ICCJ. Decizia nr. 447/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.447/2012
Dosar nr.13/30/2009
Şedinţa publică din 27 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia civilă, reclamantul S.M. a chemat în judecată pe pârâtul Primarul Oraşului Sânnicolau Mare, solicitând anularea dispoziţiei nr. 1040/ 1941 din 07 noiembrie 2008 emisă de acesta, prin care i s-a respins notificarea privind acordarea de despăgubiri, reprezentând contravaloarea construcţiilor preluate abuziv de stat şi demolate.
Prin sentinţa civilă nr. 426 din 16 februarie 2010, Tribunalul Timiş, secţia civilă, a admis în parte acţiunea, a anulat dispoziţia nr. 1040 din 07 noiembrie 2008 emisă de pârât şi l-a obligat pe acesta să înainteze notificarea din 06 noiembrie 2001 la Comisia Locală de Fond Funciar Sânnicolau Mare spre competentă soluţionare.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin notificarea din 06 noiembrie 2001 reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilul construcţie situat în Sânnicolau Mare, str. V., ce a aparţinut autorilor săi, K.I. şi soţia sa, E.; construcţia a fost demolată, iar terenul a fost restituit în baza Legii nr. 18/1991.
Prin dispoziţia nr. 1040 din 07 noiembrie 2008, pârâtul Primarul Oraşului Sânnicolau Mare a respins notificarea, cu motivarea că reclamantul nu a făcut dovada preluării imobilului de către stat.
Instanţa a reţinut că din descrierea din cartea funciară, clădirea ce a aparţinut autorilor reclamantului s-a aflat pe un teren agricol, ce a fost restituit, conform susţinerilor proprii, în temeiul Legii fondului funciar.
A mai reţinut instanţa că, întrucât legea aplicabilă în ce priveşte restituirea terenului este aceea care guvernează fondul funciar, pârâtul Primarul Oraşului Sânnicolau Mare avea obligaţia de a trimite notificarea (privind construcţia) organului competent să o soluţioneze, respectiv Comisia Locală de Fond Funciar Sânnicolau Mare, în considerarea regulii conform căreia cererea adresată unei instituţii necompetente se trimite organului competent, dar şi a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) şi (2) din Titlul I din Legea nr. 247/2005, art. 31 din Legea nr. 1/2000 în forma existentă înainte de Legea nr. 247/2005 şi care era în vigoare la momentul notificării.
Din textele de lege menţionate rezultă că reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru construcţiile demolate de pe terenurile agricole preluate de Statul Român.
Împotriva sentinţei tribunalului au declarat apel în termenul legal atât reclamantul, cât şi pârâtul.
Prin Decizia nr. 198/ A din 9 iunie 2010, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins ambele apeluri.
În motivarea soluţiei sale, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:
Imobilul înscris în CF Sânnicolau Mare, cu o suprafaţă de 6050 mp a fost preluat de stat de la bunicii reclamantului, împrejurare dovedită prin declaraţiile martorilor audiaţi în cauză (filele 88 şi 89, dosar fond).
Deşi pârâtul a susţinut atât în faţa primei instanţe, cât şi prin motivele de apel că nu s-ar fi făcut o asemenea dovadă, implicit a recunoscut preluarea imobilului de către stat prin adresa din 03 iulie 2009 (fila 92, dosar fond), prin care comunică instanţei faptul că pentru terenul preluat de stat reclamantul a primit teren în altă locaţie, în baza Legii nr. 18/1991.
De altfel, reclamantul a depus la dosar, recunoscând la rândul său că dreptul de proprietate asupra terenului i s-a reconstituit în baza Legii nr. 18/1991, adeverinţa din 15 octombrie 1991 (fila 148, dosar fond), anexa cu tabelul nominal al persoanelor cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate în care figurează şi el (fila 149, dosar fond) şi titlul de proprietate din 17 iulie 1997 (fila 143, dosar fond).
Pe de altă parte, instanţa a reţinut că dacă terenul înscris în Sânnicolau Mare a fost restituit în baza Legii nr. 18/1991, făcând parte, conform evidenţelor oficiale, din extravilanul oraşului, acelaşi regim trebuie să-l urmeze şi cererea reclamantului pentru despăgubiri constând în contravaloarea construcţiei demolate, chiar dacă a fost formulată sub forma unei notificări întemeiate pe Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, în mod corect prima instanţă a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Titlul I al Legii nr. 247/2005, lege aplicabilă la data promovării acţiunii (31 decembrie 2008).
Conform textului legal menţionat, notificările nesoluţionate până la data intrării în vigoare a legii, având ca obiect construcţii din extravilanul localităţilor, se vor înainta în vederea soluţionării, în termen de 60 de zile, comisiilor comunale, orăşeneşti şi municipale constituite în baza Legii nr. 18/1991 şi a Legii nr. 1/2000, astfel că pârâtul avea obligaţia legală de a înainta notificarea reclamantului Comisiei locale de fond funciar Sânnicolau Mare.
