ICCJ. Decizia nr. 454/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizie nr.454/2012
Dosar nr.5614/118/2008
Şedinţa publică 27 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanta sub nr. 3590/2005 reclamanţii I.C.A., E.C. si E.G. au formulat, în contradictoriu cu pârâţii Primarul Municipiului Constanta şi Municipiul Constanta, contestaţie împotriva dispoziţiei nr. 3877 din 25 noiembrie 2005, arătând că, prin dispoziţia contestată a fost admisă în parte cererea lor de restituire a terenului în suprafaţa de 2800 mp situat in Constanta, b-dul l Mai nr. 15, în sensul că s-a restituit în natură suprafaţa de 974,37 mp teren, iar pentru restul suprafeţei până la 2800 mp s-a hotărât înaintarea dosarului pentru acordarea de măsuri reparatorii.
Reclamanţii au mai arătat că măsura restituirii în natură a terenului in suprafaţă de 974,37 mp este necorespunzătoare întrucât este situat in apropierea unor blocuri de locuinţe şi au solicitat restituirea suprafeţei de teren de 2800 mp prin atribuirea unui teren în compensare din loturile existente în aceeaşi zonă.
La acţiune s-au depus precizări în sensul că se solicită constatarea nulităţii absolute totale a dispoziţiei nr. 3877 din 25 noiembrie 2005 şi pronunţarea unei hotărâri prin care să se atribuie reclamanţilor în compensare un teren în suprafaţă de 2800 mp, cu aceleaşi caracteristici cu cel trecut în proprietatea statului, iar în subsidiar s-a solicitat constatarea nulităţii absolute parţiale a dispoziţiei şi obligarea Municipiului Constanţa la atribuirea în compensare a unui teren în suprafaţă de 1853 mp.
Reclamanţii au arătat că dispoziţia atacată este nelegală întrucât nu se stabileşte suprafaţa pentru care se propune acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în condiţiile în care pârâţii contestă dreptul de proprietate pentru 340,40 mp; nu stabileşte în ce constau măsurile reparatorii; dispoziţia nu este semnată de Primar şi nu se face dovada delegării atribuţiilor sale; nu se are în vedere solicitarea din cuprinsul notificării de a se evalua construcţia demolată; nu s-a motivat imposibilitatea restituirii în natură pentru restul terenului.
În privinţa terenului restituit in natură, reclamanţii au arătat că acesta este împărţit în loturi neconstruibile (întrucât nu se pot elibera autorizaţii de construire cu încălcarea normelor privind iluminatul natural al blocurilor, siguranţa la foc).
În drept s-au invocat art. 24 alin. 7 din Legea nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 2740 din 19 decembrie 2006 Tribunalul Constanţa a respins acţiunea ca nefondata.
Prin Decizia civilă nr. 56/ C din 12 martie 2008, Curtea de Apel Constanţa a admis apelul formulat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 2740 pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul nr. 3590/2005, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe, reţinând că, neluând în considerare notificarea din 8 august 2001 şi precizările la cerere depuse la prima zi de înfăţişare din 31 ianuarie 2006, considerând, dimpotrivă, că modificarea cererii de chemare în judecată a avut loc mai târziu, prin cererea precizatoare din 25 aprilie 2006, prin admiterea excepţiei tardivităţii, tribunalul a soluţionat greşit, cu încălcarea art. 132 alin. (1) C. proc. civ., cererea reclamanţilor de stabilire a măsurilor reparatorii pentru construcţia demolată.
