ICCJ. Decizia nr. 4554/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4554/2012
Dosar nr. 1627/91/2010
Şedinţa publică din 15 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 5 mai 2010 pe rolul Tribunalului Vrancea, reclamanţii P.C., P.I., M.A. şi P.N. au solicitat, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 260.000 Euro reprezentând despăgubiri morale pentru prejudiciul produs prin condamnarea suferită de tatăl lor, P.G., decedat la data de 07 iunie 1992, în baza căreia a suportat o detenţie de 4 ani şi 6 luni.
În motivare, reclamanţii au arătat că tatăl lor, P.G., a fost condamnat la 5 ani închisoare din motive politice printr-o hotărâre pe care nu o pot preciza.
Prin sentinţa civilă nr. 897 din 14 decembrie 2010 , Tribunalul Vrancea, secţia civilă, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că, potrivit înscrisurilor înaintate de C.N.S.A.S., P.G. a fost condamnat la 5 ani închisoare prin sentinţa penală nr. 190 din 13 martie 1952 a Tribunalului Militar Galaţi rămasă definitivă la data de 24 iunie 1952 prin respingerea recursului pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 209 C. pen.
Tribunalul a mai reţinut că prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, publicate în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, constatându-se că acestea sunt neconstituţionale, situaţie faţă de care textul legal pe care s-au fundamentat pretenţiile reclamanţilor a devenit lipsit de efecte juridice, acţiunea nemaiputând fi primită.
Împotriva acestei sentinţe civile au declarat recurs reclamanţii P.C., P.I., M.A., P.N., arătând că, deşi este adevărat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale, prin efectul art. 4 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 221/2009 raportat la dispoziţiile art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care interzic discriminarea, trebuie ca tuturor foştilor condamnaţi politic să li se recunoască dreptul la acţiune deoarece, astfel cum chiar Curtea Constituţională a statuat prin jurisprudenţa sa, respectarea principiului egalităţii în faţa legii presupunând instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite.
Pe de altă parte, reclamanţii au mai arătat că, la data introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut dreptul de a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii este aplicabilă pe tot parcursul procesului. Chiar dacă art. 5 alin. (1) din Legea a fost declarat neconstituţional, decizia Curţii Constituţionale este aplicabilă doar cererilor promovate ulterior publicării acesteia nu si celor înregistrate anterior pe rolul instanţelor judecătoreşti.
Reclamanţii au mai susţinut că la data introducerii acţiunii avea o speranţă legitimă şi, deci, un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin decizia civilă nr. 248/R din 19 aprilie 2011, Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, a admis recursul reclamanţilor, a modificat în tot sentinţa atacată, în sensul că a admis acţiunea şi a obligat pârâtul, la plata către reclamanţi, a echivalentului în lei al sumei de 4600 Euro, cu titlu de daune morale.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de recurs a reţinut, în esenţă, că deşi prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, această decizie nu îşi produce efectele specifice în cazul în care, la data publicării în Monitorul Oficial, cauza se afla deja pe rolul instanţei de fond, şi, cu atât mai puţin, în cazul în care, în respectiva cauză fusese deja dată o hotărâre în primă instanţă.
Cum reclamanta a promovat acţiunea de faţă la data de 12 mai 2010, deci înainte de pronunţarea celor două decizii de neconstituţionalitate, rezultă că decizia de neconstituţionalitate în discuţie nu este incidenţă la speţă, o interpretare contrară fiind de natură să conducă la încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie cu referire la noţiunea de „bun"; şi de „speranţă legitimă";, a principiilor egalităţii de tratament şi nediscriminării.
Referitor la solicitarea de acordare a daunelor morale, instanţa de recurs a reţinut că autorul reclamanţilor a fost condamnat la 5 ani închisoare prin sentinţa penală nr. 190 din 13 martie 1952 a Tribunalului Militar Galaţi, din care a executat 4 ani şi 6 luni, aspect ce îi îndreptăţeşte pe aceştia la despăgubiri pentru prejudiciul moral astfel creat.