Faţă de acelaşi text legal, instanţa a reţinut că pârâtul nu poate fi obligat, astfel cum a solicitat reclamantul, să-i acorde printr-o nouă dispoziţie despăgubirile băneşti pentru construcţii demolate.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul şi pârâta Primăria oraşului Sânnicolau Mare.
I. În recursul său, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul a formulat următoarele critici cu privire la Decizia recurată:
Soluţia instanţei de apel este nelegală, bazată pe o greşită apreciere a stării de fapt rezultată din greşita interpretare a probelor administrate în cauză, în ceea ce priveşte obligarea pârâtului să înainteze notificarea din 06 noiembrie 2001 la Comisia Locală de Fond Funciar Sânnicolau Mare spre competentă soluţionare.
Recurentul - reclamant susţine că, competenţa de soluţionare a notificării din 06 noiembrie 2001, prin care a solicitat acordarea despăgubirilor băneşti pentru construcţiile, situate administrativ pe strada Viilor, din Sânnicolau-Mare înscrise în CF Sânnicolau Mare, care au fost demolate ulterior preluării abuzive de către regimul comunist, precum şi acordarea despăgubirilor băneşti pentru aceste construcţii revine pârâtului, iar temeiul de drept în baza căruia se acordă aceste despăgubiri îl constituie Legea nr. 10/2001.
Din întregul probatoriu administrat în cauză, a rezultat cu certitudine faptul că la momentul preluării imobilul făcea parte din intravilanul oraşului Sânnicolau Mare, fiind trecut ulterior de către stat în extravilan, iar construcţiile au fost demolate, precum şi faptul că şi în prezent terenul pe care s-au aflat construcţiile, deşi face parte din extravilan este situat administrativ pe strada Viilor din Sânnicolau Mare, iar terenurile aflate în imediată vecinătate cu acesta, fac parte din intravilanul oraşului.
Chiar dacă terenul pe care s-au aflat construcţiile demolate se află situat în extravilan, competenţa în acordarea despăgubirilor băneşti pentru construcţiile demolate, revine pârâtului, în temeiul art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care prevede în mod expres că, în situaţia construcţiilor preluate abuziv şi care au fost demolate, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent, fără însă a se face referire dacă este vorba despre construcţii situate în intravilan sau în extravilan.
II. Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâta Primăria oraşului Sânnicolau Mare a formulat următoarele critici:
Instanţele de fond au constatat în mod greşit că notificarea formulată de reclamant trebuia trimisă pentru soluţionare comisiei de fond funciar, faţă de împrejurarea că terenul pe care era situată casa se află în extravilanul localităţii.
Recurenta - pârâtă susţine că din documentele aflate la dosar nu reiese că imobilul a fost preluat abuziv, iar reclamantul nu a probat faptul că imobilul-construcţie a fost demolat, astfel că nu se poate reţine vreo culpă în sarcina comisiei de soluţionare a notificării.
Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată următoarele:
I. În ce priveşte recursul declarat de reclamant, instanţa constată că acesta este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:
Conform situaţiei de fapt stabilită de instanţele anterioare, prin notificarea din 06 noiembrie 2001, reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilul construcţie situat în Sânnicolau Mare, str. V., înscris în CF, ce a aparţinut autorilor săi K.I. şi E., demolat după data preluării, terenul fiindu-i restituit în baza Legii nr. 18/1991.
Imobilul - construcţie, format din curte şi grădină, în suprafaţă de 6050 mp, a fost preluat abuziv de stat în baza Legii nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare, însă preluarea nu a fost operată în cartea funciară, astfel că şi în prezent sunt înscrişi antecesorii reclamantului, astfel cum rezultă din extrasul de carte funciară depus la dosar. (fila 25, dosar fond)
Raportat la această situaţie de fapt, curtea de apel a confirmat soluţia primei instanţe, făcând în mod greşit aplicarea dispoziţiilor art. V din Titlul I al Legii nr. 247/2005.
Astfel, art. 5 din Titlul I al Legii nr. 247/2005, prevede: „Notificările nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentului titlu, având ca obiect construcţii existente, situate în extravilanul localităţilor, aparţinând exploataţiilor agricole si care au fost trecute în proprietatea statului, construcţii de pe terenurile forestiere, care au făcut parte din exploataţia forestiera la data trecerii în proprietatea statului, se vor înainta în vederea soluţionării, în termen de 60 de zile, comisiilor comunale, orăşeneşti si municipale constituite potrivit Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicata, cu modificările si completările ulterioare, si Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole si celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 si ale Legii nr. 169/1997, cu modificările si completările ulterioare.»
Textul de lege susmenţionat se referă la construcţii existente şi nu este aplicabil în speţă, dat fiind faptul că obiectul pretenţiilor reclamantului îl constituie imobilul-construcţie, pentru care acesta solicită acordarea de despăgubiri, întrucât după data preluării a fost demolat.
