ICCJ. Decizia nr. 4443/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4443/2012
Dosar nr. 3393/2/2011
Şedinţa publică din 14 iunie 2012
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti la data de 16 mai 2007, reclamantul D.R. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâtul la acordarea de măsuri reparatorii constând în despăgubiri în echivalent bănesc pentru imobilul construcţie şi teren situat în Bucureşti, strada J.L.C., sector 2.
Prin sentinţa civilă nr. 1733 din 10 martie 2008, Judecătoria sectorului 5 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, având în vedere dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. raportat la art. 158-159 C. proc. civ.
Învestit cu soluţionarea litigiului, prin sentinţa civilă nr. 812/F din 22 aprilie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins, ca inadmisibilă, acţiunea reţinând că reclamantul solicită aplicarea ultraactivă a Legii nr. 112/1995, precum şi împrejurarea că dispoziţiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 sancţionează cu pierderea dreptului de a solicita injustiţie măsuri reparatorii persoanele care nu au respectat termenul legal de formulare a notificării.
Prin decizia civilă nr. 203 din 17 martie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul reclamantului împotriva sentinţei civile de mai sus pe care a desfiinţat-o şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Bucureşti.
Curtea de Apel a reţinut că apelantul urmăreşte prin prezenta acţiune să îşi valorifice dreptul de proprietate care i-a fost recunoscut prin sentinţa civilă nr. 1363 din 28 ianuarie 1999 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti devenită irevocabilă prin decizia civilă nr. 2082A/1999 a Tribunalului Bucureşti. Cât timp deţine un titlu de proprietate prin care i s-a recunoscut calitatea de proprietar al imobilului, deci un bun în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, reclamantul apelant are dreptul la despăgubiri atunci când bunul nu mai poate fi restituit în natură.
În aceste condiţii, apelantul nu mai avea obligaţia instituită de art. 20 alin. (4) al Legii nr. 10/2001, potrivit căruia „persoanele îndreptăţite care nu au formulat cereri în temeiul Legii nr. 112/1995, precum şi cele ale căror cereri au fost respinse ori nu au fost soluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi au dreptul de a formula asemenea cerere în condiţiile legii";.
A respinge ca inadmisibilă acţiunea pentru acordare de despăgubiri introdusă direct în instanţă, în condiţiile în care nu mai există Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995, care să soluţioneze cererea formulată de apelant în temeiul acestei legi, iar dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului în litigiu a fost recunoscut pe cale judecătorească, ar însemna sancţionarea apelantului pentru o culpă care nu îi aparţine, cât şi privarea sa de orice posibilitate de a fi despăgubit pentru un drept recunoscut, ceea ce ar încălca dreptul la un proces echitabil şi dreptul de proprietate, ca drepturi recunoscute şi garantate în art. 480 C. civ. şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în art. 6, respectiv, în art. 1 al Protocolului nr. 1.
Deoarece imobilul pentru care se solicită despăgubiri a fost înstrăinat chiriaşilor, în temeiul Legii nr. 112/1995, iar Legea nr. 10/2001 nu cuprinde reglementări cu privire la modul de dezdăunare în acest caz şi nici la titularul obligaţiei de acordare a despăgubirilor, calitatea procesuală în cauză revine Statului Român, care este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, în temeiul art. 25 alin. (2) al Decretului nr. 31/1954.
Decizia civilă nr. 203 din 17 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a rămas irevocabilă prin decizia nr. 8980 din 04 noiembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin care a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Rejudecând cauza, prin sentinţa civilă nr. 1142 din 21 septembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis acţiunea reclamantului şi a obligat pârâtul la plata către acesta a sumei de 3.368.000 RON, actualizată cu rata inflaţiei de la data rămânerii definitive a sentinţei şi până la executarea efectivă a obligaţiei, sumă reprezentând despăgubiri pentru partea nerestituită din imobilul situat în Bucureşti, strada J.L.C., sectorul 2.
Pârâtul a fost obligat, prin aceiaşi sentinţă, şi la plata cheltuielilor de judecată către reclamant în cuantum de 1.000 RON.
Tribunalul a reţinut că reclamantului i-a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului din litigiu prin sentinţa civilă nr. 1363 din 28 ianuarie 1999 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, devenită irevocabilă prin decizia civilă nr. 2082A/1999 a Tribunalului Bucureşti.
