecătorească, definitivă şi irevocabilă, prin care contractul a fost desfiinţat, hotărâre de desfiinţare la care normele legale fac trimitere în vederea acordării despăgubirii solicitate.
Or, în cauza de faţă, instanţa de apel a reţinut că decizia civilă nr. 291 din 15 aprilie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, rămasă irevocabilă prin decizia civilă Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 5869/2009, a fost modificată în parte sub aspectul valabilităţii titlurilor pârâţilor din acel proces, printre care şi reclamanţii din cauza de faţă, instanţa constatând valabilitatea încheierii contractului de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, pentru apartamentul în litigiu, cu contractuldin anul 1996.
Cu privire la atitudinea subiectivă a cumpărătorilor, reclamanţii în speţă, instanţa de apel a constatat că aceasta este irelevantă în cadrul prezentei analize, eludarea prevederilor legale în vigoare la momentul încheierii actului juridic fiind o chestiune distinctă de aceea a relei-credinţe a părţilor (eventual, chiar a cauzei ilicite şi imorale a contractului ce ar fi putut fi reţinută într-o atare situaţie), examinată anterior, dar şi de cea care vizează valabilitatea convenţiei contestate.
Cum în speţă sunt îndeplinite cumulativ cele două condiţii prevăzute de art. 501 din Legea nr. 10/2001, pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piaţă, contractul în cauză fiind încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi desfiinţat prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, în mod temeinic şi legal tribunalul a admis acţiunea formulată de reclamanţii şi a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 396.330 RON, cu titlu de despăgubiri.
Referitor la calitatea procesual pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, instanţa de apel a reţinut că la data de 14 iunie 2010, reclamanţii I.I. şi I.V.S. au precizat cadrul procesual, învederând instanţei că înţeleg să se judece doar în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, singura parte conceptată în calitate de pârât.
Împrejurarea că în dispozitivul sentinţei apelate s-a tehnoredactat, ca pârât, şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, constituie, cel mult, o chestiune ce vizează o eventuală îndreptare de eroare materială,
Astfel, nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către reclamanţi rezidă în faptul că urmărind să încheie un contract de vânzare-cumpărare aveau obligaţia de a cunoaşte care este titlul de proprietate al vânzătorului, fiind de neconceput ca în calitate de cumpărători ai unui bun important, cum este un apartament, să nu efectueze un minim de diligente pentru a afla situaţia juridică a acestuia. Dacă ar fi făcut aceste minime diligente ar fi aflat că trecerea in patrimoniul statului a bunului în litigiu a fost făcută fără titlu valabil şi, prin urmare, nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995.
Buna-credinţă a chiriaşului cumpărător nu constituie unicul criteriu de analiză a respectării sau eludării dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, trebuind să fie examinate toate cerinţele prevăzute de Legea nr. 112/1995 pentru perfectarea valabilă a contactului de vânzare-cumpărare.
Or, în speţa de faţă s-a statuat prin hotărâre judecătorească că preluarea imobilului în litigiu s-a realizat fără titlu valabil, astfel că dispoziţiile Legii nr. 112/1995 nu sunt incidente.
Pe de altă parte, deposedarea reclamanţilor de imobilul care face obiectul prezentului litigiu s-a realizat în urma unei acţiuni în revendicare, contractul de vânzare-cumpărare din anul 1996 încheiat în baza prevederilor Legii nr. 112/1995 nefiind anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, nefiind astfel întrunite cumulativ condiţiile prevăzute de lege care să justifice obligarea recurenţilor-pârâţi la restituirea preţului la valoarea de piaţă.
Recursul este nefondat, potrivit celor ce urmează.
Analizând materialul probator administrat în cauză, văzând criticile formulate prin motivele de recurs şi examinând decizia recurată în baza acestora, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite cerinţele pentru modificarea hotărârii date de instanţa de apel, pe temeiul criticilor dezvoltate din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pronind de la premisa corect reţinută de instanţele de fond, se constată că în cauză este incidenţă instituţia răspunderii pentru evicţiune, dată fiind tulburarea de drept produsă intimaţilor reclamanţi prin admiterea acţiunii în revendicare formulată de moştenitorii proprietarilor reali ai aparatamentului ce le-a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 prin contractul de vânzare-cumpărare din anul.