Cu ocazia rejudecării cauza a fost înregistrată sub nr. 5614/118/2008 pe rolul Tribunalului Constanţa şi la termenul din 29 ianuarie 2009 reclamanţii au formulat precizări la acţiune, solicitând, în principal, anularea în tot a dispoziţiei Primarului Municipiului Constanţa nr. 3877 din 25 noiembrie 2005 cu consecinţa obligării intimaţilor la restituirea în natură,în compensare,a unei suprafeţe de teren care să acopere valoarea şi caracteristicile edilitar-urbanistice ale terenului în suprafaţă de 2800 mp.,situat în Constanţa, bd. 1 Mai, jud. Constanţa,precum şi acordarea de despăgubiri pentru construcţia demolată conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 ; în subsidiar, anularea în parte a dispoziţiei Primarului Municipiului Constanţa nr. 3877 din 25 noiembrie 2005 cu consecinţa obligării intimaţilor la restituirea în natură,în compensare,a unei suprafeţe de teren care să acopere valoarea şi caracteristicile edilitar-urbanistice ale terenului în suprafaţă de 1825,63 mp. (diferenţa dintre suprafaţa de 2800 mp. ce a aparţinut autorului şi suprafaţa de 974,37 mp. cu privire la care s-a dispus restituirea în natură prin dispoziţia contestată), situat în Constanţa bd. 1 Mai, jud. Constanţa, precum şi acordarea de despăgubiri pentru construcţia demolată conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Soluţionând pe fond cauza, Tribunalul Constanţa a pronunţat sentinţa civilă nr. 759 din 20 aprilie 2010, Tribunalul Constanţa prin care a admis acţiunea formulată de reclamanţii I.C.A., E.C., E.G., în contradictoriu cu pârâţii Primarul municipiului Constanţa şi municipiul Constanţa, prin primar: a obligat pârâtul Primarul Municipiului Constanţa să emită propunere privind acordarea, către reclamanţi, a despăgubirilor conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 aferente construcţiei demolate a imobilului situat în Constanţa, b-dul 1 Mai, cu luarea în considerare a despăgubirilor primite, în sumă de 80.000 de lei, conform procesului-verbal din 11 iunie 1985 a Comisiei judeţene de evaluări a construcţiilor şi terenurilor ce trec în proprietatea statului potrivit Decretului Consiliului de Stat nr. 141 din 13 mai 1985 privind exproprierea unor terenuri şi construcţii; a dispus înaintarea notificării referitoare la acest imobil către Comisia centrală de stabilire a despăgubirilor, înfiinţată potrivit Legii 10/2001şi a respins restul capetelor de cerere, ca nefondate.
Prin Decizia civilă nr. 117/ C din 14 februarie 2011, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale a admis apelul formulat de apelanţii - reclamanţi I.C.A., E.C. şi E.G.; a schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a anulat dispoziţia nr. 3877 din 25 noiembrie 2005 emisă de Primarul Municipiului Constanţa şi a obligat pe primar să propună acordarea de despăgubiri pentru întreg terenul de 2800 m.p., imposibil a fi restituit în natură, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005; a menţinut restul dispoziţiilor hotărârii apelate, cât priveşte propunerea de despăgubiri pentru construcţia demolată.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Contestatorii au solicitat prin notificarea adresată unităţii deţinătoare restituirea în natură a suprafeţei de 2800 mp., situată în Constanţa, b-dul 1 Mai, judeţul Constanţa şi despăgubiri pentru construcţia demolată.
Pe baza probatoriului administrat instanţa de fond a pronunţat soluţia mai sus menţionată, criticată prin apelul declarat de către reclamanţi în primul rând pentru greşita aplicare a dispoziţiilor art. 10 şi 11 din Legea nr. 10/2001.
Din cuprinsul dispoziţiilor art. 1, art. 7 şi art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, rezultă principiul prevalenţei restituirii în natură, în sensul că imobilele preluate abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură, în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini.
Prin urmare, dacă prin notificare persoanele îndreptăţite în accepţiunea Legii 10/2001 solicită restituirea în natură a imobilului respectiv sau măsuri reparatorii prin echivalent, unitatea deţinătoare sau entitatea învestită cu soluţionarea cererii este obligată să verifice cu prioritate posibilitatea restituirii în natură a bunului şi numai în situaţia în care restituirea în natură nu este posibilă să acorde măsuri reparatorii, respectiv compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de deţinător, cu consimţământul persoanei îndreptăţite, sau propunerea de acordare de despăgubiri potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Cu privire la terenurile expropriate, art. 11 alin. (3) din lege prevede restituirea în natură, cu excepţia suprafeţelor ocupate de construcţii noi autorizate, a celor afectate de servituţi legale şi alte amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, pentru care măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.
Faţă de dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea 10/2001, este necesar să se facă distincţia dintre noţiunile de „teren liber" şi „teren liber ce poate fi restituit în natură", ştiut fiind că posibilitatea restituirii în natură a terenului liber este subordonată afectaţiunii sale.