Prin decizia sa, Curtea de Apel a statuat că, atâta vreme cât reclamantul deţine un titlu de proprietate prin care i s-a recunoscut calitatea de proprietar al imobilului, acesta are un bun, în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi dreptul la despăgubiri atunci când bunul nu mai poate fi restituit în natură.
În acelaşi sens, Înalta Curte a reţinut în cuprinsul deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 că: „dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de către acesta unui terţ care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenţie de despăgubire";.
Împotriva acestei decizii a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, iar prin decizia civilă nr. 638/A din 27 iunie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că prin motivele de apel sunt formulate critici care au fost dezlegate, irevocabil, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Secţia Civilă şi de Proprietate Intelectuală, prin decizia civilă nr. 8980 din 04 noiembrie 2009, pronunţată în primul ciclu procesual.
Înalta Curte a statuat că nu poate fi primită excepţia inadmisibilităţii deoarece, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamantul deţinea o hotărâre judecătorească prin care i-a fost admisă acţiunea în revendicare formulată împotriva statului. Prin urmare, reclamantul avea un bun, în sensul deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 şi al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, şi nu mai era obligatorie parcurgerea procedurii administrative reglementată prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Înalta Curte a arătat, de asemenea, că legitimarea procesuală pasivă nu aparţine Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru considerentele expuse anterior, în sensul că nu sunt aplicabile dispoziţiile legii speciale - Legea nr. 10/2001 şi, implicit, nici ale Legii nr. 247/2005 - statul fiind cel care şi-a nesocotit obligaţia de restituire a bunului, situaţie care a dus la convertirea acţiunii reale în acţiune în despăgubiri. Statul este reprezentat, în cauză, de Ministerul Finanţelor Publice, în condiţiile reglementate prin dispoziţia art. 25 din Decretul nr. 31/1954.
Prin urmare, a reţinut instanţa de apel, aspectele de drept relative la inadmisibilitatea acţiunii şi la calitatea procesuală pasivă a Statului Român au fost dezlegate în mod irevocabil de către instanţele de control judiciar, astfel că, în mod corect, tribunalul, în aplicarea dispoziţiei art. 315 C. proc. civ. a procedat la soluţionarea cauzei, pe fond, în cadrul procesual stabilit cu forţă obligatorie.
În consecinţă, excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia lipsei calităţii procesual pasive nu mai puteau fi invocate în fond, şi cu atât mai mult în apel, faţă de dispoziţiile art. 294 coroborată cu cele ale art. 315 C. proc. civ., indiferent de caracterul dirimant al acestora, întrucât au primit o dezlegare irevocabilă din partea instanţelor de control judiciar într-un prim ciclu procesual.
În condiţiile în care s-a reţinut calitatea procesuală pasivă a pârâtului, în contradictoriu cu care s-a derulat procedura în faţa primei instanţe, în mod corect, aceasta a aplicat şi interpretat şi dispoziţia art. 274 C. proc. civ. şi, pe cale de consecinţă, a obligat partea care a căzut în pretenţii la plata cheltuielilor de judecată pe care le-a efectuat partea adversă pe parcursul procedurii.
Dispoziţiile art. 1337 C. civ. nu sunt incidente în cauză deoarece, pe de o parte, Primăria Municipiului Bucureşti nu are calitate procesuală, faţă de soluţia pe care a primit-o excepţia calităţii procesuale pasive, iar pe de altă parte, deoarece aceste apărări au fost invocate pentru prima dată în apel (în al doilea ciclu procesual), cu ignorarea prevederilor art. 294 C. proc. civ. Instanţa de control judiciar a stabilit subiectul pasiv în cadrul raportului juridic dedus judecăţii, astfel că nu se mai pot relua aceste apărări prin invocarea unui alt temei juridic care ar avea ca finalitate schimbarea obiectului cererii şi a cauzei acesteia.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat şi motivat recurs Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
În cauză sunt incidente dispoziţiile prevăzute de art. 13 şi art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, iar prin ignorarea reglementărilor existente s-ar schimba doar debitorul în condiţiile în care şi Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor este tot un reprezentant al Statului, fără a se realiza un mecanism eficient pentru plata în termen rezonabil a despăgubirilor.
Se mai arată că reclamantul nu beneficiază de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ci are numai o speranţă de restituire a bunului, născută în temeiul legilor speciale de reparaţie, şi dreptul de a urma căile procedurale reglementate prin aceste legi.
