ICCJ. Decizia nr. 4549/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4549/2012
Dosar nr. 42/102/2010
Şedinţa publică din 15 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1731 din 2 noiembrie 2010, Tribunalul Mureş a admis în parte cererea formulată de reclamantul V.G. în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi a obligat pârâtul la plata, către reclamant, a echivalentului în lei a sumei de 3.000 Euro, la cursul practicat de BNR din ziua plăţii, cu titlu de daune morale cauzate părinţilor reclamantului prin aplicarea faţă de aceştia a măsurii administrative cu caracter politic a stabilirii domiciliului obligatoriu în perioada 1948-1954; a respins, ca neîntemeiate, restul pretenţiilor reclamantului şi a respins, ca nefondată, cererea reclamantului având ca obiect obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că în perioada ianuarie 1948-31 decembrie 1954 familia reclamantului a fost declarată familie de chiaburi, averea acesteia a fost confiscată, fiind stabilit domiciliu obligatoriu în localitatea Cuşmed. Instanţa a apreciat că măsura administrativă luată împotriva familiei reclamantului a avut caracter politic, potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009, fiind luată în scopul îngrădirii drepturilor şi libertăţilor economice şi sociale ale membrilor familiei. Aceste măsuri au fost impuse de autorităţi în considerarea situaţiei sociale a familiei, care era considerată înstărită şi era un posibil opozant al regimului.
Probele administrate au dovedit încălcări aduse valorilor fundamentale ale fiinţei umane, respectiv, încălcarea dreptului la libertate fizică şi psihică, dreptul la instruire, la muncă, atingeri care în temeiul art. 998 şi art. 999 C. civ., justifică o reparaţie morală.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate instanţa a ţinut seama de criteriile prevăzute de art. 5 alin. (1)1 din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 62/2010.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantul şi pârâtul.
Reclamantul V.G. a arătat că în mod greşit instanţa de fond nu a acordat daunele materiale solicitate, în condiţiile în care, pe baza probatoriilor administrate, aceasta a reţinut că bunurile enumerate au existat şi au fost confiscate.
Pentru a putea stabili valoarea bunurilor confiscate se impune suplimentarea probaţiunii, prin efectuarea unei expertize tehnice de evaluare a bunurilor indicate în declaraţie.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a arătat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, decizie general obligatorie şi având putere numai pentru viitor.
Prin decizia civilă nr. 66/A din 1 iunie 2011, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, a respins, ca nefondat, apelul reclamantului; a admis apelul pârâtului, în sensul că a schimbat în parte sentinţa atacată şi a respins cererea reclamantului, de acordare a daunelor morale cauzate prin aplicarea măsurilor administrative cu caracter politic, menţinând celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.
Referitor la apelul reclamantului, instanţa de apel a reţinut că acesta a solicitat acordarea daunelor materiale în sumă de 50.400 lei, reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate tatălui său.
Analizând actele din dosarul de fond, instanţa de apel a constatat că la fila 15 din dosarul iniţial există o precizare de acţiune prin care reclamantul solicită a se constata că părinţii săi au făcut obiectul măsurilor administrative asimilate cu condamnările cu caracter politic, fiind declaraţi chiaburi şi restricţionaţi la domiciliu obligatoriu timp de 6 ani, în perioada 1948-1954.
Prin încheierea din 8 ianuarie 2010 Tribunalul Mureş, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a disjuns petitul având ca obiect acţiunea în constatare întemeiată pe prevederile Legii nr. 221/2008 şi a trimis dosarul nou format la secţia civilă a aceleiaşi instanţe iar în baza art. 244 pct. 1 C. proc. civ. a suspendat judecarea contestaţiei formulate de reclamant în contradictoriu cu pârâta D.M.P.S. Mureş, împotriva Deciziei nr. 2477/C din 22 iunie 2009 până la soluţionarea acţiunii în constatare.
La fila 36 dosar de fond s-a depus o completare de acţiune, prin care reclamantul solicită obligarea pârâtului la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul material suferit de părinţii săi în perioada 1 ianuarie 1948 - 31 decembrie 1954, în sumă lunară de 600 lei, reprezentând venitul minim pe economie.
La data de 20 septembrie 2010, reclamantul a mai depus o precizare de acţiune (fila 45 dosar de fond), prin care solicită, pe lângă prejudiciul material indicat mai sus, şi obligarea pârâtului la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit de părinţii lui, în sumă de 5.000 Euro.
Faţă de toate aceste precizări şi completări de acţiune, instanţa de apel a constatat că prima instanţă nu a fost investită cu soluţionarea unui petit care să aibă ca obiect acordarea de despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate de la părinţii săi. Despăgubirile materiale indicate în faţa instanţei de fond sunt o sumă generică, care a solicitat a se acorda lunar, fără a se indica şi proba în ce constă şi motivul pentru care se solicită. Ca atare, o asemenea cerere formulată doar în faza apelului reprezintă o cerere nouă, inadmisibilă în această fază procesuală, potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Referitor la apelul pârâtului, instanţa de apel a reţinut că prin Decizia nr. 1354/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010, care au modificat prevederile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi au stabilit cuantumul maxim al despăgubirilor ce puteau fi acordate pentru prejudiciul moral, au fost declarate neconstituţionale.
