ICCJ. Decizia nr. 4553/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4553/2012
Dosar nr. 1627/30/2010
Şedinţa publică din 15 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată la data de 8 martie 2010 pe rolul Tribunalul Timiş, reclamanta M.E.E. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să se constate caracterul politic al măsurii deportării în URSS a mamei sale, D.S., şi obligarea pârâtului la plata daunelor morale de 200.000 Euro sau echivalentul în lei la data plăţii pentru prejudiciul moral suferit de autoarea sa ca urmare a măsurii administrative abuzive.
In motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că mama sa, la vârsta de 31 de ani, a fost ridicată de acasă şi deportată în URSS împreună cu alţi etnici germani, sub pretextul că populaţia de etnie germană din Banat se împotriveşte aplicării legilor sovietice şi controlului exercitat de trupele sovietice.
Odată ajunsă în URSS, a fost supusă la muncă forţată şi a suportat condiţii vitrege timp de 2 ani, 2 luni şi 26 de zile. Concret, lucra la reconstrucţia căilor ferate iar munca o desfăşura de dimineaţa până seara, tară oprire, tară hrană corespunzătoare şi în ger cumplit, întorcându-se în România în aprilie 1947, cu sănătatea vădit şubrezită şi transformată după traumele prin care a trecut.
Prin sentinţa civilă nr. 1666/PI din 22 iunie 2010, Tribunalul Timiş a respins, ca neîntemeiată, acţiunea, reţinând că Legea nr. 221/2009 reglementează posibilitatea acordării de despăgubiri doar pentru prejudiciile morale cauzate prin aplicarea măsurilor abuzive privative de libertate, şi nu pentru măsurile administrative, cum este cea a deportării.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta M.E.E., arătând că, deşi s-a reţinut caracterul politic al măsurii deportării în URSS a mamei sale, în mod greşit prima instanţă i-a respins acţiunea pe considerentul inexistenţei unei hotărâri de condamnare, Legea nr. 221/2009 asimilând măsurile administrative cu caracter politic, condamnărilor cu caracter politic.
Prin decizia civilă nr. 932 din 8 iunie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că reclamanta nu se încadrează în situaţiile avute în vedere de art. 5 din Legea nr. 221/2009, nu pentru că mama acesteia nu a fost condamnată printr-o hotărâre judecătorească, ci pentru că măsura administrativă la care a fost supusă nu a fost dispusă de către organele fostei miliţii sau securităţii din România în perioada cuprinsă între 6 martie 1945 şi 22 decembrie 1989, neintrând astfel în domeniul de aplicare al actului normativ de reparaţie anterior citat.
Instanţa de apel a mai reţinut că şi în situaţia în care măsura deportării în URSS ar fi făcut obiectul măsurilor reparatorii ale Legii nr. 221/2009, după constatarea ca fiind neconstituţional a art. 5 alin. (1) lit. a) din lege prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, nu mai există temeiul juridic pentru acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta M.E.E., formulând următoarele critici:
I. Hotărârea instanţei de apel este contradictorie, în sensul că, pe de o parte, reţine că măsura deportării în URSS nu se înscrie în sfera de aplicabilitate a Legii nr. 221/2009, iar pe de altă parte, că temeiul juridic al cererii introductive de instanţă a fost declarat neconstituţional prin decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, incidenţă în speţă, sens în care a încălcat art. 6 CEDO privind dreptul la un proces echitabil şi art. 15 alin. (2) din Constituţia României privind neretroactivitatea legii civile;
II. Aplicarea deciziei de neconstituţionalitate sus-menţionate echivalează cu o intervenţie a legislativului în actul de justiţie şi are drept consecinţă acordarea unui tratament juridic diferenţiat unor persoane aflate în situaţii similare, determinând încălcarea art. 14 din Convenţie privind interzicerea discriminării;
III. Decizia instanţei de apel încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie şi statuările acesteia în materie, care au prioritate de aplicare în dreptul intern.
Recursul este nefondat, pentru următoarele argumente:
I. In mod corect instanţa de apel a constatat că măsura deportării în URSS nu se circumscrie domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009 sub mai multe aspecte.
Astfel, perioada de referinţă la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6 martie 1945-2decembrie 1989, iar măsura deportării în URSS a fost luată, conform probelor administrate în cauză, în ianuarie 1945, deci anterior perioadei expres prevăzută de lege, sub acest aspect nefiind îndeplinită condiţia perioadei la care face trimitere actul normativ arătat.
Deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei URSS a reprezentat o strămutare în masă, în această ţară, a unei părţi din populaţia civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbaţi de 17-45 ani şi femei de 18-30 de ani) şi a caracterizat toate ţările aliate cu Germania în perioada celui de-al doilea război mondial.
Deportarea în forma arătată nu a reprezentat consecinţa unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009, ci a avut la bază criterii de apartenenţă etnică, ca fac obiectul unor acte speciale de reparaţie, cum ar fi Decretul-lege nr. 118/1990 ori O.G. nr. 214/1999.
Autoarea reclamantei a fost deportată pentru că era etnic german, iar nu pentru fapte de contestare a regimului comunist astfel cum impun dispoziţiile art. 3 al Legii nr. 221/2009, iar măsura nu s-a concretizat printr-o decizie a fostei miliţii ori a fostei securităţi a statului totalitarist, astfel cum condiţionează aceeaşi lege, ci prin dispoziţia guvernului fostei Republici Socialiste Federative Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate au prestat muncă forţată etnicii germani deportaţi.
Ca atare, chiar în ipoteza în care temeiul juridic al acţiunii nu ar fi fost declarat neconstituţional, pretenţiile reclamantei nu s-ar fi încadrat în domeniul de aplicare al legii speciale de reparaţie, aspect ce nu constituie o motivare contradictorie, cum greşit susţine recurenta-reclamantă, ci reprezintă un argument suplimentar în justificarea soluţiei adoptate.
Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, decizia de neconstituţionalitate în discuţie nu încalcă principiul neretroactivităţii legii, întrucât acţiunile în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
În acest sens, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.";
Cum decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în Monitorul Oficial la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 8 iunie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Prin constatarea neconstituţionalităţii textului legal ce a constituit temeiul juridic al acţiunii şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc nu este afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la un tribunal şi protecţia oferită de art. 6 din Convenţie nu înseamnă recunoaşterea unui drept ce nu mai are nici un fel de legitimitate juridică internă, astfel încât critica formulată sub acest aspect nu poate fi primită.
II. Prin soluţionarea cauzei din perspectiva deciziei de neconstituţionalitate, nu se încalcă nici dreptul la nediscriminare, care nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor şi libertăţilor reglementate de Convenţie, cunoscând limitări deduse din existenta unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care recurenta-reclamantă s-ar găsi prin nesoluţionarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunţării deciziei de neconstituţionalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării"; îl constituie decizia de neconstituţionalitate şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
Prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
În speţă, pretenţiile deduse judecăţii nu mai beneficiază de o recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lor de efecte juridice nu se datorează, cum greşit susţine recurenta-reclamantă, intervenţiei intempestive a legiuitorului în actul de justiţie, ci controlului de constituţionalitate exercitat de către o autoritate independentă, în virtutea prerogativelor acordate de lege în acest sens.
III. Decizia de neconstituţionalitate nu încalcă nici dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie cu referire la noţiunea de „bun"; şi de „speranţă legitimă";.
Referitor la noţiunea de „bun";, potrivit jurisprudenţei instanţei europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale";, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă"; de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie"; atunci când „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate";. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol"; (Cauza Caracas împotriva României - M. Of. al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).
In mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză (Cauza Ionescu şi Mihăilă contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece „problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră";.
Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
In jurisprudenţa instanţei europene s-a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat"; (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situaţia existentă în cauză nu se circumscrie dispoziţiilor Convenţiei la care face generic referire reclamantul.
Referitor la noţiunea de „speranţă legitimă";, fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţa clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza Atanasiu ş.a. contra României, paragraful 137).
Noţiunea de „speranţă legitimă"; nu are însă o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală declarată constituţională nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
Prioritatea de aplicare a dispoziţiilor legale internaţionale în materie, reglementată de art. 20 din Constituţia României, invocată de recurenta-reclamantă, nu este incidenţă în speţă, întrucât jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, referitoare la efectele consacrării, pe calea controlului de neconstituţionalitate, a lipsei conformităţii unei prevederi legale cu Constituţia, precum şi prevalenta reglementărilor internaţionale din materia drepturilor fundamentale ale omului care stabilesc obligaţiile ce le revin statelor în această materie, consacrată de art. 20 din Constituţie, au fost deja în atenţia Curţii Constituţionale în cadrul analizării conformităţii dispoziţiilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu normele constituţionale, fiind reliefat, în acest sens, caracterul de recomandare al normelor internaţionale arătate, situaţie care nu este de natură să conducă la alte concluzii decât cele deja expuse.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.E.E. împotriva deciziei nr. 932 din 8 iunie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4551/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4554/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