Producerea evicţiunii rezultă din decizia civilă nr. 5869 din 21 mai 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin această hotărâre irevocabilă, intrată în puterea lucrului judecat, s-a confirmat, sub aspectul valabilităţii, contractul de vânzare-cumpărare perfectat de reclamanţi, instanţa de recurs reţinând buna-credinţă a cumpărătorilor la încheierea actului juridic şi respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 de către subdobânditori; totodată, s-a confirmat soluţia instanţelor de fond cu privire la preferabilitatea titlului moştenitoarei proprietarilor anteriori – M.M.R.E., astfel încât reclamanţii din cauza de faţă au fost obligaţi să lase acesteia în deplină proprietate şi posesie apartamentul, din Bucureşti, Bd. I.M., sector 1.
Contrar celor susţinute de recurentul cauzei, având în veder că apartamentul în legătură cu care poartă pricina de faţă face parte dintre cele cu privire la care a fost adoptată o legislaţie reparatorie de Statului Român, întrucât acesta a fost preluat de la autorii proprietarei prin Decretul nr. 92/1950, pentru soluţionarea cererii deduse judecăţii nu sunt aplicabile prevederile dreptului comun (art. 1337 şi urm. C. civ.), ci, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, cele din cuprinsul legii speciale, anume art. 501 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.
Înalta Curte apreciază că instanţa de apel în mod legal a confirmat aplicarea acestui text în speţa de faţă.
Astfel, art. 50 din legea specială prevede: „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare";.
Astfel cum indică şi recurentul, premisele acestui text presupun: încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dar şi desfiinţarea prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă a acestui contract.
Norma are o redactare defectuoasă, întrucât cele două condiţii par a nu putea fi întrunite cumulativ, deoarece, pe de o parte, un contract încheiat cu respectarea condiţiilor legii nu poate fi „desfiinţat"; (dacă se are în vedere că accepţiunea noţiunii este nulitatea), iar pe de altă parte, noţiunea de desfiinţare a unui contract nu există ca sancţiune de drept material, astfel că, Înalta Curtea apreciază că „desfiinţarea"; nu poate fi înţeleasă decât ca o cauză de ineficacitate a actului juridic, ceea ce este o noţiune de gen, nulitatea (de ex.) fiind o cauză de ineficacitate (şi altele, ce nu interesează cauza), prin urmare, o specie a genului.
Întrucât, dacă potrivit dreptului comun, un contract încheiat cu respectarea dispoziţiilor legii care cârmuieşte încheierea sa valabilă, nu poate fi anulat, reiese că este exclusă nulitatea ca şi cauză de ineficacitate a contractului de vânzare-cumpărare avută în vedere de norma analizată, contrar celor susţinute prin motivele de recurs.
Aşa fiind, rezultă că, singura cauză de ineficacitate care să facă textul aplicabil, este caducitatea actului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 (cu respectarea condiţiilor ei), situaţie ce se verifică în ipoteza admiterii acţiunii în revendicare, formulată de proprietarul deposedat abuziv (sau chiar fără titlu valabil) de către stat împotriva cumpărătorului în temeiul Legii nr. 112/1995 (precum în speţă), sau în situaţia în care acesta nu a fost atacat cu acţiune în nulitate, ceea ce permite prezumţia respectării condiţiilor pentru valabila sa încheiere, prin efectul împlinirii termenului special de prescripţie instituit prin dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
În acelaşi timp, se constată că textul analizat foloseşte formularea „proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate (...)";, ceea ce înseamnă (contrar susţinerilor din motivele de recurs) că premisa aplicării lui este valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, întrucât numai în aceste condiţii cumpărătorul pierde posesia în calitatea sa de proprietar.
În plus, Înalta Curte observă şi existenţa unui argument de interpretare sistematică şi istorico-teleologică a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 (modificată prin Legea nr. 1/2009) ce conduce, de asemenea, la confirmarea aplicabilităţii în cauză a prevederilor art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Astfel, art. 50 alin. (2) din lege dispune: „Cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxe de timbru";.