In aprecierea asupra cuantumului acestor despăgubiri, instanţa de recurs a avut în vedere perioada efectivă de detenţie, intervalul mare de timp care a trecut de la producerea prejudiciului, faptul că reclamanţii au beneficiat şi de drepturile acordate prin Decretul-lege nr. 118/1990, astfel încât suma de 4600 Euro se constituie într-o reparaţie echitabilă.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii P.C., P.I., M.A., P.N., formulând următoarele critici:
I. Hotărârea pronunţată încalcă principiul neretroactivităţii legii astfel cum este consacrat de dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţia României, întrucât legea în vigoare la momentul formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă în tot cursul procesului, situaţie faţă de care decizia de neconstituţionalitate nu este incidenţă în cauză, ea având efecte numai pentru viitor.
II. Hotărârea instanţei de apel încalcă principiul nediscriminării astfel cum este consacrat de art. 14 din Convenţia Europeană, în sensul că prin constatarea incidenţei în cauză a deciziei de neconstituţionalitate se creează un tratament juridic discriminatoriu faţă de persoane aflate în situaţii identice, respectiv, persoanele care au obţinut hotărâri definitive şi irevocabile de obligare a Statului Român la plata daunelor morale pentru prejudiciile create prin măsurile abuzive de natură administrativă şi privativă de libertate, persoanele care au obţinut o hotărâre de primă instanţă, dar care nu este încă definitivă, persoanele care vor introduce în viitor astfel de cereri, precum şi între persoanele care au obţinut despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009 şi cele care au obţinut despăgubiri în temeiul art. 504 C. proc. pen.
III. Instanţa de apel a încălcat art. 6 CEDO privind dreptul la un proces echitabil, calificând calea de atac ca fiind recurs, fără a pune în discuţia părţilor acest aspect şi privându-le, astfel, de un grad de jurisdicţie, fiind încălcate formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
IV. Instanţa de apel a apreciat în mod greşit asupra cuantumului daunelor morale, fără a arăta care au fost criteriile pentru care a procedat la micşorarea acestora, fiind şi sub acest aspect încălcat art. 14 din Convenţie, în sensul că reclamanţii au fost puşi într-o poziţie discriminatorie în raport cu alţi solicitanţi, care au obţinut reparaţii mai mari, făcând în acest sens trimitere la practica ICCJ în materie (decizia 2220/2007, prin care s-au acordat 1.000.000.000 lei vechi pentru 6 luni de reţinere nelegală, decizia 3189/2005 prin care s-au acordat despăgubiri de 30.000 dolari SUA pentru 8 luni de arest preventiv nelegal, decizia 1604/2007 prin care s-a acorda 1 miliard lei pentru 26 zile de arest preventiv, cauza Orăşel Lucian în care s-au acordat 500.000 Euro pentru o condamnare abuzivă de 8 ani, cauza V.G. în care s-a acordat 125.000 Euro pentru 2 luni de arest preventiv).
Înalta Curte, analizând cu prioritate, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepţia de inadmisibilitate a recursului invocată de pârât prin întâmpinare, constată următoarele:
Căile de atac reprezintă mijloace sau remedii juridice procesuale prin intermediul cărora se poate solicita verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărârilor judecătoreşti şi, în final, remedierea erorilor săvârşite, constituind astfel pentru părţi o garanţie a respectării drepturilor lor fundamentale.
Rezultă că împotriva hotărârii judecătoreşti se pot exercita căile de atac prevăzute de lege prin dispoziţii imperative, de la care nu se poate deroga, deoarece se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice cauze care ar putea ţine în loc, în mod nedefinit, judecata unui proces.
Recursul este o cale extraordinară de atac, nedevolutivă şi nesuspensivă de executare, prin intermediul căreia, în cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege, se exercită controlul conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept.
Potrivit art. 299 alin. (1) C. proc. civ. „hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi, în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe jurisdicţionale sunt supuse recursului";, iar potrivit art. 377 alin. (2) pct. 4 din acelaşi cod „sunt hotărâri irevocabile hotărârile date în recurs chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii";.
Prin coroborarea textelor legale anterior citate, rezultă că pot fi atacate cu recurs numai hotărârile definitive date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională, în condiţiile prevăzute de lege.