Legea are în vedere restituirea în natură, nu a terenului liber de construcţii terestre, ci a suprafeţelor care nu sunt supuse nici unei afectaţiuni, respectiv: construcţii, căi de acces, amenajări subterane (conducte de gaz, alimentare cu apă, electricitate, canalizare) sau care sunt necesare accesului ori utilizării normale a amenajărilor, acestea fiind imobilele circumscrise noţiunii de „teren liber ce poate fi restituit în natură".
Aceasta fiind starea de fapt relevantă, în ce priveşte acest capăt de cerere, având în vedere dispoziţiile art. 10-11 din Legea 10/2001 dar şi întreaga economie a actului normativ, rezultă că doar imobilele libere pot fi restituite în natură, pentru cele care nu pot fi socotite altfel măsurile reparatorii urmând a fi acordate în echivalent.
Prin prevederile art. 10 alin. (2) din lege se stabileşte că, în cazul în care pe terenurile preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcţii, persoana îndreptăţită va putea obţine restituirea părţii de teren rămasă liberă, iar pentru suprafaţa de teren ocupată de construcţii, cea afectată de servituţi legale şi alte amenajări de interes sau utilitate publică ale localităţilor urbane sau rurale, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.
În lămurirea înţelesului sintagmei „amenajări de utilitate publică ale localităţilor" Normele metodologice de aplicare a Legii 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/2007, stabilesc la pct. 10.3 că prin asemenea amenajări se înţeleg acele suprafeţe de teren afectate de utilităţi publice, respectiv suprafeţele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoilor comunităţii şi anume: căi de comunicaţie, dotări tehnico-edilitate subterane, amenajări de spaţii verzi din jurul blocurilor de locui, parcuri, grădini publice, pieţe pietonale ş.a.
Simpla împrejurare potrivit căreia un teren nu este în prezent ocupat de construcţii cu caracter permanent nu este suficientă pentru a-l considera liber, deci susceptibil de restituire în natură, fiind necesar şi ca el să nu fie afectat de amenajări de utilitate publică, astfel cum sunt stabilite prin natura bunului sau interdicţiile urbanistice aprobate conform documentaţiilor tehnice.
În cauza dedusă judecăţii, în mod greşit instanţa de fond a apreciat ca fiind legal soluţionat pct. 1 din dispoziţia contestată, referitor la acordarea de teren în compensare în suprafaţă de 974,37 mp.
În mod nelegal s-a dispus restituirea acestei suprafeţe de teren, în contradicţie cu probele administrate în cauză şi cu dispoziţiile art. 10 şi 11 din Legea nr. 10/2001, întrucât, în primul rând nu poate fi restituită în natură ca şi un corp unitar, ci în suprafeţe mici, divizate, şi în al doilea rând, astfel cum rezultă din certificatele de urbanism depuse de către intimaţi, terenurile respective (104,9 mp.,89,89 mp., 532 mp., 66,87 mp.) figurează cu interdicţii definitive de construire datorită formei, dimensiunilor, amplasamentului aprobat prin planurile de sistematizare, folosinţa actuală fiind în toate cazurile de spaţiu verde.
În atare situaţie, se constată că terenul restituit prin dispoziţia primarului nu este liber, fiind afectat de amenajări de utilitate publică şi nu trebuia restituit în natură, persoanele îndreptăţite având dreptul la măsuri reparatorii, constând în măsuri în compensare cu bunuri sau servicii, iar în situaţia în care măsura în compensare nu este posibilă, propunerea de acordare de despăgubiri.
Referitor la diferenţa de teren până la 2800 mp. Curtea constată că, deşi unitatea deţinătoare şi-a exprimat opţiunea de acordare de teren în compensare, potrivit adresei din 26 noiembrie 2009 emisă de Primăria Municipiului Constanţa, în prezent Municipiul Constanţa nu dispune de rezerve de teren pentru a fi atribuit în compensare (adresa din 14 februarie 2011 emisă de Primăria Municipiului Constanţa - Direcţia Patrimoniu).
Prin urmare şi pentru diferenţa de teren apelanţii au dreptul la despăgubiri.
Împotriva menţionatei decizii au declarat şi motivat recurs apelanţii - reclamanţi I.C.A., E.C., şi E.G., încadrat în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestuia s-a arătat că instanţa de fond a respins solicitarea recurenţilor de acordare de teren în compensare pentru întreaga suprafaţă de teren, deşi unitatea deţinătoare şi-a exprimat în scris opţiunea soluţionării acestei cereri prin acordarea de teren în compensare (fila nr. 51 din dosar, adresa din 26 noiembrie 2009 emisă de Primăria Municipiului Constanta).