Instanţele de fond şi-au motivat soluţia pe considerentul că, întrucât terenul a fost restituit reclamantului în baza Legii nr. 18/1991, făcând parte din extravilanul oraşului, acelaşi regim trebuie să-l urmeze şi cererea pentru despăgubiri constând în contravaloarea construcţiei demolate, chiar dacă a fost formulată sub forma unei notificări întemeiate pe Legea nr. 10/2001.
Procedând astfel, instanţele au ignorat dispoziţiile art. 32 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, „în situaţia imobilelor – construcţii demolate, notificarea formulată de persoana îndreptăţită se soluţionează potrivit art. 10 sau 11 prin dispoziţia motivată a primarului unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază s-a aflat imobilul".
Potrivit acestor dispoziţii legale, în ipoteza în care se constată că imobilul pretins nu poate fi restituit în natură trebuie stabilite măsuri reparatorii prin echivalent de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării sau, dacă este cazul, prin hotărârea instanţei de judecată.
Această obligaţie răspunde scopului pentru care actul normativ - Legea nr. 10/2001 - a fost adoptat şi anume acela de a se asigura o reparaţie, în natură sau în echivalent, pentru cei care au fost deposedaţi în mod abuziv de imobilele lor în perioada regimului politic trecut.
În acest sens, conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, „în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent".
Art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevede că, „în situaţia imobilelor preluate în mod abuziv şi ale căror construcţii edificate pe acestea au fost demolate total sau parţial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber şi pentru construcţiile rămase nedemolate, iar pentru construcţiile demolate şi terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent", iar art. 26 alin. (1) din acelaşi act normativ prescrie că, „dacă restituirea în natură nu este posibilă deţinătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită cu soluţionarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată… să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv…".
În acelaşi sens, în art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în forma de la data intrării în vigoare, se prevedea obligaţia unităţii deţinătoare de a face persoanei îndreptăţite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului, dacă acesta nu putea fi restituit în natură.
Întrucât instanţele de fond nu au soluţionat contestaţia formulată de reclamant în temeiul Legii nr. 10/2001, se impune ca, în baza art. 314 C. proc. civ. cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamantului să fie admis, cu consecinţa casării în parte a deciziei recurate, admiterea apelului reclamantului, anularea sentinţei tribunalului şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, pentru ca aceasta să se pronunţe în cauză în raport de dispoziţiile legii speciale de reparaţie - Legea nr. 10/2001.
II. În ce priveşte recursul declarat de pârât acesta este nul, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 3021 alin. (1) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar în conformitate cu prevederile art. 304 C. proc. civ., modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate, limitativ prevăzute în cuprinsul acestui articol.
În cuprinsul cererii de recurs care a învestit Înalta Curte, pârâta nu a formulat critici care să aibă legătură cu Decizia recurată, ceea ce ar fi presupus indicarea punctuală a motivelor de nelegalitate prin raportare la soluţia pronunţată în apel şi la argumentele folosite de instanţă în fundamentarea acesteia, ci a arătat care sunt motivele pentru care a fost respinsă notificarea formulată de reclamant, care însă nu privesc considerentele de fapt şi de drept reţinute de instanţă în justificarea soluţiei sale.
Succesiunea de fapte şi afirmaţii din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată din punct de vedere juridic în aşa fel încât să se poată reţine, măcar din oficiu, vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare ori casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs.
Or, condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greşelilor anume imputate instanţei şi încadrarea lor în motivele de nelegalitate, limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. întrucât, potrivit legii, nu orice nemulţumire a părţii poate duce la casarea sau modificarea unei hotărâri.
Cum aspectele invocate de recurenta-pârâtă nu se grefează pe conţinutul deciziei atacate şi cum, în cauză, nu pot fi reţinute motive de ordine publică, Înalta Curte va aplica sancţiunea expres prevăzută într-o asemenea situaţie de art. 306 alin. (1) C. proc. civ., respectiv aceea a nulităţii recursului.
Faţă de considerentele expuse, în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat în cauză de reclamant, va casa în parte Decizia recurată, va anula sentinţa tribunalului şi va trimite cauza spre rejudecare acestei instanţe, iar în ce priveşte recursul pârâtei, va constata că acesta este nul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul S.M. împotriva deciziei nr. 198/ A din 9 iunie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Casează în parte Decizia recurată.
Admite apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 426 din 16 februarie 2010 a Tribunalului Timiş, secţia civilă.
Anulează sentinţa apelată şi trimite cauza spre rejudecare la prima instanţă.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate, referitoare la respingerea apelului pârâtei.
Constată nul recursul declarat de pârâta Primăria Oraşului Sânnicolau Mare împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 444/2012. Civil. Pretenţii. Contestaţie în... | ICCJ. Decizia nr. 441/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