Faţă de aceste dispoziţii, recursul declarat împotriva unei decizii irevocabile a unei instanţe de recurs este inadmisibil, o asemenea hotărâre nefiind susceptibilă de a mai fi supusă acestei căi de atac.
O asemenea concluzie derivă din regula unicităţii dreptului de a folosi o cale de atac, or, cum un asemenea drept este unic, epuizându-se chiar prin exerciţiul lui, o persoană nu se poate judeca de mai multe ori în aceeaşi cale de atac.
Art. XIII pct. 1 din Legea nr. 202/2010 a suprimat calea de atac a apelului în litigiile întemeiate pe Legea nr. 221/2009, statuând că „hotărârea pronunţată potrivit alin. (4) este supusă recursului, care este de competenţa curţii de apel";.
Hotărârea primei instanţe a fost pronunţată la data de 14 decembrie 2010, devenind astfel incident în cauză art. XXVI din Legea nr. 202/2010, conform căruia modificările şi completările aduse Legii nr. 221/2009 prin actul normativ arătat „...se aplică şi proceselor aflate în curs de soluţionare în primă instanţă dacă nu s-a pronunţat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi";.
Cum normele de procedură sunt de imediată aplicare, iar în cauză, la data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, nu se pronunţase o hotărâre care să tranşeze litigiul dedus judecăţii, rezultă că singura cale de atac ce se poate exercita împotriva hotărârii de primă instanţă, potrivit dispoziţiilor legale anterior citate, este aceea a recursului, soluţionat de Curtea de Apel Galaţi prin decizia civilă nr. 248/R din 19 aprilie 2011.
Având în vedere că hotărârea de soluţionare a recursului este irevocabilă, recursul declarat împotriva ei este inadmisibil, urmând a fi respins ca atare.
Susţinerile recurenţilor-reclamanţi, conform cărora, calificând calea de atac drept recurs fără a pune în discuţia părţilor acest aspect instanţa de apel ar fi încălcat dreptul la un proces echitabil, privându-le astfel de un grad de jurisdicţie, hotărârea fiind lovită de nulitate, conform dispoziţiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ., sunt nereale şi nu pot fi primite.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Galaţi la data de 9 martie 2011, având prim termen de judecată la data de 13 aprilie 2011, dată la care a fost luată în pronunţare, fiind amânată pronunţarea pentru data de 19 aprilie 2011.
Calea de atac declarată de reclamanţi a fost aceea a recursului, situaţie faţă de care nu a fost necesară şi nu a existat nicio recalificare făcută de instanţa de apel, care a judecat cauza prin prisma căii de atac prevăzute de noile modificări legislative.
Calea de atac împotriva hotărârilor de primă instanţă date în materia Legii nr. 221/2009 este cea prevăzută de legea în vigoare la momentul declarării ei, în speţă, art. XIII pct. 1 din Legea nr. 202/2010 raportat la art. XXVI din acelaşi act normativ, texte legale la care s-a făcut referire în considerentele anterioare.
In atare situaţie, punerea sau nepunerea în discuţie a calificării căii de atac nu are nicio o relevanţă şi nu atrage incidenţa dispoziţiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ., întrucât calea de atac este expres prevăzută de lege, nu este la aprecierea judecătorului, iar părţile nu pot invoca necunoaşterea legii.
Pe de altă parte, chiar recurenţii-reclamanţi şi-au intitulat calea de atac „recurs";, rezultând astfel conformarea acestora la modificările legislative de imediată aplicare.
Faţă de cele expuse anterior, criticile recurenţilor-reclamanţi privind încălcarea principiilor neretroactivităţii şi nediscriminării ca efect a aplicării în cauză a deciziei de neconstituţionalitate nr. 1358/2010, precum şi criticile privind cuantumul daunelor morale acordate, nu vor mai fi avute în vedere, dată fiind prioritatea de analizare a excepţiei de inadmisibilitate a căii de atac şi admiterea acesteia, sens în care devine inutilă cercetarea aspectelor de fond deduse judecăţii.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanţii P.C., P.I., M.A., P.N. împotriva deciziei nr. 248/R din 19 aprilie 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4553/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4558/2012. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