Totodată, prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi 1360/2010, publicate în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010 au fost declarate neconstituţionale şi prevederile art. 5 alin. (1) lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009.
Faţă de obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot constitui în prezent temei juridic pentru acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral, ca măsuri reparatorii în favoarea persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic sau în favoarea descendenţilor acestora.
Ca atare, Statul Român nu mai poate fi obligat la plata unor astfel de despăgubiri în favoarea reclamantului, sens în care acţiunea reclamantului nu mai poate fi primită.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul V.G., arătând că în mod greşit instanţa de apel a constata incidenţa în cauză a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, prin care au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin soluţia adoptată fiind aplicat, astfel, reclamantului un tratament juridic diferit de al altor persoane care au obţinut, în situaţii similare, soluţii favorabile, ceea ce contravine dispoziţiilor constituţionale privind egalitatea în drepturi.
Reclamantul a mai arătat că reparaţia morală pentru atingerile aduse drepturilor fundamentale deduse judecăţii se cuvine atât în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cât şi în temeiul dispoziţiilor art. 998-999 C. civ., sens în care instanţa trebuia să facă aplicarea acestor dispoziţii legale pentru soluţionarea acţiunii.
Recursul este nefondat, pentru următoarele argumente;
In mod corect instanţa de apel a dat eficienţă deciziei nr. 1358/2010 prin care s-a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ce reprezintă temeiul juridic al pretenţiilor reclamantului, legalitatea acestui act fiind confirmată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii, ce a tranşat problema de drept a efectelor deciziei de neconstituţionalitate asupra procedurilor jurisdicţionale aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, prin decizia în interesul legii sus-menţionată s-a statuat că „urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial";.
In motivarea deciziei date în interesul legii s-a arătat că, în raport de cadrul normativ intern, cât şi de blocul de convenţionalitate reprezentat de textele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi de jurisprudenţa instanţei Europene creată în aplicarea acestora, cele două decizii ale Curţii Constituţionale trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
In raport de decizia în interesul legii, ale cărei dezlegări date problemei de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţe, se constată că în mod corect instanţa de apel a soluţionat pretenţiile reclamantului din perspectiva deciziei de neconstituţionalitate, cât timp la data publicării acesteia în Monitorul Oficial - 15 noiembrie 2010, cauza nu era soluţionată definitiv, decizia instanţei de apel fiind pronunţată la 1 iunie 2011.
Nu se poate reţine că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât în speţă nu este vorba de un act juridic convenţional, ale cărui efecte să fie guvernate de regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în curs de desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Norma tranzitorie cuprinsă în art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă, de ordine publică, fiind de imediată şi generală aplicare, o interpretare contrară fiind de natură să conducă la aplicarea, în continuare, a unui act neconstituţional, ca şi când în ordinea juridică nu ar fi apărut nici un element nou, ceea ce este de neacceptat din perspectiva legii fundamentale.
Nu se pot reţine criticile recurentului-reclamant privind aplicarea unui tratament juridic diferenţiat, întrucât discriminarea presupune aplicarea unui tratament juridic diferit persoanelor aflate în situaţii identice sau similare, în lipsa unei justificări obiective şi rezonabile.
In susţinerea acestei critici recurentul-reclamant se raportează la alte persoane a căror situaţie se regăsea în domeniul de aplicare a legii şi ale căror cauze au fost soluţionate până la pronunţarea deciziei de neconstituţionalitate în discuţie.
Or, adoptarea acestei decizii de instanţa de contencios constituţional şi dat fiind caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale astfel cum este reglementat de dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, constituie justificarea obiectivă şi rezonabilă pentru adoptarea unor soluţii contrare.
Aşadar, situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care recurentul-reclamant s-ar găsi prin nesoluţionarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunţării deciziei de neconstituţionalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării"; îl constituie decizia de neconstituţionalitate şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
In condiţiile în care reclamantul a invocat ca temei juridic al cererii în despăgubiri dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, examinate ca atare de instanţă, analizarea pretenţiilor acestuia din perspectiva altor prevederi legale, respectiv, a dispoziţiilor art. 998-999 C. civ., echivalează cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului.
Or, o atare soluţie este contrară dispoziţiilor art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ., potrivit cărora „In apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face cereri noi.
Norma procedurală citată are caracter imperativ şi împiedică o solicitare în sensul examinării pretenţiilor deduse judecăţii pe temeiul altei norme decât cea invocată prin cererea de chemare în judecată.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul V.G. împotriva deciziei nr. 66/A din 1 iunie 2011 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4536/2012. Civil. Conflict de competenţă.... | ICCJ. Decizia nr. 4551/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