S-a mai apreciat de către apelanţii-reclamanţi ca fiind nerelevantă susţinerea instanţei de apel, în sensul că se justifică doar acordarea de despăgubiri plecând de la premisa că nu existau bunuri la momentul soluţionării cauzei în apel ce ar fi putut fi acordate în compensare, deşi la dosarul cauzei nu a fost depusă o listă de bunuri în acest sens, astfel încât această situaţie de fapt să poată fi verificată.
În raport de adresa aflată la fila nr. 51 din dosarul de fond, în al doilea ciclu procesual, se impunea obligarea în mod alternativ la acordarea fie de despăgubiri băneşti, fie la acordarea de teren în compensare, în măsura în care, la momentul soluţionării efective, exista teren disponibil în acest sens.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 1 alin. (5) al Legii nr. 10/2001, primarii sau, după caz, conducătorii entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor au obligaţia să afişeze lunar, în termen de cel mult 10 zile calendaristice calculate de la sfârşitul lunii precedente, la loc vizibil, un tabel care să cuprindă bunurile disponibile şi/sau, după caz, serviciile care pot fi acordate în compensare.
În art. 1.7. din HG nr. 250/2007 privind Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, se menţionează că măsura reparatorie referitoare la compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent, prevăzută la art. 1 alin. (2) şi (3) din lege, permite entităţii obligate la restituire să ofere persoanei îndreptăţite, prin compensare în echivalent, orice bunuri sau servicii disponibile, pe care le deţine şi care sunt acceptate de persoana îndreptăţită. În acest sens, entitatea învestită cu soluţionarea cererii de restituire poate propune persoanei îndreptăţite, ca măsură reparatorie alternativă, acordarea de bunuri: terenuri, construcţii aflate pe alte amplasamente sau bunuri mobile, aflate în circuitul civil, care sunt deţinute de aceasta. În cazul instituţiilor publice care au în administrare imobile disponibile, aflate în proprietatea publică a statului sau a unităţii administrativ-teritoriale, şi se apreciază că acestea pot face obiectul compensării cu un alt imobil a cărui restituire în natură nu este posibilă potrivit legii, bunurile disponibile cu regim de proprietate publică se pot dezafecta şi trece în proprietatea privată a statului sau, după caz, a unităţii administrativ-teritoriale, potrivit prevederilor Legii nr. 213/1998, cu modificările şi completările ulterioare, urmând ca, odată intrat în circuitul civil, imobilul respectiv să fie atribuit prin compensare ca măsură reparatorie persoanei îndreptăţite la restituire. În aceste cazuri Decizia/dispoziţia motivată de restituire prin compensare cu alt imobil în echivalent va urma regimul prevăzut la art. 25 alin. (4) şi ale art. 26 alin. (5) din lege.
Din conţinutul celor două texte redate anterior, Înalta Curte observă că legea nu prevede posibilitatea de stabilire prin hotărâre judecătorească a unei obligaţii alternative în sarcina unităţii deţinătoare, care să fie pusă în executare în funcţie de listele cu bunuri disponibile a fi acordate în compensare în viitor.
Dimpotrivă, textele menţionate prevăd că terenurile disponibile trebuie aduse la cunoştinţă persoanelor îndreptăţite încă din faza procedurii administrative, pentru ca acestea să îşi exprime acordul de a primi aceste terenuri în compensare.
Această concluzie se impune şi pentru raţiunea că acordarea de teren în compensare presupune ca terenul să fie identificat ca amplasament şi valoare, astfel încât compensarea să se realizeze cu un teren de o valoare egală cu cea a terenului imposibil de restituit în natură pe vechiul amplasament, evaluare care poate fi realizată numai în cadrul procedurii administrative, cel mai târziu în procedura judiciară, pentru ca dispoziţia, respectiv hotărârea judecătorească, care constituie titlu executoriu, să poată fi pusă în executare.
Solicitarea recurenţilor ca instanţa să dispună obligarea unităţii deţinătoare să le acorde teren în compensaţie în funcţie de terenurile care vor fi disponibile în viitor, până la „la momentul soluţionării efective", nu poate fi primită deoarece evaluarea terenului urmează a se realiza în afara procedurii administrative sau judiciare, iar, până la momentul soluţionării recursului şi pe parcursul acestei faze procesuale, nu a fost depusă la dosar o listă a bunurilor disponibile.