Totodată, art. 50 alin. (21) din acelaşi act normativ (introdus prin Legea nr. 1/2009) prevede: „Cererile sau acţiunile injustiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru";.
Deşi cele două norme au ca obiect stabilirea regimului fiscal al formulării unor cereri şi acţiuni în justiţie, prevăzând facilitatea scutirii de plata taxelor judiciare de timbru, se poate stabili concluzia că la momentul anului 2009, când a fost introdus art. 50 alin. (21) prin Legea nr. 1/2009, leguitorul admite coexistenţa celor două tipuri de acţiuni ai căror titulari sunt cumpărătorii în baza Legii nr. 112/1995:
- Cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, şi
- Cererile sau acţiunile în justiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
În prima situaţie, norma legală are în vedere terminologia corectă a raporturilor juridice de după constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, prin aplicarea efectului repunerii părţilor în situaţia anterioară, întrucât calitatea precedentă a cumpărătorilor în baza Legii nr. 112/1995 este aceea de chiriaşi, astfel cum norma îi desemnează pe destinatarii ei.
Pe când în cealaltă ipoteză - art. 50 alin. (21) coroborată cu art. 501, leguitorul însuşi îi indică pe beneficiarii normei, ca fiind proprietarii în baza Legii nr. 112/1995, potrivit circumstanţierilor deja stabilite prin prezenta decizie.
Drept urmare, constatându-se că intimaţii reclamanţi întrunesc premisele aplicării art. 501 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, rezultă că în mod legal instanţa de apel a confirmat soluţia acordării preţului de piaţă al apartamentului, în sumă de 396.300 RON conform expertizei efectuate la prima instant.
În ce priveşte criticile ce au ca obiect excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, Înalta Curte constată că în mod legal instanţa de apel a confirmat că instituţia publică menţionată are calitatea de parte obligată în raportul juridic soluţionat în cauză, date fiind, din nou, dispoziţiile derogatorii ale legii speciale, norme care înlătură de la aplicare dispoziţiile dreptului comun în virtutea principiului specialia generalibus derogant.
Or, art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că restituirea preţului de piaţă [ipoteza de la art. 50 alin. (21), la care textul face trimitere] se realizează de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Contrar celor susţinute de recurent, această obligaţie de dezdăunare a cumpărătorului evins nu revine, în acest caz, vânzătorului (potrivit soluţiei din dreptul comun), ci Ministerului Finanţelor Publice, întrucât legea specială instituie prin norma derogatorie invocată, o subrogaţie legală a persoanei debitorului obligat la restituirea preţului de piaţă.
Această prevedere legală îşi are raţiunea în respectarea unei simetrii între destinaţia finală a sumelor încasate de vânzător (unitatea adminsitrativ teritorială) cu titlu de preţ de la chiriaşii cumpărători şi sursa fondurilor pentru restituirea către aceştia a preţului de piaţă (sau a celui actualizat, după caz), pentru cazul producerii evicţiunii (ori al constatării nulităţii contractului, în cealaltă ipoteză), precum în speţă - fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Nici critica privind reţinerea în cauză a calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu poate fi reţinută, întrucât, astfel cum corect a observat instanţa de apel, în temeiul art. 281 C. proc. civ., părţile sunt în măsură să solicite înlăturarea din cuprinsul dispozitivului sentinţei a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice din cuprinsul primului alineat, fiind evident că aceasta este o menţiune excedenatară ce nu este corespunzătoare cadrului procesual al judecăţii (întrucât la teremenul din 14 iunie 2010, reclamanţii au precizat că înţeleg să se judece în contradictoriu doar cu Ministerul Finanţelor Publice pentru acest capăt de cerere); pe de altă parte, această concluzie este confirmată şi prin considerentele sentinţei şi, în plus în dispoziţia de obligare la plata sumei cu titlu de despăgubiri, se arată că aceasta este stabilită în sarcina unui singur pârât.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, împotriva deciziei nr. 245 A din 08 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4439/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 4443/2012. Civil → |
|---|