Aşa cum rezultă din cuprinsul art. 181 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, numai în măsura în care, prin despăgubirile băneşti acordate în limita valorii de circulaţie a imobilului nu se realizează o despăgubire integrală a persoanelor îndreptăţite, se poate analiza în ce măsură este posibilă obligarea directă a statului roman la despăgubiri, în limita integrală a valorii de circulaţie a imobilului în litigiu.
Prin urmare, în mod greşit instanţa a obligat Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata de despăgubiri pentru imobilul situat în strada J.L.C., sector 2, întrucât, potrivit dispoziţiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005, despăgubirile se plătesc de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor aflată în subordinea Cancelariei Primului Ministru, şi nu de către Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, aşa cum în mod greşit s-a pronunţat instanţa de apel.
Se critică hotărârea instanţei de apel şi în ceea ce priveşte menţinerea obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată în sarcina Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Astfel, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu a dat dovadă de rea-credinţă sau neglijenţă, nu se face vinovat de declanşarea litigiului şi, prin urmare, nu poate fi sancţionat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:
Criticile formulate de recurent vizează nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul calităţii reclamantului de titular al unui bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, al calităţii procesual pasive a recurentului şi al obligării acestuia la plata cheltuielilor de judecată.
Înalta Curte constată că toate aceste aspecte au fost dezlegate prin decizia nr. 8980 din 4 noiembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, pronunţată în finalizarea primului ciclu procesual derulat în cauză.
Prin acea decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că reclamantul beneficiază de un bun în sensul Convenţiei, câtă vreme prin sentinţa civilă nr. 1363 din 28 ianuarie 1999 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, rămasă irevocabilă potrivit decizia nr. 2082/1999 a Tribunalului Bucureşti, i-a fost admisă acţiunea în revendicare şi recunoscut dreptul de proprietate împotriva statului.
Prin aceeaşi decizie, instanţa de recurs a dezlegat problema calităţii procesual pasive în cauză, stabilind că reclamantului nu-i sunt aplicabile prevederile legilor speciale - Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005, pentru a se putea pretinde că cererea de despăgubiri trebuie îndreptată împotriva entităţii învestite cu soluţionarea notificării (şi care avea, la rândul ei, obligaţia transmiterii dispoziţiei emise Comisiei Centrale pentru definitivarea cuantumului despăgubirilor).
S-a statuat că Statul este cel care şi-a nesocotit obligaţia de restituire a bunului, situaţie care a dus la convertirea acţiunii reale în acţiune în despăgubiri şi, cum pentru o asemenea ipoteză, legea nu reglementează anume alte organe care să stea în proces rezultă că, reţinându-se calitatea procesuală a statului, devin aplicabile a prevederile art. 25 din Decretul nr. 31/1954.
Dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că „în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului";.
Faţă de conţinutul acestor prevederi legale, problemele de drept dezlegate prin decizia de casare vizând calitatea reclamantului de titular al unui bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi calitatea procesual pasivă a recurentului, nu mai puteau fi reanalizate de instanţa de apel şi, pe cale de consecinţă, nu mai pot fi nici reiterate în cadrul motivelor de recurs formulate împotriva hotărârii pronunţate după rejudecarea pricinii.
Prin urmare, în mod corect, respectând dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., instanţa de apel a soluţionat apelul cu care a fost învestită, pornind de la dezlegările obligatorii cuprinse în decizia de casare pronunţată de instanţa de recurs.
Nu este fondată nici critica prin care recurentul susţine greşita aplicare în cauză a prevederilor art. 274 C. proc. civ.
Prevederile art. 274 C. proc. civ. au ca temei culpa procesuală a părţii care cade în pretenţii, iar Înalta Curte apreciază că, în cauză, o astfel de culpă procesuală există în sarcina pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Aşa cum s-a reţinut şi prin decizia nr. 8980 din 4 noiembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, pronunţată în primul ciclu procesual, Statul este cel care şi-a nesocotit obligaţia de restituire a bunului, stabilită în sarcina sa prin sentinţa civilă nr. 1363 din 28 ianuarie 1999 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, situaţie care a dus la convertirea acţiunii reale în acţiune în despăgubiri şi la promovarea cererii de chemare în judecată care a învestit instanţele în prezentul litigiu. Această împrejurare, coroborată cu soluţia pronunţată de instanţă de admitere a pretenţiilor reclamantului, determină o culpă procesuală în sensul art. 274 C. proc. civ., în măsură să atragă obligarea pârâtului la plata cheltuielilor solicitate.
Prin urmare, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 638 A din 27 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4441/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4444/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