Chiar dacă unitatea deţinătoare şi-a exprimat disponibilitatea de a acorda teren în echivalent, conform adresei din 26 noiembrie 2009 emisă de Primăria Municipiului Constanta, această ofertă nu s-a concretizat, deoarece prin adresa din 14 februarie 2011 Primăria Municipiului Constanta - Direcţia Patrimoniu a precizat că nu dispune de rezerve de teren pentru a fi atribuit în compensare, iar o propunere concretă de acordare de teren în compensare nu a fost făcută nici în faza recursului.
În absenţa depunerii la dosar a unei astfel de liste, în condiţiile în care Primăria Municipiului Constanta a precizat că o astfel de listă nu va fi depusă deoarece nu există rezerve de teren pentru a fi atribuit în compensare, recurenţii puteau identifica teren disponibil aflat la dispoziţia Primăriei Municipiului Constanta şi solicita instanţei să verifice situaţia juridică a acestuia în sensul de a stabili dacă putea fi înscris într-o astfel de listă.
Astfel fiind, nu poate fi primită apărarea recurenţilor în sensul că, deoarece la dosarul cauzei nu a fost depusă o listă de bunuri susceptibile a fi acordate în compensare, lipsa acestora nu poate fi verificată.
Concluzionând, Înalta Curte consideră că legea nu permite decât acordarea unor bunuri în compensare care sunt identificate ca fiind disponibile în patrimoniul unităţii deţinătoare fie la momentul emiterii dispoziţiei de către această unitate, fie în cursul procedurii judiciare, astfel încât bunurile să poată fi individualizate prin hotărârea judecătorească ce constituie titlu executoriu.
Hotărârea judecătorească prin care se dispune atribuirea unui bun în compensare trebuie să reflecte faptul că acesta este echivalent ca valoare cu imobilul care nu a putut fi restituit pe vechiul amplasament. Aceste aspecte trebuie stabilite fie prin dispoziţia unităţii deţinătoare, fie în procedura judiciară, căci numai astfel se poate realiza o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) al Legii nr. 10/2001.
Nici solicitarea recurenţilor ca, prin hotărârea judecătorească, să se stabilească o obligaţie alternativă de acordare a unor despăgubiri băneşti nu poate fi primită, deoarece, odată cu modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, a fost înlăturată din art. 1 alin. (2) posibilitatea acordării acestui tip de despăgubire. Dispoziţia contestată a fost emisă la data de 25 noiembrie 2005, deci ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247 din 19 iulie 2005, prin aceasta fiind recunoscut dreptul contestatorilor la restituirea în natură a unei părţi din imobil şi la acordarea de măsuri reparatoriii pentru restul imobilului având suprafaţa totală de 2800 mp.
Astfel fiind, dreptul pretins de contestator era recunoscut prin dispoziţia contestată la momentul apariţiei Legii nr. 247/2005, însă exerciţiul dreptului astfel născut urma a fi realizat în cadrul procesului. Prin urmare, modalitatea de realizare a reparaţiei nu reprezenta un fapt consumat la data apariţiei noii legi, ci un fapt juridic în curs, care intră sub incidenţa legii noi, în considerarea principiului aplicării imediate a legii civile noi.
Deoarece legea nouă a modificat condiţiile exercitării dreptului la măsuri reparatorii prin echivalent, în sensul că a schimbat modalităţile în care se va acorda măsura reparatorie, exercitarea acestui drept se va realiza conform prevederilor noii legi.
În consecinţă, modalităţile prin care este valorificat dreptul la despăgubiri sunt cele la care se face referire în art. 1 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, republicată conform modificărilor legislative care erau în vigoare la momentul soluţionării cauzei, iar la acel moment textul menţionat nu reglementa posibilitatea acordării de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri băneşti, astfel că instanţa nu putea dispune obligarea pârâtei la acordarea acestui tip de măsuri reparatorii.
Pentru aceste argumente şi în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii I.C.A., E.C., E.G. împotriva deciziei nr. 117/ C din 14 februarie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 455/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 444/2012. Civil. Pretenţii. Contestaţie în... → |
|---|
